Misterul eşarfei verzi
*** I ***
Se simţea din nou prinsă în pânza de păianjen a amintirilor, a câta oară! Devenise o stare aproape permanentă. Surâdea, despre ea se putea spune, nici bătrână, nici tânără, nici înaltă, nici scundă, nici frumoasă, nici urâtă…şi tot aşa. Uneori uita să râdă, atunci părea că este distantă, preţioasă, chiar îngâmfată…
Lia știa, se complicase. Îşi strivise visele toate într-un buzunar strâmt al sufletului, mima cu uşurinţă o suficienţă, o mulţumire străvezie ca un fum. Calmul, zâmbetul defineau o mască pe care zilnic o actualiza. Of Doamne, nu făcea nici un efort să placă, dar plăcea aproape tuturor, inexplicabil deşi uneori risca să pară frivolă, superficială. Poate pentru că nu cerea niciodată nimic, oferind simplu fără să clipească, fără să fie rugată pentru ajutor, parcă îndeplinea un ritual.
Zilnic, către slujbă, traversa un parc mic, cochet, cu lac in mijloc, străjuit de sălcii. Peste lac un podeţ arcuit îi dădea eleganţă, iar cele două tornade timide de apă oferea intimitate. O săgeată pe o pancartă te îndrepta către un colţ numit pompos “La stânci” - în realitate o grămadă de pietre peste care ploile au ţesut un strop de muşchi verzui, purtând cocoţate câteva floricele galbene lângă movul stânjeneilor eleganţi.
Ocolea aleile, dar tot acasă ajungea, pe acelaşi drum la întoarcere, prea repede. Aici intra într-un automatism bolnăvicios, devenea un mecanism căruia îi lipsea motivaţia. Pe alei, în metrou, se simţea minunat! Îşi putea imagina orice despre oamenii din preajma ei, ea la rândul ei putea fi imaginată ca o femeie fericită, împlinită, era un joc pe viu, o operaţie pe cord deschis! La serviciu, altă corvoadă, alt automatism, colegi şi atitudini contradictorii care o istoveau.
La primă vedere era corect îmbrăcată, altfel decât restul, nonconformist, nici clasic, nici modern, era…altfel. Plutea. Ostentativ părul nu avea o culoare definită, uneori era flacără, alteori cenuşiu, strălucirea o fura nu din soare, ci din suflet. Împrumuta nuanțe atât de contradictorii, cameleonice!
Nu credea în mărturisiri gratuite, şi ca să înţeleagă de ce i se întâmplă toate acestea, tortura zilnic oglinzile, ele arătau de fiecare dată pe altcineva, din ce în ce mai străin. Era o apariţie, fără să o poţi defini, dar nici să o poţi uita. Ieşea zilnic dintr-o vilă cochetă, cu ziduri renovate proaspăt într-o culoare olive, cu ferestre ce parcă clipeau. Un arbust cu pretenţii de copac, un smochin aciuit în inima oraşului, îmbrăţişa aproape jumătate din casă, cu frunzele ca nişte palme ocrotitoare.
Aici între ziduri, nu putea ascunde decât un trup obişnuit, dar nu putea ascunde un suflet măcinat de simţăminte ce depăşeau chiar aşteptările ei. Ochii, privirea, o trădau, era o prizonieră în propria persoană, investise prea mult în ceea ce ar fi trebuit să fie - ea.
Complicat, spuneam!
***II***
Simţeam, privind-o, că poartă o poveste misterioasă cu ea, ca pe eşarfa verde creponată, nelipsită, dar care - culmea, se potrivea totdeauna ţinutei, dintr-un material aproape iluzoriu, ce-i ascundea umerii şi …masca.
Rătăceam pe strada pustiită de arşiţă de mai bine de-un ceas, o pândeam pe cea care-mi înfăcărase imaginaţia, asfaltul cerşea fiecărui pas, umbra. Rezemam stingherită stâlpul porţii, sugrumat de-un trandafir galben, tare curios şi parfumat, lăsând o iederă pitică să cerşească un locuşor sub soare, prin crăpăturile zidului.
M-a surprins vocea limpede, “scuzaţi!”, m-am ferit parcă pălmuită, parcă prinsă la furat…am ferit lovind în grabă braţul încărcat de mape, pachete al misterioasei cu eşarfă verde. În urma ei, în aer o umbra de parfum, iar pe caldarâm un toc mic din piele, pierdut. Uluită, l-am ridicat fără să mă pot stăpâni să nu-l deschid, era doar un stilou vechi, superb argintiu cu umbre roşietice. N-am grăbit pasul de-ajuns încât s-o prind din urmă, a trebuit să insist emoţionată spărgând liniştea-n ţăndări cu sunetul soneriei. Mi-a deschis, mi-a zâmbit, m-a poftit să intru. Nu bănuiam aşa un univers!
Ceea ce credeam a fi parterul era de fapt un mezanin înălţat de scări generoase, faţada şi smochinul imens, ascundea arhitectura specială a clădirii. Un interior construit nonconformist, cu mobilier diferit, dar care în ansamblu conferea autenticitate. Mărind spaţiul, paradoxal nu-l obosea. Mi-a atras privirea o pendulă care era de fapt o statuetă în miscare, de dimensiuni naturale, aproape reală ce ţinea pe umeri ceasul propriu-zis.
Pe un perete, pe rafturi în zig-zag, spre tavan din ce în ce mai largi, odihneau volume de cărţi legate în piele. Lumina difuză venea dinspre o terasă - credeam eu, în realitate o seră, cum aveam să aflu…
- Vrei un pahar cu apă? Eşti palidă fetiţă!
- Da, mulţumesc! Mă iertaţi…am îngăimat fără convingere…l-am primit purtat simplu, fără tavă, invitată să iau loc la o măsuţă rotundă de unde îmbiau struguri şi pere dintr-un coş pătrat, împletit într-o tehnică bizară …pătrat?
- De ce vrei să mă cunoşti? Am lăsat să cadă stiloul, să-ţi fie mai uşor – zâmbi! Ţi l-aş oferi, dar e prea greu de amintiri…Te urmăresc, cum mă urmăreşti! Să facem cunoştinţă, de acord?
Ţinea într-un fel anume capul, înclinat spre stânga uşor, eşarfa superbă verde era să cadă, a-ncolăcit-o repezit la loc, gestul dădea mâinii drepte o lentoare ciudată, privirea sclipea stăpânită, caldă. Mirosea a ceva ce nu puteam desluşi, ceva între cuişoare, nucşoară, iute…Abia acum am observat pânza aşternută pe măsuţă, din fir natural ţesut, in, cânepă, aşa ceva văzusem doar prin muzee, poalele zăceau pe podea dar nu dezordonat şi purtau frunze verzi aurii roşcate….aveam să aflu mai târziu o ciudăţenie de-a ei: cum îndepărta câte o frunză căzută pe carosabil, să nu fie strivită… altele norocoase împodobeau odaia.
Mâna stângă, ceva mai vie, întinsă în semn de bun venit a precedat :
- Rozalia! Pentru tine Lia, te rog!
Trăise, aveam să aflu, o viaţă departe de obişnuit, ceva-ului ce mă îndemna să o cunosc i-aş fi mulţumit de-aş fi putut, nu puteam răspunde şi asta îmi dădea un aer tâmp, cred… Parcă mă râdeau şi măştile populare de pe celălalt perete, abajururile asimetrice, perdelele fistichii, am răspuns doar… Nu ştiu!
Pentru o primă vizită, aflase atât de multe lucruri încât era năucită. I-a dat răgaz Liei să se schimbe, timp în care procesă toate noutăţile. Între ele nu erau decât vreo cincisprezece ani diferenţă de vârstă, pe ea o percepuse mult prea tânără din cauza taliei mignone, feciorelnică, a curiozităţii tipic adolescentine când mintea e avidă de cunoaştere, iar Lia, cu experienţa de viaţă şi o maturitate precoce, sfătoasă, părea mai în vârstă. Nu-i plăcea Rozalia, Roza nicicum, Lia în schimb i se potrivea, plin de candoare, se plia personalităţii aparent comode.
Lia copilărise mai mult pe munte, părinţii împătimiţi ai muntelui, iarna făceau schi şi drumeţii, prima ei excursie în rucsacul mamei a fost într-o iarnă, avea doar unsprezece luni, când aproape degerase. Crescând, a început să înţeleagă ale iubirii înţelesuri, a priceput că între părinţii ei, nici ea nu avea loc! Se iubeau cu patimă, erau ei şi restul lumii. Îi oferiseră totul, financiar, material, pentru o viață fără lipsuri. Absolvise cu laude studii de chimie – biologie, ştiinţe naturale, cu o ușurință ce-i uimise pe dascăli. Atunci au părăsit-o, pierduţi, cum altfel decât într-o avalanşă în Alpi.
Profesional, Lia funcționa ca biolog într-un obscur laborator.
S-a întors scuzându-se, îmbrăcată într-un dezabié galben pai, la gât cu o eşarfă albă încolăcită. Era clar, ascundea ceva! Nu a trebuit să întreb, privirea aluneca mereu spre gâtul Liei, ce ţinea capul plecat perceptibil spre stânga, aveam să aflu mai târziu o întâmplare terifiantă.
Mirosea proaspăt, a flori de câmp în clăi de fân…se auzeau în surdină şi acorduri muzicale preferate mie, de unde o fi ştiut?... OmarAkram - A day with you!, Dancing With The Wind...
Doar acasă mă simţeam astfel, atât de intim! Din nevoie inspectasem şi baia, o odaie generoasă, elegantă, în culori închise, vişinii aproape negru cu emailul roz pal, oglinzi discrete, lumină multă printr-o fereastră mare, un vitraliu hexagonal multicolor… deasupra unui lavoar elegant, pe o etajeră de sticlă se răsfrângea in oglinzi o creangă înfrunzită de stejar plină de ghinde, o bizarerie superbă!
Ce ciudat arhitect, închipuise singura încăpere de altfel, în linii asimetrice, cu pereţi mulţi, cu podele pe mai multe nivele. Lia, cu gene umede m-a rugat să mai rămân, adusese în blid de lut nesmălţuit, nişte brânzoaice rumene de casă, printre ele miez de nucă confiat cu miere şi scorţişoară iar în căni, de asemenea de lut, vin rece, sângeriu cu parfum de poamă amară. Mă obsedau coincidenţele…pinot noir e preferatul meu!
Cum s-au scurs câteva ceasuri, nu ştiu! Bunul simţ îmi tot şoptea să scurtez vizita, oarecum impusă, dar abia mi se deschisese gustul şi pofta de a cunoaşte amănunte, iar interiorul, era departe de fi explorat, mă mistuiau întrebări care generau alte şi alte curiozităţi. Sera, mapele, lentoarea mâinii drepte, eşarfele, tinereţea gazdei povestită în reprize ce incitau…şi mai ales prezentul.
Simţeam în ceafă o privire, eram singure şi totuşi efectul era palpabil, ca o mână pe umăr, dar fără să sperie…am întors capul încet mimând o repoziţionare în fotoliul de răchită pe care stăteam şi am înlemnit! Dintr-o ramă veche mă privea un chip abia conturat, părea o icoană, un sfânt, doar obrajii purtau lumină, ochii – două răni goale, mă aruncau în timp…era stranie alăturarea cu un tablou închipuind un nud modern…de unde mi-au răsărit versurile, nu pricep…
“ Rămân şi plec se-ntâmplă deopotrivă,
Tendoanele-mi sunt corzi care pleznesc,
În vene-mi urlă patima captivă,
Ocol prin zvârcoliri de nefiresc „
Am plecat acasă de … acasă, promiţând că voi reveni curând, nici nu aş fi putut altfel! Strada m-a primit ca pe o rătăcită, eu însămi trebuia să mă adun…
***III***
Amânasem revenirea la smochini, să nu par cumva prea insistentă, deşi în mine clocotea o curiozitate vie, niciodată nu fusesem atât de implicată şi dornică să cunosc pe cineva în amănunt. Am ales o zi de joi, pentru că joia mi se întâmplau lucruri speciale, ştiam.
Sub o umbrelă galbenă, mult prea mare pentru trupul meu, ploaia se căznea să mă atingă, eu o evitam cu părere de rău, dar nu se cădea să intru leoarcă! M-au întâmpinat acordurile aceluiaşi pianist, melodia – Angel of hope. Lia, emoţionată, mi-a mulţumit cu eleganţă şi m-a poftit într-un alt colţ al camerei, mai aproape de seră, unde încropise cu pricepere un colţ intim. Pe scaune din lemn de nuc, braţe arcuite odineau sub pleduri miţoase, ţesute, pe măsuţa scundă aştepta un ceainic şi două ceşti de ceramică neagră.
Adusesem ciocolată de casă, făcută de mine, cu smochine şi fulgi de ovăz, aromată mult a migdale. Am surprins-o plăcut, dar mai ales cu darul meu pe care-l căutasem îndelung, o casetă în formă de cufăr, din lemn de trandafir, o operă de artă, fiece milimetru. I-a şi găsit folosinţă, nu înainte de a o mângâia parcă cu dragoste, o pipăia ca un orb…în ea vor odihni scrisori! Altă ciudăţenie a ei – scria scrisori cu cerneală verde, nu e-mail-uri!
Am servit cu încântare un ceai de iasomie, ce umpluse aerul de dulce, ploaia se auzea curioasă, cadenţată pe geamurile serei. La intrarea în seră, o reţea fină imitând lacrimile ploii, cristale de sticlă înşirate pe aţe invizibile, închipuia o perdea ce scotea sunete la fiecare atingere.
Privirea mea cerşetoare a grăbit-o să mă conducă în seră. Într-un spaţiu foarte generos, ce fusese o expozitie a unui pictor, cândva, în formă de semicerc.
Toţi aşa-zişi pereţi erau dintr-o sticlă specială în întregime, care primea din plin lumina. Nu se bănuia din stradă! În centru trona un lămâi plin de flori şi fructe. Pentru el, cu eforturi modificase structura serei, care avea un acoperis de asemenea din sticlă, cu o boltă înaltă. Celelalte plante păreau nesimnificative, deocamdată. Dar cel mai mult m-a uluit, ce credeţi? Un hamac! Bine ancorat, în oaza asta de verdeaţă era la locul lui! Recunosc, nu mă odihnisem niciodată înt-un hamac, Lia a râs cristalin, sera avea o rezonanţă specială.
Eu în hamac, Lia pe o buturugă, alesese dinadins o poziţie incomodă, dar se şi frământa vorbind ridicându-se uneori smucit din cauza emoţiilor…
… între noi povestea eşarfei verde!
Trebuia să ne întoarcem mult în timp, Lia elevă de liceu în an terminal, cu real talent de biolog, nu-i era de ajuns! După pierderea părinţilor, ajutorul venea de la un frate al mamei pripăşit pe alt continent. Avea libertate.
Această libertate absolută a dus-o la un centru de artă numit, un loc unde se îmbinau arta dansului, pictură, muzică, dramaturgie. Cu toţii erau amatori. Ea cocheta cu dansul modern şi de societate, fără pretenţii. Trecuseră deja două sezoane, avea prieteni puţini, până într-o dimineaţă când l-a întâlnit pe EL.
Aşteptam de la început să apară de undeva un – EL.
Elegant, prea elegant, subţire, purta un violoncel ca pe un scut! Făcea parte dintr-un cvartet de coarde ce activa în sectorul muzică. Il privea din spate, admirând ţinuta de potențial militar. Umerii, părul incredibil de creţ şi des, tuns dar cu o mică chică pe spate, cum se purta pe atunci îi dădea un farmec special. Dezechilibrat puţin pe scară, a trebuit să facă o piruetă de redresare, în acelaşi timp să ocrotească violoncelul, uite aşa primi o îmbrăţişare în braţele Liei, salvat de o cădere iminentă. Jenat, n-a spus nimic, genele dese ce-i risipea privirea verde a spus destul. Ea n-a ştiut atunci, dar s-a îndrăgostit pe loc.
Au aflat apoi despre iubire unul de la altul, insaţiabili, totuşi nu-şi spuneau totul deodată, inventau universuri, visau lumea lor, doar timpului nu-i puteau fura clipe pe vecie! El terminase conservatorului, lucra şi la un teatru. Lia recunoştea că nu era deosebit de talentat ca muzician, dar serios, găsea proiecte noi şi oferte promiţătoare, contracte mărunte pentru trupa ce interpreta nu doar arii clasice, orice gen – până la muzici tribale, dar mai ales – aducea bani!
Era numit inginerul. Nu avea alură de artist/muzician, era pragmatic şi iubea simetria. Și-a dat seama de asta mai târziu, când s-au mutat împreună într-o mansardă închiriată, mai mult decât decentă. Aici aranja la milimetru totul, pe Lia asta o înnebunea, ei îi plăceau asimetriile, paradoxal, un soi de dezordine ordonată! Şi nu-i mai plăcea, şi-a dat seama în timp, o oarecare dataşare a lui, îi spunea sărutând-o ..Lie, Lie lasă-mi mie treburi de om mare, tu iubeşte-mă! Nu era geloasă, dar recunoştea era posesivă.
Tot într-o zi de toamnă a surprins-o fluturându-i pe la nas nişte bilete de tren. Din miliarde de destinaţii, cum să ghicească că e vorba de Praga! Cu suspine, cu lacrimi, zbucium, renunţări, a convins-o să-i însoţească acolo, la un mic festival local, în periferiile Pragăi. Aveau timp să gândească o coregrafie pentru Lia, pe muzica trupei. După un drum interesant, dar şi obositor într-un vagon cuşetă au ajuns la destinaţie. Era mult spus un festival, nici banii câştigaţi nu erau mulţi, dar senzaţia de nou era incredibilă!
Oraşul o bijuterie, ar trebui descris intr-un roman, au petrecut clipe de neuitat! Într-o vitrină, un magazin de specific indian, cu mirodenii şi suveniruri a admirat prima oară eşarfa verde! O mătase incredibil de fină, dar şi foarte scumpă, i-a smuls decât un oftat.
Aproape de sfârşitul călătoriei, a mai găsit o ofertă, o petrecere privată, o familie de origine arabă, pentru care repertoriul variat al trupei era pe gustul ei. Era ultima escală. Au ajuns la o casă opulentă, erau oameni desigur foarte bogati. Nu i-a primit decât pe cei din trupă, bărbaţi, de Lia nu aveau nevoie!
Avea să aştepte într-o dependinţă, necăjită, cu lacrimi neuscate pe obraji, măsurând clipele cu paşii, numărându-le în gând. Invitații speciali veneau în maşini luxoase, ea le admirase de la distanţă. Iadul s-a declanşat instantaneu, o explozie de proporţii a transformat clădirea într-o torţă, iar Lia a căzut cu flacăra tatuată pe retină şi nu a mai ştiut nimic!
Câteva luni mai târziu, în primăvară, s-a trezit din comă, lucidă, într-un spital din Praga. Fusese aproape decapitată de o oglindă smulsă de suflu din perete. Mare noroc, spuneau medicii, avea doar cicatrici inestetice ce obligau capul să fie inclinat perceptibil, dar avea corzile vocale salvate. Un anevrism sau un nerv sensibil îi creea probleme cu mâna dreaptă, uşor străină, cu o lentoare vizibilă.
Fusese un atac intern, între familii arabe, ea scăpase tocmai pentru că fusese izolată, il pierduse pe iubitul ei, toată cheltuiala spitalului şi transportul inapoi acasă i-a oferit-o unchiul misterios. De-atunci este o fantomă vie.
O macină permanent noian de întrebări, dureri, doruri, dar mai ales …cine i-a lăsat eşarfa verde pe care o poartă continuu? Nu ştia despre ea, dorinţa ei de a o avea, decât EL!
Eșarfa verde era tot ce-i mai rămăsese, plus amintirile!
***va urma***
- * Nu recunosc alt semn al superiorităţii decât bunătatea *
Ludwig van Beethoven
Răspunsuri la Aceste Discuţii
-
Legătură Răspunsul lui Herțeg Claudia (Mota) în
-
Ard de nerăbdare să citesc continuarea!
-
Legătură Răspunsul lui Ada Nemescu în
-
Sunt onorată!
Ești prima cititoare a poveștii mele...mulțumesc.
Voi continua, aDa
Herțeg Claudia(Mota) a spus :Ard de nerăbdare să citesc continuarea!
-
Legătură Răspunsul lui Pop Dorina în
-
În prima parte, de ce să nu recunosc, m-am regăsit puțin, însă pătrunzând mai adânc în tainele prozei, mi-am dat seama că fiecare om are povestea lui. Povestea Liei mi-a hrănit sufletul flămând de lectură. Dincolo de plăcerea de a citi, am descoperit o proză cochetă, pe a cărei autoare o admir și-o felicit pentru bijuteria literară expusă aici.
Aștept cu interes continuarea. Destinul personajului personal m-a... prins.
-
-
Dragă Dorinel,
este o poveste mai veche, pierdută, apoi regăsită... Recunosc, personajul trece prin sufletul meu, trebuie să-mi găsesc timp pentru continuare, de dragul celor care mă citesc şi pentru a-mi hrăni propria nevoie.
Sunt onorată de atenţia ta, fidelă cititoare a mea şi prietenă a site-ului.
Cu mulţumiri, aDa
Pop Dorina a spus :În prima parte, de ce să nu recunosc, m-am regăsit puțin, însă pătrunzând mai adânc în tainele prozei, mi-am dat seama că fiecare om are povestea lui. Povestea Liei mi-a hrănit sufletul flămând de lectură. Dincolo de plăcerea de a citi, am descoperit o proză cochetă, pe a cărei autoare o admir și-o felicit pentru bijuteria literară expusă aici.
Aștept cu interes continuarea. Destinul personajului personal m-a... prins.
-
Legătură Răspunsul lui Alexandra Ghenghea în
-
Într-adevăr, așteptăm continuarea frumoasei „eșarfe verzi” din magazinul indian :)
-
-
Mulţumesc pentru citire! voi continua...
Herțeg Claudia (Mota) a spus :Ard de nerăbdare să citesc continuarea!
-
Legătură Răspunsul lui Grig Salvan în
-
Am reacționat imediat nu doar la numele autoarei pe care o apreciez de multă vreme ci și la „eșarfa verde” din titlul textului, care mi-a sărit în ochi pentru că am o slăbiciune pentru eșarfele feminine, am și eu o „eșarfă” mai veche pe-aici printre textele mele, o povestire ceva mai lungă, printre primele mele povestiri postate aici pe platformă, încă din martie anul trecut, numai că eșarfa mea era... roșie! :) Îmi place gingășia prozei, acea senzualitate specific feminină, nuanțele fine ale descrierilor și sensibilitatea emoțională, stilul alert dar și bogat în detalii... aștept cu interes urmarea...
Ada Nemescu a spus :Mulţumesc pentru citire! voi continua...
Herțeg Claudia (Mota) a spus :Ard de nerăbdare să citesc continuarea!
-
-
Grig, o bucurie sunt comentariile tale, nu doar povestirile cu tâlc.
Îţi mulţumesc cu sufletul plin de lumină!
aDa
Grig Salvan a spus :Am reacționat imediat nu doar la numele autoarei pe care o apreciez de multă vreme ci și la „eșarfa verde” din titlul textului, care mi-a sărit în ochi pentru că am o slăbiciune pentru eșarfele feminine, am și eu o „eșarfă” mai veche pe-aici printre textele mele, o povestire ceva mai lungă, printre primele mele povestiri postate aici pe platformă, încă din martie anul trecut, numai că eșarfa mea era... roșie! :) Îmi place gingășia prozei, acea senzualitate specific feminină, nuanțele fine ale descrierilor și sensibilitatea emoțională, stilul alert dar și bogat în detalii... aștept cu interes urmarea...
Ada Nemescu a spus :Mulţumesc pentru citire! voi continua...
Herțeg Claudia (Mota) a spus :Ard de nerăbdare să citesc continuarea!
-
Legătură Răspunsul lui Corneliu Neagu în
-
Am crezut, la început, că va fi o proză scurtă...Dar, pe măsură ce mă adânceam în lectura textului, simțeam că povestea capătă podoabe și extensii aparținând unui gen literar mai amplu. De altfel, și densitatea cuvintelor, aduse treptat în construcția frazelor, m-a încredințat că este mai mult decât o proză scurtă. Folosesc cuvântul densitate referindu-mă strict la cuvânt, nu la text. De aceea, urmărirea atentă a frazelor desfășurate într-o ordine aproape nefirească mi-au dat o senzație de sațietate aproape nefirească. Nu oricine poate așeza cuvintele într-o astfel de ordine elegantă. A fost o lectură mai mult decât plăcută.
Corneliu
-
-
Iertare, am profitat și am cerut parcurgerea unui text pe jumătate trăit... care se poate dezvolta într-o nuvelă..aveți dreptate!
Mulțumesc pentru aprecieri, îi voi căuta un final...
Am și două proze scurte aici...
Mi-a plăcut semnătura intimă, Corneliu...
aDa
Corneliu Neagu a spus :Am crezut, la început, că va fi o proză scurtă...Dar, pe măsură ce mă adânceam în lectura textului, simțeam că povestea capătă podoabe și extensii aparținând unui gen literar mai amplu. De altfel, și densitatea cuvintelor, aduse treptat în construcția frazelor, m-a încredințat că este mai mult decât o proză scurtă. Folosesc cuvântul densitate referindu-mă strict la cuvânt, nu la text. De aceea, urmărirea atentă a frazelor desfășurate într-o ordine aproape nefirească mi-au dat o senzație de sațietate aproape nefirească. Nu oricine poate așeza cuvintele într-o astfel de ordine elegantă. A fost o lectură mai mult decât plăcută.
Corneliu
-
Legătură Răspunsul lui Vasilisia Lazăr în
-
Am citit o parte, continui mâine. Bravo, Ada. Revin.
-
-
Mulțumesc Lisia. Apreciez efortul de a citi proza mea care însă nu are un final...
aDa
Vasilisia Lazăr Grădinariu a spus :Am citit o parte, continui mâine. Bravo, Ada. Revin.
Despre
conducere site redacție
FONDATORI
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
colaboratori
ATENȚIE!
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
link-uri utile
Zile de naştere
Zile de naştere sărbătorite astăzi
donații
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
important!
Comentându-i pe alții, vom fi, la rândul nostru, comentați.
Așa-i într-un cenaclu.
Activitatea Recentă
Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”
Evenimente
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza.
Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor
