Mirosurile și gusturile copilăriei

[Marginean Liliana]

Nici o mâncare din lumea asta nu va fi niciodată mai bună decât cea făcută de mama. Se trezea în fiecare zi devreme și-n casă mirosea, când ne trezeam și noi, mai târziu, a lemn ars, a cacauă sau a cafea de cicoare. A ceai de tei sau a lapte fierbinte, a pâine prăjită în ou, a bun și a bine.

Era partea cea mai calmă și mai caldă a zilei, când ne aștepta pe lada de la lemne un lighean cu apă încălzită, cu săpun alături, ca să ne putem spăla. Fiecare miros însemna pe atunci, un moment al zilei. Erau aceleași, și se repetau ca într-un ritual, în fiecare zi a săptămânii.

Sâmbetele aveau iz de vanilie și de  prăjitură cu mere sau de pancove cu miros dulciu, de caramele, scoase din cuptor. De haine proaspăt spălate și întinse pe rudă, în bătaia vântului. De baia săptămânală, când pielea și părul ne prindeau mirosul de flori, al unui săpun mai  fin. 

Duminicile aveau miros de tocană de pui cu coleșă caldă, de  șnițele sau de chifteluțe marinate. Sau de parfumul de lăcrămioare cu care ne dădeam când ieșeam în sat. Duminica era cea mai frumoasă zi a săptămânii. Mă gândeam uneori că, dacă ar fi să definesc fericirea aș spune că e o  duminică fără sfârșit.

Dar fericirea pe atunci însemna un simplu baton de pâine proapătă, cumpărat de la chioșcul din parc, pe care aproape că-l  mâncam până acasă. Sau o înghețată polară, cu foi de napolitană. Sau o portocală. Un puișor de ciocolată. Însemna fericire și când primeai urechea porcului, după o lungă așteptare și o bucată de șoric, în ziua în care erai învoit de la școală, cu ocazia acelui eveniment atât de important. Că tăierea porcului era unul dintre cele mai importante evenimente ale familiei.

Venirea de la școală însemna miros de mâncare proaspăt gătită. Îl adulmecam de la poartă. Uneori totul era învăluit în fumul scos de slănina cu care mama pârgăluia sorbala.

Diminețile în care  când trebuia să mergem la câmp aveau miros de pâine caldă și de plăcinte cu brânză, cozi de ceapă și mărar proapăt, cules din grădină. Mama frământa aluatul pentru ele de la patru dimineața. Învârtea pâinea uriașă, cât o roată de car, într-un prosop, ca să se înmoaie. Și noi ne învârteam în jurul mesei, reușind să-i mâncăm coaja fierbinte, de jur împrejur, atunci când mama ne pierdea din ochi. De fiecare dată eram certați. Îi spuneam să ne facă o pâine doar pentru noi, ca să o putem decoji în voie.

Ogorâtul însemna oala de găluște, aburindă, dusă în câmp, la cei ce ne ajutau și paharul cu bere, pe care îl primeam și eu, doar atunci și de sărbători.

Scosul cartofilor, mai târziu, înspre toamna, venea cu o porție zdravănă de cartofi în jar, în soba din dormitor, unde tata făcea focul și lângă care toți ne refugiam înfrigurați și înfometați. Eram atât de obosită, că nu mai aveam putere nici să mă spăl. Mama făcea pentru cartofii copți, ceapă în oloi, prăjită, cu puțin usturoi și cu poprică și sare, pe care o punea într-un blid uriaș, pentru toată lumea. Mi se părea atunci cel mai gustos fel de mâncare, întinzând cartofii în oloiul acela, care ni se prelingea pe mâneci și pe bărbie.

Sărbătorile aveau miros de zahăr ars, caramelizat, pentru horinca îndulcită sau de zin  serbinte, cu scorțișoară.

Dar ce mirosuri aveau vacanțele mari...Miros de tren, de șine și de mare, de asfalt încins, ce ne frigea tălpile goale, de ploi de vară, de vânt, de colb uscat de pe uliți. Miros de flori de tei, culese din teiul de lângă Măricuța lui Samoilă. Miros de pere din livadă și de mere puse la uscat, în șatra de sus, înșirate pe zgardă de ață. Miros de cununi de ceapă roșie, de apă.

Și nopțile verilor miroseau a regina nopții. A maci roșii din grădina mătușii Măricuța, de peste livadă. Treceam prilazul, pe la Lișca-i Lișcă, ca să-i văd. Apoi a gladiole și a crizanteme timpurii. Rezistau până  cadea prima ninsoare.

Iar primăvara din sat parcă n-ar fi putut să vină fără lalelele doamnei Iuga, multicolore. Avea o grădină splendidă în fața casei. Eram tentată de multe ori să-mi vâr mâna prin gard și să rup o floare. Dar de câte ori atingeam gardul, o vedeam pe doamna Iuga la geam, făcând semn cu degetul, că nu e voie. Uneori zâmbeam încurcată, alteori o luam la fugă.

Mirosul de compot de prune însemna că suntem deja răciți, chiar cu febră. Atunci mama se îndura să înceapă vreunul. Și tot atunci ne făcea zama de găină, cu toșmagi, pe care de obicei o mâncam duminica. Și o parte din pătura de toșmagi, aproape transparentă, întinsă cu grijă pe paturi, ne-o cocea pe plită, până se rumenea.

În camerele din față mirosea a lână și a frunze de nuc și a fum ieșit din sobă, odată cu primul foc făcut, după o vară călduroasă. Poșeta mamei mirosea a camfor, de la picăturile pentru rinichi pe care le ținea acolo. Bucătăria noastră avea un amestec de mirosuri, de mentă, de cimbru uscat, de murături acrișoare, cu hrean. Și părul fratelui meu mirosea în primii ani a pui abia scoși din coajă, de cloșcă.

Și casele rudelor miroseau diferit. Unele a naftalină, altele a medicamente, a brânză fermentată și a lapte. Cele noi miroseau a var stins si a vopsea.Iar sala de clasă mirosea a dohotul cu care se curăța podelele și a cretă.

Dar cel mai plăcut miros era cel din librărie. A file de cărți noi, a radiere chinezești, a șampoane și săpunuri fine. Îmi plăcea și cel de la textile, din magazinul de sus, de la tanti Anuța. Cel mai neplăcut era în magazin la nenea Moscotău, acolo parcă toate lucrurile erau unsuroase.

Și ziarele tatei miroseau a proaspăt. Și scrisorile primite.

Încă mai am în minte mirosurile de acasă.

[Ioniţă Gabriela]

(vreounul ?) prilazul înseamnă pârleaz?

[Marginean Liliana]

Multumesc, am corectat!  Si da, prilazul înseamnă pârleaz. 

Ioniţă Gabriela a spus :

(vreounul ?) prilazul înseamnă pârleaz?