Meteoritul (III)

[olteanu cristian]

    Privit din spate,bărbatul semăna cu un pământean obişnuit, sau poate chiar era pământean, oricum aveam să aflu. Era tuns scurt, periuţă şi avea părul grizonat. Spatele îi era drept, puternic, şi mergea cu pas vioi, abia mă ţineam după el, pantalonii de pijama îmi alunecau şi mă împiedicam în tivuri, făceam scurte opriri ca să-i ridic. El purta un combinezon simplu care-i stătea lejer pe trup, făcut dintr-un fel de fâş moale, albastru deschis şi nişte espadrile tot albastre. După vreo treizeci de paşi pe un coridor îngust, s-a oprit şi a deschis o uşă pe partea dreaptă, sau mai bine zis a creat o intrare in perete, totul in jur era construit din acea chestie de culoare alb-murdar, carne de meduză cum o numeam eu şi nu se vedea vreo breşă pe undeva. A făcut un pas lateral să-mi facă loc şi s-a lipt cu spatele de perete.

   -Aici e camera de baie, domnule Plaur, aveţi la dispoziţie douăzeci de minute pentru toaletă, veţi găsi şi haine, vă rog să le îmbrăcaţi.

    Am pătruns în incinta aceea şi peretele s-a închis în urma mea. Mi-am făcut ochii roată, un vas de wc, o chiuvetă cu oglindă şi poliţă, pastă de dinţi, periuţă, un aparat de ras, cabină de duş şi o etajeră cu haine. Prosoape şi săpun nu erau. Mi-am scos pijamaua şi am intrat in cabină, căutând cu ochii un robinet dar în momentul următor din pereţi au ţâşnit jeturi de apă, de sus, de jos, din lateral, apă caldă care mirosea frumos, probabil puseseră in ea şampon sau ceva, mă biciuia plăcut şi relaxant. Am urinat cu poftă şi m-a trecut un fior de plăcere, s-a aprins o luminiţă deasupra mea dar n-am băgat-o în seamă. După vreo trei minute, jetul de apă şi-a pierdut mirosul plăcut, devenise apă-apă, “ăştia mă limpezesc acum, deştepţi”, mi-am zis şi am continuat să-mi savurez baia. După apă au urmat jeturi de aer cald să mă zvânt. Am ieşit din cabină şi m-am dus la chiuvetă să mă spăl pe dinţi, apoi am căutat un piepten, dar n-am găsit, părul îmi stătea vâlvoi, am încercat să-l aranjez cu degetele dar degeaba, n-am reuşit

   Mi-am tras pe mine hainele găsite pe etajeră, tricou, chiloţi, şosete albe, combinezonul albastru deschis pe care îl ştiam şi o pereche de espadrile de cauciuc de aceeaşi culoare. Toate erau măsura mea. Apoi m-am proţăpit in faţa peretelui prin care intrasem şi am inceput să strig:

   -Hei, Superman, sunt gat..., dar pâna sa-mi termin vorbele, uşa era deschisă

   -Aţi depăşit cele douazeci de minute, domnule Plaur, şi nu v-aţi bărbierit, iar data viitoare vă rog să folosişi vasul de wc pentru nevoile fiziologice. Urmaţi-mă pentru a servi micul dejun.

   -Prietene, am zis, nu vreau nici un mic dejun, nu mi-e foame, hai mai bine să vedem ce vreţi de la mine şi pe urmă poate mă lăsaţi să plec acasă. 

    -Cum doriţi, ajungem imediat în sala de consiliu.

    Am pornit în urma lui şi aproape că mă buşea râsul. “De unde p... mă-si ştie ăsta că m-am pişat în duşul lor”?

    Sala de consiliu nu era mare, cam cinci pe cinci metri şi înăuntru se afla o masă rotundă cu două, partu... zece scaune, dintre care trei erau ocupate, iar între fiecare ocupant câte un scaun era liber. Stăteau la masă doi bărbaţi şi o femeie, bărbaţii erau îmbracaţi în albastru deschis, atât am putut să observ, ochii îmi rămăseseră pironiţi la femeia aceea, o roşcată de vreo treizeci de ani, tunsă scurt, băieţeşte, cu pielea bătând spre arămiu si cu nişte ochi minunaţi, mari şi albaştrii, adică nu albaştrii, habar n-am, o culoare ce-ar fi putut să rezulte de pe paleta unui pictor amestecând toate nuanţele de azur, sau foarte bine de pe hainele unui copil care îşi stoarce în poală tuburile de tempera. Frumuseţea chipului ei nu te orbea ci mai degrabă te lumina, nu aducea cu femeile alea din reclamele pentru cosmetice la care te uiţi şi îţi curg balele, chipul ei era viu, te făcea să zâmbeşti ca prostul cu gura până la urechi şi asta fără să-ţi dai seama, te făcea să plângi ca un copil dacă vreo urmă de tristeţe îi străbătea ovalul. Era femeia căreia voiai să-i priveşti doar ochii, nu mi-a alunecat privirea să mă zgâiesc in decolteul ei aşa cum făceam invariabil în astfel de ocazii, conotaţiile sexuale nu existau în clipele alea, mintea mea compunea vijelios un tablou cu noi doi şi nimeni altcineva, un tablou în care eu îi aduceam apă când era însetată, îi masam tălpile şi gleznele când era obosită şi o imploram să-mi dea mie durerea când era suferindă. Priveam prin chipul ei şi vedeam femeia cu care să alergi împreună pe o plajă, să înoţi în mare, să speli rufe, să vopseşti pereţii, să zbori, să chiui prin paduri, să faci copii, să suferi, să te bucuri, să lupţi, să fie a ta şi toate astea numai şi numai prin voinţa ei.

   -Numele meu este Tea, i-am auzit glasul, te rog să iei loc.

    M-am aşezat printre scaune iar ea şi-a ascuns cu palma un zâmbet când eu mă ridicam de sub masă, fără să înceteze să mă privească în ochi. Cu chiu cu vai am dibuit cu palmele şezutul unui scaun, şi m-am aşezat în sfârşit. Stăteam cu bărbia picată în piept, incercând să mă desprind de vrajă. “Gândeşte limpede, Nucule, cu creierul, nu cu ce porţi în izmene, nu eşti prost şi trebuie să ieşi cu bine din tărăşenia asta “.

    Între timp se aşezase şi isoţitorul meu care, reprimându-şi un zâmbet, începu să vorbească abia auzit.

   -Mai întâi aş dori să ne cunoastem. Desigur, ar trebui să începem cu oaspetele nostru, dar pentru că domnia sa e afectat de o oarecare indispoziţie, o să-i acordăm câteva clipe de răgaz. Tea este numele domnişoarei din dreapta mea.

Are treizeci şi doi de ani şi e de profesie medic.

   -Îmi pare bine, domnule Nicolae Plaur, zise Tea.

   -Mă bucur că v-am cunoscut, balmajii eu fără să-mi ridic bărbia din piept.

   -Următorul spre dreapta, Mac, are cincizeci si unu de ani şi e inginer.

   -Salut, Mac.

   -Gib are douăzeci si trei de ani şi e matematician, continuă însoţitorul.

   -Salut şi ţie, Gib.

   -Iar numele meu este Sol, am saptezeci şi şase de ani, navigator şi comandantul acestei facilităţi.

   -Comandantul? Pe bune? Eu credeam că eşti majordomul, mai aveai puţin şi mă spălai pe spate.

Sol s-a prefăcut că nu bagă de seamă această necuviinţă şi continuă.

   -Acum vă rugăm să ne spuneţi câteva cuvinte despre dumneavoastră, domnule Plaur.

   -Ce să va spun, am ridicat brusc bărbia din piept şi am început să urlu, oricum ştiţi tot ce se poate şti despre mine. Vreau mai bine răspunsuri la întrebarile mele. M-am înecat şi am început să tuşesc.

   -De acord, zise Mac de pe partea cealaltă a mesei. Să auzim întrebările.

   -Sunt mort? Visez? Ceea ce se petrece e real? Unde mă aflu? Ce reprezintă puşcăria unde mă ţineţi? Cine sunteţi voi?  Ce vreţi de la mine? Am inspirat adânc pentru că rămăsesem fără aer, rostind totul dintr-o rasuflare şi cu glasul sugrumat.

   -Mac, lasă-mă pe mine să-i raspund, zise Tea şi se întoarse către mine privindu-mă drept în lumina ochilor. Zîmbea, un zâmbet prietenos, sincer, aproape protector.

   -Pot să-ţi spun Nuc? După cum ai băgat de seamă, numele noastre sunt compuse din trei litere. De fapt ele reprezintă iniţialele prenumelui tatălui, prenumelui şi a numelui fiecaruia dintre noi, iar Nuc sună foarte bine. Deci pot să-ţi spun Nuc ?

  -Da, sigur, Nuc e foarte bine, i-am răspuns, dregându-mi vocea.

  -Şi prietenii mei îţi pot spune la fel?

   -Da, şi prietenii tăi.

   -Mă bucur că ai fost de acord. Acum, continuă Tea, o să-ţi raspund foarte pe scurt la întrebările tale, după care o să dezvoltăm aceste răspunsuri, unul câte unul. Nu eşti mort, nu visezi, totul este real, ne aflăm pe orbita terestră, puşcăria asta e un vehicul cosmic, suntem locuitorii unei planete asemănătoare Terrei aflată la o distanţă de 5,8 ani lumină. Ce vrem de la tine? Vrem să pui umărul cu nădejde, ne aşteptăm să dai tot ce e mai bun în tine, să lupţi, să-ţi foloseşti mintea şi braţele...

   -Tea, Tea, uşurel, vorbeşti ca mama, nu înţeleg pentru ce aveţi voi nevoie de toate astea de la un pârlit ca mine?

   -Noi nu avem nevoie, Nuc, voi aveţi, Pământul, viaţa. Sunteţi condamnaţi la extincţie. Peste doi ani şi unsprezece zile pământul va intra în coliziune cu un corp ceresc masiv. Nu va supravieţui nici măcar o bacterie, Nuc. Şi crede-mă, nu eşti un pârlit, porţi doar o mască de care nu vrei să te debarasezi, n-o să-ţi vindeci sufletul ascunzîndu-te de tine însuţi, eu te cunosc, te cunosc bine de tot, Nuc, eu i-am adus pe prietenii mei aici, de dragul tău.

    Am privit-o un timp pe Tea fără să clipesc, i-am zâmbit, dar zâmbetul acela era de fapt un rictus dureros. Mi-am lăsat fruntea să cadă pe masa aceea moale şi caldă.

 

[Sofia Sincă]

Şi visul creator merge mai departe... Pentru a nu-i fi prea dificil pământeanului ai creat atmosferă foarte apropiată cu a lui, i-ai creat condiţii din cele mai strălucite: Vezi duşul... ce răsfăţ! să-ţi vină apă din toate părţile cu tot cu şampon, tu doar să te învârteşti... ptiuuu! Să te mai şi usuce... Dar ai gusturi domnule!

Foarte frumos scris, încântător chiar, cursiv, corect şi cu multă inspiraţie. Sunt curioasă să aflu ce propun extratereştrii, de fapt până unde merge mintea creatoare a pământenului Olteanu Cristian

albaştrii- pluralul lui albastru este albaştri.

Şi mai ai de pus nişte căciuliţe la ''î''.

Am citit cu încântare şi aştept continuarea, Sofy!

[olteanu cristian]

Mulţumesc, Sofy, cuvintele tale mi-au mers la suflet. Să ai un An Nou fericit!  Cu dragoste pentru mentorul meu, Cristi.

[Corina Militaru]

Frumos, Cristian! Stilul placut, personajul simpatic, povestea captivanta. Astept continuarea.

Cu prietenie,