Măşti

[Dobrica Mariana]

Îşi construise cu migală masca. Ajunsese un adevărat maestru, dacă s-ar acorda premii pentru această „artă”, desigur s-ar număra printre câştigători.

Îi luase ceva timp. Cât timp? Ceva mai mult timp decât pentru celelalte măşti, dar nu timpul conta, ci produsul finit, care, trebuia să recunoască, dar să şi înţeleagă, cu orgoliul unui creator, al unui mic Dumnezeu (devenise, fără să-şi dea seama cum şi când, propriul lui Dumnezeu), că era o capodoperă.

Studiase chiar conceptele grecilor antici despre proporţia divină şi numărul de aur, pentru că îi plăcuse întotdeauna seninătatea marmurei albe ce lua chipuri armonioase. Totuşi, aceste măşti ale frumuseţii transmiteau, dacă le studiai atent, şi o neliniştitoare absenţă (sau, mai degrabă, impersonalitate), pe care se străduise să o diminueze, atunci când îşi compusese această ultimă mască, adăugând nişte elemente particulare: un surâs înţelegător sau trist, o privire blazată, tăioasă sau evazivă, galvanizată de străfulgerări de sentiment uneori, câteva riduri de expresie, pentru o maturitate pe care îşi dorea să o aibă... Tot compusese şi descompusese expresii, trăsături, culori, le căutase pe cele mai potrivite pentru a ajunge la perfecţiune.

O perfecţiune absolută credea, pentru a descoperi după un timp că e doar o perfecţiune relativă, mai mereu condiţionată de ceva. Iar aceste ceva-uri/ condiţionări sfârşeau prin a ştirbi perfecţiunea măştii;  şi o lua de la capăt, într-un sisific efort de recompunere şi descompunere, de zeci de ori, de sute de ori, a altor măşti.

***

Dar vine un moment când măştile trebuie să cadă. Simţea asta din ce în ce mai acut în ultima vreme. Cel mai evident, dar şi cel mai îngrijorător semn era oboseala.

Oboseala provocată de povara atâtor măşti suprapuse, unele lipite cu un simplu adeziv, altele grefate, altele înşurubate sau prinse în capse...

***

Desprinse cu atenţie ultima mască pe care o realizase... Era destul de uşor, o cususe fin doar cu fir de mătase, e suficient să găseşti un loc unde acesta era cât de cât vizibil, să îl tai şi să tragi apoi de unul din capete...

În spatele ei descoperi masca unei pustiiri sufleteşti. Privind-o acum, cu un ochi rece, obiectiv, pe care nu îl avusese atunci când o construise (fiindcă îi lipsea perspectiva), rămase uşor surprins de stranietatea ei. Impresia de gol interior era dată poate de obrazul nisipos, oarecare, dar şi de privirea care parcă trecea prin lucruri fără a le vedea (ochii – oglinda sufletului?; ha! ha!, ce glumă!; când înlăuntrul tău nu e nimic, ce se poate reflecta în exterior, spre lume, pe retina-oglindă?).

Purtase mult timp masca asta, mult prea mult, o desprinse cu greu din şuruburile care începuseră să ruginească.

Dincolo de ea găsi strălucitoarele măşti ale unor iubiri, mai mici sau mai mari, unele ingenue, delicate, altele încărcate de mister, unele aproape spiritualizate, altele pe care se zugrăvea în culori arzătoare dorinţa; erau şi măştile unor „iubiri” pasagere, doar de o noapte (cam şterse, ce e drept, cu trăsături cam vulgare) sau de vacanţă, relaxante ca un sunet de clopoţel; peste unele se suprapuneau precipitate măşti ale îndoielii, ale geloziei, ale dezamăgirii sau doar ale indiferenţei.

Printre acestea toate o găsi pe cea mai strălucitoare – masca unei mari iubiri (pentru că totdeauna, undeva, cândva, există o mare iubire). O privi îndelung, deşi luminozitatea ei îi rănea privirea de acum, descoperindu-i trăsături vag androgine, pentru că semăna într-un mod neaşteptat şi subtil cu o altă mască, cea a femeii pe care o iubise atât de mult încât vrusese să o asimileze, să o încorporeze în el, să o simtă respirând în el, şi râzând, şi plângând, şi curgându-i prin vene.

O desprinse cu regret şi luminozitatea ei se stinse, dezvelind chinuita şi chinuitoarea mască a durerii. Pe aceasta se grăbi să o îndepărteze, dar era strâns lipită, pătrunsese prea adânc în el, sfâşie şi smulse cu degetele devenite gheare fâşii înguste de piele fumegândă, curăţă totul cu îndârjire, până când ajunse la masca de dedesubt.

Era o mască destul de vagă, de adolescent imberb, cu ochi neliniştiţi sau visători, cu zâmbete timide sau îndrăzneţe. O privi oarecum neîncrezător şi amuzat, întrebându-se când purtase masca asta? În ce timp?

Ce găsi sub ea? Fantastica mască a copilăriei, când era şi Făt-Frumos, şi zmeu, şi balaur cu şapte capete, şi cosmonaut, şi pitic rătăcit printre flori.

O desprinse şi pe aceasta.

Masca ultimă?! Rămase mirat în faţa goliciunii albe a acesteia. Albă, mult prea albă încât părea ireală... O pipăi ca orbii cu degetele, încercând să o vadă cu ele, să îi simtă pulsul, nonculoarea/ negarea tuturor celorlalte...

***

Ce va face acum, când scăpase de povara apăsătoare care îi înclinase capul şi îl făcuse să privescă atât de adânc în sine?

Probabil va construi alte măşti, îşi va zidi şi tencui un obraz nou, poate al vanităţii, poate al carităţii, al demnităţii, al deznădejdii, al mânturii, al iertării... Încă mai era timp pentru toate aceste măşti... şi pentru altele poate...

Iar în final, inevitabil, goliciunea măştii negre...

 

[Sofia Sincă]

În fiecare dintre noi stă o anumită clipă de introspecţie a măştilor purtate în timp. Este o chestiune de caracter să-ţi poţi asuma toate măştile, cu chipurile lor, unori hidoase de remuşcări, alteori vesele pentru clipele fericite, pentru altele dor...

Interesant text, meditativ, construit inteligent şi inedit. Personalitate puternică, originalitate.

Am citit cu deosebită plăcere, Sofy!

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura.

[Corina Militaru]

"Ce va face acum, când scăpase de povara apăsătoare care îi înclinase capul şi îl făcuse să privescă atât de adânc în sine?

Probabil va construi alte măşti,..." sau poate  se va elibera de nevoia de a construi masti prin acceptare de sine.

Citit cu placere,

[Dobrica Mariana]

Multumesc pt lectura.

[Vasilisia Lazăr]

Măşti, măşti şi iarăşi măşti... Realitatea devine mai dureroasă când le dăm jos şi facem cunoştinţă cu adevăratul "EU". Aceste măşti mi-au adus aminte de păpuşile Matrioşka.

Text bine scris, profund şi interesant pentru care vă felicit din suflet!

[Dobrica Mariana]

Multumesc.

[Dobrica Mariana]

Multumesc.

Vasilisia Lazăr a spus :

Măşti, măşti şi iarăşi măşti... Realitatea devine mai dureroasă când le dăm jos şi facem cunoştinţă cu adevăratul "EU". Aceste măşti mi-au adus aminte de păpuşile Matrioşka.

Text bine scris, profund şi interesant pentru care vă felicit din suflet!

[Ion Lazăr da Coza]

De eliminat steluţele şi fleşurile (/) din text. 

Introspecţie! Şi parcă ne e ruşine cu ce am putut face cândva... iar când te gândeşti că chiar astăzi facem gesturi pe care mâine o să le regretăm...

Mână de prozatoare. Felicitări.

da Coza

[Dobrica Mariana]

Multumesc. Voi incerca sa restructurez textul.