Mărturisirea unui muribund

[Lucian Daniel Dumbravă]

MĂRTURISIREA UNUI MURIBUND

Niciodată nu am fost o fire sociabilă, cu toate că păream a fi. Ştiam să mă raportez situaţiilor, fără să-mi facă nici o plăcere. De mic am avut înclinaţii mizantropice şi mereu, din pricina firii mele visătoare, mi-am raportat existenţa la o poveste nostalgică sau la un vers profund. O perioadă de timp, probabil perioada copilăriei, îmi plăcea să trăiesc tocmai din această cauză, datorită sentimentului pe care povestea, versul mi le induceau. Cu timpul, însă, am încercat să caut explicaţii lucrurilor şi, dacă nu mi se păreau limpezi, mă dădeam de ceasul morţii că nu pot pricepe, că nu reuşesc să găsesc un sens clar sau o logică acelui lucru. Unul din motivele intrinseci care au făcut din mine ceea ce sunt azi, este acela că eu, închis în tenebrele propriei utopii, căutam sensuri morale lucrurilor, sensuri adevărate, profunde, sentimentale sau spirituale, sensuri care, cum am aflat mai târziu, nu sunt ghid pentru oameni, care au nevoie de pragmatism şi instinct neîngrădit pentru a supravieţui... Şi au dreptate, dovadă eu cel de azi.

Fără teamă că greşesc, pot să afirm că am descoperit multe Adevăruri Universale şi am reuşit să cobor în cele mai profunde cotloane ale esotericului, unde am găsit răspunsuri la marile întrebări şi unde am trăit clipe de beatitudine, îmbătat de tresăririle sublime ale sufletului. Acela care poate simţi măcar o dată în viaţă acele tresăriri, e sortit pieirii, căci ele pot fi asimilate cu cântecul sirenei care-l înrobeşte pentru totdeauna pe muritorul de rând.

Cu cât înţelegeam şi ştiam mai multe – uneori aprioric, bazat pe simple raţionamente, alteori empiric sau ajutat de amândouă la un loc – cu atât existenţa mi se părea mai searbădă, mai anostă, sordidă chiar. Conştientizarea faptului că fără viaţă nu aş fi trăit nici unul din marile sentimente sufleteşti, m-a ajutat dar nu mi-a dat aripi. Mă adânceam tot mai mult în tenebrele esotericului spiritual, căutând, nu numai marile adevăruri, ci şi beţia călătoriei în sine, iar când ajungeam la câte un sfârşit de drum şi trăgeam concluzia, mă cutremuram de ceea ce descoperisem. Mă întorceam înapoi mai sumbru, mai întunecat, cu veleităţi ascete tot mai accentuate iar povara, ah, povara descoperirilor !, mă arunca din nou în adâncurile întunecate, dornic să dau peste ceva care ar fi echilibrat constatările anterioare, dar reveneam, aproape întotdeauna, şi mai plin de marasm decât plecasem.

Aveam nevoie imperioasă de un prozelit al dogmelor mele, de cineva căruia, sacrificându-i viaţa pe altarul adevărului, să mă susţină în a exista în continuare pentru a putea duce până la exhaustiv tot ce ştiam. Nu am găsit pe nimeni dispus să renunţe la tot ce înseamnă a trăi, de dragul înaltelor concepte. Cei care păreau interesaţi, probabil din curiozitate, abandonau rapid, imediat ce-şi dădeau seama ce implicau aceste supreme adevăruri.

Am devenit un introvertit. Rareori mai scăpam câte o idee a mea... Ba mai mult, dădeam răspunsuri care să se potrivească părerii unanim acceptate, căci îmi dădeam seama că oamenii, oricâte argumente le-ai pune în faţă, nu vor prelua niciodată o părere care îi dezavantajează din punct de vedere al vieţii propriu-zise. Ei voiau să trăiască...

Înţelegeam. Mă simţeam totuşi abandonat de semeni, trădat... Eu, care ajunsesem să le-nţeleg pe toate şi să-i înţeleg pe toţi, eram un neînţeles. Am avut întotdeauna obsesia reciprocităţii şi ea nu exista.

Aş fi vrut să nu-mi pese, dar era prea târziu... Sirena îmi cântase de prea multe ori şi eram pe veci subjugat. Avusei câteva timide tentative de suicid, slabe revolte împotriva unei vieţi aproape absurde, dar mă cuprindea întotdeauna o stare de aprehensiune : era corect ? Concluzionam, nefericit, că nu era. Trebuia să trăiesc chiar şi din curiozitate pentru ce va mai aduce ziua de mâine. Pe lângă asta, nu explorasem încă toate cotloanele adevărului pur şi mai aveam de concluzionat şi catalogat impresiile de la ultimele aventuri sufleteşti. Hotărâi că eram sclavul vieţii pe viaţă şi trebuia să mă resemnez. Din păcate, povara de a şti era prea grea pentru a favoriza stări de resemnare, aşa că acceptarea faptului că trebuia să exist fizic până la sfârşit, deveni ea însăşi o povară.

Probabil că prăbuşirea a constat tocmai în excluderea unei opţiuni ce mi se părea la-ndemână. Am început să simt că psihicul meu nu mai putea ţine ritmul impus de suflet, că nu mai poate ţine pasul cu setea de cunoaştere şi de absolut al acestuia. Aveam pierderi de memorie iar calitatea de a mă raporta la social se perimase îngrijorător. Era necesar să fac serioase eforturi pentru a nu părea nebun iar aceste eforturi mă epuizau şi îmi dădeau migrene cumplite. Eram catalogat un om inteligent în relaţiile interumane, dar cu ce sacrificii !

Eram debusolat, zăpăcit de contrastul dintre cerinţele sufletului şi tăria psihică. Începui să caut un medicament pentru creierul meu de om şi îl găsii : oboseala. Constatai că stările acute de oboseală mă limpezeau şi creierul meu putea reflecta într-o stare de perfectă luciditate la toate trăirile sufleteşti, prin urmare, premeditat, începui să-mi induc stări de oboseală, dormind doar trei-patru ore din douăzeci şi patru sau mai puţin, permiţându-mi luxul ca, la perioade neregulate, să dorm opt-zece ore, pentru recuperare. Orele ce urmau acelor perioade, în care mă odihneam mai mult, erau groaznice. Erau ore de nelinişte, de irascibilitate, de frustrări neconştientizate şi supărări redundante iar peste toate plana absenţa putinţei de concentrare. Aşteptam miezul nopţii cum îşi aşteaptă cancerosul morfina sau alcoolicul păhărelul de tărie.

În nopţile lungi, reflectam liniştit şi dedicat cerinţelor sufleteşti, studiam sau scriam, fumând excesiv, căci trebuie spus, ţigara devenise un ajutor preţios în călătoriile mele furibunde, în pribegiile prin Lumi pe care puţini le cunosc. Simţindu-mă atât de nepotrivit vieţii pământene şi atât de strâns legat de moarte, Khayyam, Esenin, London Jack, Villiers de l’Isle-Adam şi alţii duşi, îmi deveniseră buni prieteni, fraţi de sânge sufletului meu trist.

A fost o perioadă relativ lungă, în care acest demers făcut pentru a-mi susţine psihicul îngreunat, a funcţionat perfect. Se întâmpla însă ceva : creierul avea nevoie de tot mai multă oboseală şi-l satisfăcui ; dar, în timp, mă lovii de o altă dile- mă : organismul meu suprasolicitat îşi cerea dreptul la odihnă. Începui să mă simt slăbit, să am crize de leşin şi mereu eram sceptic în privinţa puterii picioarelor de a mă purta până la destinaţie. Era oportun, prin urmare, să găsesc o altă alternativă.

Ce-a mai rămas la-ndemână mi se păru a fi alcoolul. Devenii un prozelit serios al lui Bachus şi calea aleasă readuse stabilitate psihicului obosit, astfel că cedai trupului meu odihna după care tânjea. Trebuie menţionat că niciodată nu m-am lăsat îmbrăţişat de Bachus până la pierderea raţiunii, ba din contră, beam încet şi calculat, doar cât să-mi menţin spiritul treaz şi psihicul demn de a face constatări în urma incursiunilor pe care sufletul le efectua prin tenebrele ştiinţei de dincolo de accepţiunea semenilor mei. O bună bucată de timp toate lumile mele intrară pe un făgaş normal, asta până când mi s-a relevat faptul că voi ajunge alcoolic, că bietul meu creier va deveni o pastă vâscoasă incapabilă să mai facă un raţionament corect, că voi ajunge la fel ca toţi beţivii pământului, instinctual, scolastic, mizerabil, că voi pierde tot ceea ce am aflat în atâţia ani de efort şi sacrificiu, de zbucium şi durere, că voi pierde tot ce ştiu, tot ce simt, fără putinţă de recuperare.

Această relevare sau revelaţie a perspectivei ce mă aştepta, m-a îngrozit şi, totuşi, fără un sprijin, nu le mai puteam duce pe toate. După multe frământări, găsii o variantă care mi se păru acceptabilă : combinarea oboselii cu alcoolul. Astfel reuşeam, cu puţină oboseală şi puţin alcool, să obţin  efectul scontat.        

Astăzi... Astăzi nu e inclus în mărturisirea mea. Am o familie şi un soi ciudat de viaţă socială, vise şi temeri...

Poate dacă m-aş fi oprit din drumul meu nefast înspre a şti, fără a încerca să ating plenitudinea, azi lucrurile ar fi stat cu totul altfel. Dar cine a auzit o dată cântecul trist şi letal al sirenei, acela e blestemat pe veci. Sufletul lui nu-şi mai găseşte odihna iar orizonturile pământene îi par ziduri, albastrul cerului – zăbrele, iar bolta înstelată,  zăvor peste setea lui de a cunoaşte şi simţi.

O, Entitate Divină, ce remuşcări te bântuie de ai dat putinţa unora de a smulge vălul de pe tainele vieţii şi morţii, fără să oferi şi puterea de a împărtăşi marile secrete ?! Ce conştiinţe Te sfarmă, de Ai năpăstuit suflete, închizându-le în fiinţe pieritoare ?! Ştiu că am ajuns un decrepit, ştiu că sfârşitul e aproape, la fel cum ştiu că sunt întrebări la care nimeni  în afară de Tine, Entitate, nu poate răspunde, pentru că Te privesc personal, dar într-o noapte adâncă, de taină, va trebui, în virtutea corectitudinii pure, să te explici în faţa celor o sută de mii, Tu, cel care ţii în gândurile Tale soarta tuturor.

           Lucian Dumbravă, volumul "Povestiri în alb şi negru", 2010

 

[Lucian Daniel Dumbravă]

De fapt, sentimentele pe care le aveam atunci când am scris, ar fi stat mai bine într-un poem dar cum nu scriu ce vreau, a ieşit o povestire.

[Lucian Daniel Dumbravă]

Doamnă Mihaela, de fapt asta spuneam în comenatriul anterior : ce aţi scris dumneavoastră poetic, trebuia să fi scris eu acum 10 ani, când mi-a ieşit poveste ! Numai că în acest caz v-aş fi acuzat de plagiat... Tot mai bine aşa. Mulţumesc pentru versuri.

[Vasilisia Lazăr]

Din păcate, povara de a şti era prea grea pentru a favoriza stări de resemnare, aşa că acceptarea faptului că trebuia să exist fizic până la sfârşit, deveni ea însăşi o povară.

O confesiune a unui gânditor lucid care problematizează existența în dorința sa acerbă de cunoaștere, de desăvârșire spirituală, de perfecțiune... Dar... câtă luciditate, atâta dramă...

Am citit cu deosebită plăcere un text condus cu măiestrie scriitoricească de la început până la sfârșit.

Știu că odată prins în acest joc, e greu să mai ieși, totuși... :)

Toată admirația,

[Lucian Daniel Dumbravă]

Acum văd că pot răspunde şi aşa la comentarii, "pe direct"... Până acum răspundeam de parcă mi-aş fi comentat propria postare, apropo de luciditate... E o narare a unor stări de sentiment pe care le-am creionat astfel, în urmă cu mai bine de zece ani. Nu s-a pierdut nimic de-atunci. În schimb, sunt mai bogat cu o resemnare.

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Din păcate, povara de a şti era prea grea pentru a favoriza stări de resemnare, aşa că acceptarea faptului că trebuia să exist fizic până la sfârşit, deveni ea însăşi o povară.

O confesiune a unui gânditor lucid care problematizează existența în dorința sa acerbă de cunoaștere, de desăvârșire spirituală, de perfecțiune... Dar... câtă luciditate, atâta dramă...

Am citit cu deosebită plăcere un text condus cu măiestrie scriitoricească de la început până la sfârșit.

Știu că odată prins în acest joc, e greu să mai ieși, totuși... :)

Toată admirația,

[Gabriela Grădinariu]

Fulga, Paler... M-am trezit printre lecturile adolescenței.

Captiv în lumea ideilor și condamnat la dezintegrarea eului, ați găsit totuși o putință de a comunica.

Toată admirația!

[Sofia Sincă]

M-au impresionat frământările unei minţi cu un grad prea ridicat în dorinţa cunoaşterii. Întrebări filosofice, cărora li se răspund greu... doar cu presupuneri. Nimeni nu cunoaşte adevărul suprem. Însă este foarte dificil când propria minte care studiază, se informează şi ajunge la o concluzie, apoi să nu mai fie convins de ea. Suntem totuşi oameni, formaţi din carne şi oase în afara creerului uneori foarte dezvoltat, care suntem obligaţi să trăim, care obosim şi cerem drepturi biologice. Este groaznic când nu conştientizăm astfel de adevăruri simple. Oboseala duce la fenomene aproape de neînlăturat. Este excelent că au trecut 10 ani de atunci şi că poate şi prin maturitate şi cunoaştere ai înlăturat astfel de idei şi ai căutat compania oamenilor, fie şi mai puţin decât ar trebui. Esoterismul izolează, puteai ajunge un izolat ca Emil Cioran.

Am citit cu interes şi am admirat puterea destăinuirii cu atâta sinceritate!

Sofy

[Lucian Daniel Dumbravă]

Pe vremea aceea nu ştiam că voi publica vreodată ceva, aşa că nu mi-a fost dificil să expun. Nu cred că abandonarea unei atare atitudini de caracter este soluţia, nu dulcea odihnă a ignoranţei prin impunere ci continuarea drumului început, resemnându-te cu ideea că este posibil să nu găseşti un... semen. Căutarea unui om pentru o simbioză dusă până aproape la confundare, devine o povară la fel de grea ca şi căutarea Adevărului Universal. Resemnarea aceasta te împinge înspre... artă, arta te ajută să nu cazi în mizantropie şi reuşeşti, de pildă, să postezi pe "Însemne Culturale" o astfel de poveste.

Sofia Sincă a spus :

M-au impresionat frământările unei minţi cu un grad prea ridicat în dorinţa cunoaşterii. Întrebări filosofice, cărora li se răspund greu... doar cu presupuneri. Nimeni nu cunoaşte adevărul suprem. Însă este foarte dificil când propria minte care studiază, se informează şi ajunge la o concluzie, apoi să nu mai fie convins de ea. Suntem totuşi oameni, formaţi din carne şi oase în afara creerului uneori foarte dezvoltat, care suntem obligaţi să trăim, care obosim şi cerem drepturi biologice. Este groaznic când nu conştientizăm astfel de adevăruri simple. Oboseala duce la fenomene aproape de neînlăturat. Este excelent că au trecut 10 ani de atunci şi că poate şi prin maturitate şi cunoaştere ai înlăturat astfel de idei şi ai căutat compania oamenilor, fie şi mai puţin decât ar trebui. Esoterismul izolează, puteai ajunge un izolat ca Emil Cioran.

Am citit cu interes şi am admirat puterea destăinuirii cu atâta sinceritate!

Sofy

[Lucian Daniel Dumbravă]

Sincer şi umil, mărturisesc faptul că nu am citit din aceşti autori... Dar ştiu că dânşii au reuşit expuneri "înalte" fără a se ascunde după drapajul beletristicii.

Gabriela Grădinariu a spus :

Fulga, Paler... M-am trezit printre lecturile adolescenței.

Captiv în lumea ideilor și condamnat la dezintegrarea eului, ați găsit totuși o putință de a comunica.

Toată admirația!

[Corina Militaru]

De regula oamenii cred ca, sunt doar imaginile pe care le vad in fiecare zi in oglinda, iar viata numai scurgerea de la o zi la alta cu bucuriile mari ori mici si tristetile acceptate sau nu. Unora li se intampla sa surprinda valul ridicat si sa fure cu ochiul un crampei din infinit. Ajunge o singura clipa de acest fel ca sa aprinda elanul de a cunoaste ce exista dincolo de limitele realului. Astfel acesti norocosi pleaca pe un drum fara intoarcere. Initial inflacarati scormonesc dupa adevaruri, apoi constata ca fiecare raspuns naste alte si alte intrebari, ceea ce transforma entuziasmul inceputului in disperarea lipsei unei concluzii finale. Ei vaneaza adevarul suprem si fara bagare de seama se rup de relitate devenind izolati si neintelesi. In plina criza spirituala, asa o numesc eu, refuza viata considerand-o fara sens si lipsita de culoare. Totusi, credinta mea este ca, asa cum nu este bine sa ne limitam la material nu este de bun augur nici sa traim doar in spiritual. Aceste doua lumi trebuiesc tinute in echilibru, deoarece nici una nu poate exista fara cealalta.

Textul tau m-a impresionat si mi-a deschis apetitul de a vorbi pe tema. As putea continua pe multe randuri, dar ma voi opri aici. 

Cu prietenie,

[Lucian Daniel Dumbravă]

Mi-aţi expus ideile de parcă ne-am fi înţeles dinainte. Nu am ce să mai spun, e o armonie perfectă între ideile mele şi ce aţi expus dumneavoastră. Vă mulţumesc pentru că m-aţi citit.

Corina Militaru a spus :

De regula oamenii cred ca, sunt doar imaginile pe care le vad in fiecare zi in oglinda, iar viata numai scurgerea de la o zi la alta cu bucuriile mari ori mici si tristetile acceptate sau nu. Unora li se intampla sa surprinda valul ridicat si sa fure cu ochiul un crampei din infinit. Ajunge o singura clipa de acest fel ca sa aprinda elanul de a cunoaste ce exista dincolo de limitele realului. Astfel acesti norocosi pleaca pe un drum fara intoarcere. Initial inflacarati scormonesc dupa adevaruri, apoi constata ca fiecare raspuns naste alte si alte intrebari, ceea ce transforma entuziasmul inceputului in disperarea lipsei unei concluzii finale. Ei vaneaza adevarul suprem si fara bagare de seama se rup de relitate devenind izolati si neintelesi. In plina criza spirituala, asa o numesc eu, refuza viata considerand-o fara sens si lipsita de culoare. Totusi, credinta mea este ca, asa cum nu este bine sa ne limitam la material nu este de bun augur nici sa traim doar in spiritual. Aceste doua lumi trebuiesc tinute in echilibru, deoarece nici una nu poate exista fara cealalta.

Textul tau m-a impresionat si mi-a deschis apetitul de a vorbi pe tema. As putea continua pe multe randuri, dar ma voi opri aici. 

Cu prietenie,

[Suzana Deac]

Hotărâi că eram sclavul vieţii pe viaţă şi trebuia să mă resemnez.

Dar de ce numai in cautarea adevarurilor? Pe langa cel verosimil exista si esteticul care-ti aprinde numeroase lampase ale luminii, ale drumului nealterat, neprefacut si dezvolta sentimente care te inalta spre incredere, optimism si siguranta.

Rationalizarea absoluta a existentei neindreptateste balanta dintre ea si afectivitate. Pana cand ratiunea te indeparteaza de concret si nemijlocit, pana atunci emotia frumosului te leaga de lucruri atat de simple pe care le-am strica daca le-am analiza excesiv.

Uneori este dificil sa gasim echilibrul dar stim in acelasi timp ca in toate lucrurile intrinsec se cuprinde aceasta entitate. Trebuie doar identificata, dibuita iar masurile personalizate.

[Lucian Daniel Dumbravă]

În poveste e vorba despre un om care caută reperele profunde, nu cele la-ndemână. Omul nu căuta sensul brut al existenţei (asta e simplu, trebuie să laşi instinctul natural să lucreze), ci sensul existenţei în raport cu aspectul spiritual al lucrurilor, dincolo de reperele deja existente. Acum, dacă spun şi ce-am vrut să evidenţiez prin poveste, voi fi acuzat că-mi explic propria scriere şi am înţeles că un autor nu trebuie să facă asta (habar n-am de ce). Dar deja am explicat... E clar, aştept critici...
Suzana Deac a spus :

Hotărâi că eram sclavul vieţii pe viaţă şi trebuia să mă resemnez.

Dar de ce numai in cautarea adevarurilor? Pe langa cel verosimil exista si esteticul care-ti aprinde numeroase lampase ale luminii, ale drumului nealterat, neprefacut si dezvolta sentimente care te inalta spre incredere, optimism si siguranta.

Rationalizarea absoluta a existentei neindreptateste balanta dintre ea si afectivitate. Pana cand ratiunea te indeparteaza de concret si nemijlocit, pana atunci emotia frumosului te leaga de lucruri atat de simple pe care le-am strica daca le-am analiza excesiv.

Uneori este dificil sa gasim echilibrul dar stim in acelasi timp ca in toate lucrurile intrinsec se cuprinde aceasta entitate. Trebuie doar identificata, dibuita iar masurile personalizate.