Luminița ochilor mei

[Exemplu de Titlu]

Ooo, oameni, oameni, oameni,
Semănați, cu iubire... Cărările...
Ooo, voi oameni, vooi oameni
Minuaaați...

 

Fusese încă un succes la scenă deschisă. Repertoriul lui Gică Vancea era compus exclusiv din preluări ale cântecelor altor artiști, cel mult cover-uri. Asta i-a oferit industria muzicală unui nevăzător cu un sâmbure de talent. Așa sunt industriile, parșive, caută în principal câștigul, iar un om ”neom”, mereu vinde. Când există o apariție ce se detașează de canoanele cu care e învățată populația, aceasta mereu va rupe gura târgului, și-așa prea clevetitoare.

Ajutat de Ovi, asistentul său, Gică pornea încetișor spre culise. Numele său real nu fusese schimbat într-altul de scenă, impresarul era convins că imaginea va vinde, dincolo de nume. La aproape 50 de ani, Gică era o apariție. Un bărbat masiv, la 1.90 cu o voce fermă și o alură de copil mare, Gicu n-avea cum să nu placă. Trecând peste handicapul cu care s-a născut, lui îi plăcea să cânte mereu despre lucrurile pe care nu le vedea. Oameni, câmpii, orizonturi, copaci. Își alegea cântecele dintre cele preferate pe care le ascultase la radio cu ceva timp în urmă, dar nu avea mare spor cu selecția. Tot impresarul își dădea girul și aici. Singura sa speranță rămânea Luminița…

Un cuplu îl așteaptă în culise pentru a-l felicita:

- Ați făcut furori, domnule Vancea. De mult vă urmăresc la televizor și am vânat această apariție… și arătați foarte bine!

Gică zâmbește timid, lasă puțin capul în pământ, apoi își dă replica:

- Ăsta e meritul Luminiței… ea mă face frumos.

Luminița se ocupa cu machiajul său de ani de zile. Fusese lansat la o televiziune privată prin intermediul unei emisiuni de tabloid. Și când te gândești că și lansarea sa a fost o vânzare… Pe-atunci, Luminița se ocupa de machiajul invitaților la emisiunea respectivă. A prins atâta drag de Gicu, încât a ajuns să devină machieuza sa personală, angajată fiind, imediat, de impresarul lui Gicu. Simpatia dintre ei doi fusese, evident, reciprocă. Gică tresărea mereu la vocea Luminiței și, spre deosebire de alte persoane, știa imediat de unde vine, în ce parte a camerei era Luminița sa.  Între timp, Gicu a simțit o dragoste curată pentru femeie, astăzi era ziua cea mare, ”declarația de război”.

- Cum ești, mândrule? Te-ai delectat puțin cu publicul?

- Sunt sigur că n-au mai văzut așa un show până acum… nici eu.

Gicu râdea mereu de handicapul său și îi plăcea să-i facă și pe ceilalți să râdă. Luminița, care-l așteptase cuminte în cabina teatrului unde avusese loc reprezentația, nu fuse scutită nici ea.

- Vezi ce frumos te-am făcut?

- Nu văd, dar simt. Simt că tu ești de vină, lumina mea. Tu îmi faci viața mai frumoasă și pe mine cu ea, așa în trecere.

Amândoi zâmbesc mulțumiți cât timp Luminița îl piaptănă și apoi face ultimele retușuri la machiaj. Pauza până la următorul calup de melodii nu e lungă, iar lui Gicu nu-i place să întârzie. Cu toate astea, se simte în aer o tensiune, gândurile trebuie descărcate prin vorbe.

- Aș vrea să-ți spun ceva după concert. E important.

- Cum n-ar fi? Dac-ai ști cât de importantă ești și tu pentru mine. Și eu vreau să-ți spun ceva, dar vreau s-o spun acum.

Îi prinde mâna Luminiței, care îi retușa machiajul,  în palma sa. Cu cealaltă mână își dă jos ochelarii.

- Să înțeleg că e serios? Ochelarii…

- Am mai făcut-o și înainte în prezența ta. E foarte important să-mi vezi ochii, chiar dacă ei nu te văd. Luminița… nu e o coincidență că te-am găsit și că porți acest nume.

- Există coincidențele?

- Pentru mine, nu. Totul a fost scris. Poate nici pentru noi doi…

- Gicule, ce vrei să-mi spui? Mă simt puțin jenată.

Bărbatul tresare și îi prinde mai tare palma ei în palma sa.

- Nu, nu te rog! Sunt vorbe ca oricare altele.

Evident, nu era așa. Gicu așteptase mulți ani să își pună sufletul pe tavă în fața Luminiței. O iubea sincer și simțise de cu dimineață că aceasta e marea zi. Evenimentele importante se simt încă de dimineață, e ca un semnal primit din eter.

- Știi că atunci când sunt pe scenă și cânt, eu văd imagini în mintea mea cu fiecare lucru ce poate fi reprezentat acolo? M-au învățat încă de mic cum arată fiecare obiect din jurul meu, în sfârșit, cele mai importante. Așadar, atunci când sunt pe scenă văd, atunci duc și eu o viață normală, așa ca tine, așa ca voi. ”Normală”… Dar mai e ceva. Știi? Când sunt pe scenă și cânt, tu-mi apari mereu, alături de fiecare alt obiect pe care mi-l imaginez, îmi apari în viața din mintea mea și… mi-ar plăcea… mi-ar plăcea să-mi apari și în viața de zi cu zi. Ce zici?

- Păi, eu sunt alături de tine în viața de zi cu zi, e drept, doar atunci când ai concerte și ținând cont că ele s-au îndesit…

- Nu așa! Vreau să-ți spun, mai pe românește, că te iubesc, lumina mea! Și ca să vezi că tu începi să-mi apari și în viața de zi cu zi, la exterior, hai să-ți spun ceva. M-am întâlnit cu un cuplu mai devreme în culise. M-au complimentat pentru ce am cântat, cum arăt, dar mai e ceva. Știi ce-au spus? Au spus că simt că am o lumină în ochi atunci când cânt, deși privirea îmi este ascunsă de ochelarii ăștia obscuri. Și au dreptate… tot tu ești de vină și pentru acea lumină din ochii mei, draga mea.

Luminița își scoase, ușor, palma sa din palma bărbatului și se plimbă alene prin cameră. Era răvășită, ea avea să-i spună cu totul altceva. Primise locul de muncă la care visase mereu, într-un salon de reper din Capitală sub conducerea unuia dintre cei mai reprezentativi oameni din branșă. Voia să accepte job-ul, gândindu-se că în toți anii petrecuți cu Gicu, își îndeplinise rolul. El era mult mai sigur pe el decât în acea zi când se văzuseră pentru prima oară, avea succes tot mai mare și, probabil, impresarul îi va aranja o echipă întreagă care să se ocupe de el de-acum încolo. Pe scurt, credea că nu va mai avea nevoie de ea. Se înșelase.

- Ce faci, Luminițo? Te-am supărat?

Femeia revine zâmbind în spatele scaunului lui Gicu și îl ia în brațe cu scaun cu tot.

- Cum ai putea? Ai vorbit așa de frumos despre mine, încât m-am înmuiat toată.

- Și te-ai înzdrăvenit la loc? glumește Gicu.

- Da! Cu toată gura și dantura îți zic că da! Mi-am revenit… adică am revenit la locul unde îmi era locul. Simplu.

- Și ce-mi zici?

-  … Rămân aici, în preajma ta.

- Doamne, ce mă fericești, lumina mea! Poate mai aveam nevoie doar de asta ca să mă simt împlinit, ca să simt că fac parte total din lumea asta. Tu ce voiai să-mi spui?

- Eu? Cam același lucru… Hai, du-te! Ești așteptat. Nu e momentul acum.  

[Corina Militaru]

Nobil personaj, Luminița! Impresionantă poveste! :)

(mici cârcoteli prietenești: machiora,  am revenit la locul unde îmi era locul)

Drag!

[Corina Militaru]

Dragă Mihai, da, am văzut acum definiția pentru machieur, DEX 2009. Îmi cer scuze! :)

Cât despre repetiție, am înțeles perfect metafora, dar mie îmi suna mai bine am revenit acolo unde îmi era locul, de exemplu. Oricum, micile mele cârcoteli nu au importanță și nu alterează plăcerea lecturii. :) Așa cum este normal, tu decizi asupra textului.

Cu prietenie,

Mihai Cotea a spus :

Mulțumesc, Corina!

Nobil personaj, dar cu slăbiciunile și tentațiile ei. E mai ușor să abandonezi. Ea nu a făcut-o. Pentru asta e nobilă, într-adevăr.

Legat de micile tale cârcoteli, am și eu ceva de cârcotat. :)

Conform DEX 2009 MACHIEUR, -EUZĂ, machieuri, -euze, s. m. și f. Persoană care execută machiaje, specialist în machiaj. [Pr.: -chi'ör] – Din fr. maquilleur.

Eu am folosit machieza, o formă depășită din 2000, dar machioră e deja depășită din 1998. Voi corecta.

Referitor la am revenit la locul unde îmi era locul, mă tem că nu ai observat metafora. E un fel de a spune că ai revenit la locul (cu sens propriu) în care ți-era locul (cu sens figurat). E o aparentă repetiție pe care am folosit-o dinadins.

Mulțumesc pentru trecere și semn!

Cu multe salutări de bine,

MiCo

[giurgiu maria]

Frumoasă povestea! Am citit cu multă plăcere. Prețuire!

[Vasilisia Lazăr]

O frumoasă poveste, personaje bine conturate, textul scris cu talent și responsabilitate. Felicitări!