La umbra Vezuviului (roman, fragment I)

[Ion Lazăr da Coza]

Din partea autorului:

 

      Romanul de faţă – La umbra Vezuviului –, de factură clasică, încearcă prin mijloace literare, dar în lumina ultimelor teze ştiinţifice şi a descoperirilor arheologice recente, să reconstruiască, pe o perioadă de câteva decenii înainte de erupţia din anul 79 e.n. a vulcanului Vezuviu, viaţa materială şi spirituală a locuitorilor din celebrul oraş Pompei. Cum creştinismul era la început, autorul abordează subiectul, încercând să clatine – o, sfântă vanitate! – unele aspecte încetăţenite, deşi ele nu sunt adevărate. Astfel:

      – Biblia (în special, Vechiul Testament) e Cuvântul sfânt sau o compilaţie de texte apocrife şi adaptate?

      – Creştinismul a pornit ca o religie sau a devenit pe parcurs?

      – Iisus a fost Fiul sau s-a vrut un eliberator al poporului său de sub ocupaţia romană, printr-o rezistenţă pasivă, aşa cum a fost, cu optsprezece veacuri mai târziu, Tudor Vladimirescu, cel ce a alungat domnia fanariotă din Ţările Române, ori, şi mai bine spus, un Mahatma Gandhi, avant la lettre? Etc.

      Asigurându-vă că nu e un roman ofensator la adresa creştinismului sau a creştinilor (totuşi el se adresează minţilor deschise, deoarece se pun pe talgerele balanţei argumente pro şi contra!), sunteţi invitaţi să parcurgeţi temerara încercare literară, mai ales că nu aspectul religios primează, ci supravieţuirea, rivalitatea, dragostea…

       Mulţumiri!

 

*****

          Ţipătul plin de durere, de speranţă dar şi de gratitudine, răzbătea prin perdelele grele de la ferestrele iatacului şi se pierdea în noaptea ce se arăta parcă speriată şi mai tenebroasă ca oricând, acoperind mirosul dulce-amărui al florilor de leandro. De ecoul acestuia au fost cotropite şi flăcările torţelor aşezate în suporturile din alamă cizelată de pe coloanele din marmură albă cu irizaţii azurii ale porticului generos care înnobila centrul imensei grădini – un parc vast, ca un amfiteatru natural ce părea să aibă oraşul, portul, ba chiar lumea întreagă la picioare. Acelaşi strigăt a smuls un murmur de admiraţie printre convivii purtători de togi, tolăniţi pe canapelele din chioşcul aflat mai sus de portic. Mândria lor de masculi era flatată de faptul că amfitrioana acelei seri – Flavia Antonia – fusese răpită dintre ei şi acum urla în chinurile facerii, deşi fătul nu aşteptase întocmai sorocul, grăbit să se arate acestei lumi ca o piază. Dacă avea să fie piază bună sau rea, doar zeii şi penaţii puteau să ştie ori încă să hotărască firea lucrurilor. Cupe de aur, pline cu rubinul viilor, fuseseră închinate cu gândul – nu întotdeauna curat! – la stăpânul casei, aflat acum departe, acolo unde răzvrătiţii din partea de Răsărit a Imperiului cercau din ce în ce mai des ghearele de fier ale acvilei. Comesenele, în stole uşoare, diafane până la transparenţă, nu împărtăşeau întrutotul bucuria companionilor euforizați. Considerând că naşterea e o treabă doar pentru sclave, ele preferau să uite cât mai repede că unele au trecut sau că vor trece, inevitabil, prin aşa ceva. E adevărat, ţiitoarele prezente roşeau de fericire la gândul că ar putea să prindă rod într-o noapte de pierzanie. În iatacul fastuos, patul mare cu baldachin înalt, cu stâlpi auriţi ce susţineau draperii garnisite cu fireturi sclipitoare, era luminat de trei lampadare generoase, în care opaiţe din bronz ardeau uleiuri înmiresmate. O sclavă bătrână şi încercată într-ale moşitului ştergea cu un testemel răcoros broboanele de pe fruntea celei aflate în sforţări, oferindu-i cealaltă mână ca sprijin şi încurajare. De partea cealaltă, cea mai cunoscută moaşă din oraş era asistată de Sapphira – serva şi confidenta stăpânei acelei case. Lângă uşa masivă cu încrustaţii de bronz învechit, aşteptau aliniate celelalte sclave, gata la cel mai mic semn să aducă ştergare, vase cu apă călâie, clocotită sau rece. Din experienţa sa, moaşa realiză că această naştere nu-i sub auspiciile idolilor. De când a început travaliul şi până acum, pruncul trebuia să se odihnească în aşternuturile mătăsoase, istovit de plânsul din scăldătoare. Prevăzătoare, Sapphira îi luă bătrânei atribuţiunile şi-i făcu semn să se retragă, apoi desprinse şnurul tuturor draperiilor, lăsând astfel să cadă o cortină compactă între protagoniştii din jurul patului şi restul lumii:

     – Oh, zei!... Oh, zei!... Înduraţi-vă! Şi voi, parcelor, fiţi bune!... Te-am auzit murmurând rugăciuni ciudate. Nu cumva te închini acelui zeu nelegiuit?!

     – Nu huli, dacă nu cunoşti! şopti Sapphira apăsat, încruntându-se. Intransigentă în priviri, coborî cele două trepte ale piedestalului pe care era instalat patul, trecu dincolo de draperie şi, bătând uşor din palme, zise ferm către sclave: La adăpostul vostru imediat! Să nu-l părăsiţi decât la ordinul meu expres! Voi şi toţi ceilalţi!

     – Dar…

     – Afară! tăie elanul insolentei tinere care ar fi avut ceva de spus.

     Tăcute, sclavele ieşiră cu capul plecat. Prufnind, tânăra mimă o clipă de neatenţie şi lovi cu cotul un ibric frumos ornat, aflat pe un colţ de scrin. Ibricul se făcu ţăndări pe mozaicul pardoselii.

     – Roagă-te ca zorii să mă găsească mulţumită. Doar astfel vei scăpa de patruzeci de bice în piaţa publică! scrâşni Sapphira.

     Tânăra sclavă nu se arătă impresionată de posibila osândă – fusese adusă în casă, în urmă cu vreo lună, dintr-un atelier de ţesătorie al familiei, de către Hermus, pentru satisfacerea poftelor lui de satir spân, şi era sigură că Sapphira nu ar fi iscat un conflict personal cu acesta din cauza ei. Dincolo de uşă aşteptau doi bărbaţi. Cel în vârstă, intendentul, era libertus, însă mulţumit de funcţia sa, rămase ca să-şi arate în continuare fidelitatea „până la moarte” faţă de această casă. Astfel declara el cu orice ocazie, dar toţi ştiau că e un şacal ce dăduse de gustul prăzii. Cel tânăr, înalt şi bine făcut ca un gealat, cu o pânză în jurul taliei, strălucea în lumina unei făclii precum o statuie bine lustruită. La brâu, lângă cheia de la poarta principală, sclipea mânerul unei sica, bine ascuţită, cu care purtătorul său putea oricând să-şi demonstreze credinţa faţă de aceeaşi casă.

     – Hermus, cere-i lui atriensis să le spună musafirilor noştri că vinul s-a terminat! Bilubus, veghează ca niciun intrus, dar absolut niciun intrus, să nu rămână cumva pe domeniul nostru! Asigură-te că cei curioşi au văzut pentru ultima dată lumina stelelor! Încuiaţi împreună intrarea principală! Celelalte porţi şi uşi sunt deja zăvorâte, nu?!

     Zdrahonul duse mâna pe teaca jungherului, ca o reînnoire a jurământului de statornicie, apoi îl urmă pe Hermus. Întoarsă la locul ei, lângă pat, Sapphira nu putu să-şi stăpânească un ţipăt scurt, plin de spaime, când văzu monstruozitatea care se mişca în balta de sânge şi lichid vâscos de pe cearşafurile boţite dintre picioarele lăuzei. Aceasta părea că nu mai respiră. Încurcate, cele două nu ştiau care e prioritatea, de cine să se ocupe mai întâi. Un geamăt stins o făcu pe Sapphira să ude o batistă cu apă rece şi să o pună pe fruntea arzândă a stăpânei sale. Flavia Antonia deschise greu, foarte greu ochii, venind parcă de pe celălalt mal al râului Lethe. Moaşa prinse ceva curaj şi acum privea cu acea aroganţă pe care doar neghiobia unei minţi mici i-o dădea, aceea că deţinea puterea de a decide mersul lumii:

     – Pentru un denarius în plus, o să-l arunc în cloacă, iar pentru o sută, la noapte, aduc un brotac întreg în loc!

     – Taci şi leagă-i buricul! Spală-l ca pe viitorul stăpân al Imperiului!

     Lăsând să se vadă că nu-i place să primească porunci pe acel ton tocmai de la o serva, fie ea favorita stăpânei, moaşa luă avortonul şi plecă să-i facă prima baie în vasele de bronz argintat, aşezate acolo cu ceva timp în urmă de sclavele care acum îşi căutau, în şopronul de dincolo de gardul principal al incintei, colţul liniştit unde să doarmă. Sapphira, după ce schimbă lenjeria udă şi murdară, îngenunche lângă stăpâna sa, murmurând o rugăciune. Travaliul o epuizase atât de tare pe Flavia Antonia încât un somn letargic îi stăpânea fiinţa, purtând-o între viaţă şi moarte. Într-un târziu, veni moaşa cu fătul proaspăt îmbăiat. Îl aşeză pe un colţ al imensului pat. Luă din trusou un scutec moale cu intenţia de a înfăşa acea făptură hidoasă. Cum şi Sapphira i s-a alăturat, moaşa umbla cu fătul de parcă ar fi fost o marfă stricată care trebuia arătată vânzătorului ca mai apoi acesta s-o arunce în cea mai neagră cloacă: picioruşul stâng, îndoit, stătea lipit de abdomen, căci avea şoldul şi genunchiul blocate; celălalt picioruş, un pic mai slobod, îşi îmbrăţişa perechea, apăsându-i cu călcâiul tibia strâmbă; coşul pieptului era excesiv de bombat şi anula orice tentativă de prezenţă vizibilă a gâtului. Oricât s-ar fi străduit ele, din acel cocoloş de carne vie nu ar fi putut încropi o păpuşă omenească.

     – Eu zic totuşi să-l expunem… şopti moaşa. Această progenitură face de râs…

     – Te rog blând să taci… susură concesiv Sapphira. Zeul meu o să-l iubească mai mult ca pe oricare prunc.

     – Zeul tău poate că da, lumea – niciodată! Mă auzi?! Niciodată! Şi-apoi venerabilul Caecilius Antonius Rincianus – slăvit să-i fie numele! – cum o să accepte această umbră pe blazonul strămoşilor săi!?

     Simțindu-se străfulgerată de o privire aprigă, moaşa continuă căscând:

     – Oh, apune luceafărul, iar treaba mea s-a cam terminat aici. Vreau răsplata priceperii mele... Mulţumim zeilor că stăpâna noastră a scăpat cu viaţă!...

     Sapphira porni către sipetul cu încrustaţii de fildeş, unde erau ţinuţi banii pentru nevoile curente, scrutând-o încă o dată peste umăr:

     – Sper să uiţi seara asta!

     În loc de răspuns, moaşa tuşi cu subînţeles în pumnul dus la gură. Deşi Sapphira numără doi denarii în palma întinsă a moaşei, aceasta nu şi-o retrase. Abia după ce mai poposiră încă patru sestertii strălucitori, strânse degetele peste micuţa avere, zicând:

     – Zeii m-au hărăzit cu o bună memorie. Ca să uit, ar trebui să ne vedem la fiecare lună-plină, ca două nobile ce suntem.

     – Va fi o plăcere pentru amândouă... şopti Sapphira şi îi oferi moaşei încă o monedă.

     Avară, aceasta întinse iarăşi mâna. Însă când zări un semis în palma sa, tresări puternic, iar pe frunte îi răsăriră deodată broboane reci. Respectivul bănuţ se băga chiar şi în gura celui mai pauper dintre plebis, dacă ar fi murit de moarte năprasnică sau neaşteptată, să aibă plată pentru slujitorul zeului Orcus, stăpân al tărâmului întunecat, care să-i ridice din când în când piatra de la intrare, ca sufletul să poată ieşi pe pământ, să bântuie rudele, să le sugă sângele, dacă memoria nu i-ar fi fost cinstită aşa cum se cuvenea, cu ofrande aduse şi în sărbătorile de peste an, nu doar pe timpul celor trei zile rânduite – douăzeci şi patru august, cinci octombrie şi opt noiembrie –, când lapis manalis era dată la o parte, bucurând toţi strigoii… Dar bănuţul mai însemna ceva: oferit unui duşman, constituia ameninţare cu moartea, ameninţare care, fără greş, era dusă la împlinire. Totuşi moaşa arătă siguranţă în voce:

     – Secretul acesta mă va ţine în viaţă până la adânci bătrâneţi. Fragmentat, dar fără să ştie una de alta, îl voi împărtăşi la trei persoane. Ele se vor aduna, sub un anume semn, la catafalcul sau la rugul meu. Atunci vor pune cap la cap vorbele mele şi se va afla de unde şi de ce mi s-a tras moartea.

     – Ce tot vorbeşti acolo?!... Acest semis a pecetluit înţelegerea noastră. Atât! Cum spuneam, va fi o plăcere să ne vedem şi când vom avea părul alb ca spuma mării…

     Moaşa se retrase mimând o plecăciune ce se voia curtenitoare. Sapphira, căutând să prindă orice alt zgomot în afară de cel produs de mersul lor, o însoţi până în faţa scărilor, unde Bilubus şi Hermus vegheau la pacea casei. Condusă de Bilubus, moaşa dispăru dincolo de arcada impunătoare a porţii şi se pierdu în întunericul neştiut al nopţii de vară.

     – Avem un urmaş demn de numele Caecilius Antonius Rincianus! îl informă Sapphira, ceremonios, pe Hermus.

     La auzul minunatei veşti, acesta se plecă adânc, aducând mulţumiri zeilor. După ce ritualul solemn se desăvârşi, Sapphira continuă:

     – Mergi în cancelarie şi consemnează, te rog, momentul exact al divinului eveniment, pe urmă du-te la culcare! Mâine e o zi lungă şi grea. Stăpâna să nu fie deranjată sub nicio scuză! Veghez eu.

     Intendentul salută cu deferență şi se retrase bucuros, o bucurie exagerată, neîndoielnic falsă, asigurând-o prin gesturi largi că totul va fi cum trebuie să fie. Ajunsă lângă Bilubus, ce întârzia la poartă, Sapphira îl luă de braţ şi îi şopti conspirativ:

     – În zori vreau să o văd plutind în cloaca mare pe vizitatoarea noastră din această noapte. Stai! Banii pe care îi găseşti asupra ei poţi să-i păstrezi. Şi nu-s puţini! Stai! Printre ei e şi un semis – pune-i-l sub limbă!

     Gealatul se înclină hotărât, strângând şi mai tare mânerul jungherului.

     – Când te întorci, să stingi toate făcliile de pe alee! Fugi! Las' că zăvorăsc eu!...

 

       © Ion Lazăr da Coza - 2015

       (Reproducerea, numai cu acordul scris al autorului.)

                                   - va urma -

         = fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

[Ion Lazăr da Coza]

Iris, drag de popasul tău!

Am ales modernul „subretă” ca să cuprind în el: sclavă, prietenă, cameristă, servitoare, înger păzitor, confidentă, îndrumătoare etc.

iris marinov a spus :

"Interesant, informativ, incitant, dar mi-a atras atenţia un cuvânt... "subretă"!"

[Ion Lazăr da Coza]

Dragă Alexandru, unele aspecte le voi aborda... meteoritic.Romanul nu e totuși unul istoric.

Încrederea pe care mi-o arăți, mă obligă! :)

bolache alexandru a spus :

Sincer am citit și eu nerăbdător să văd cum abordați un subiect atât de greu... Și mi-a plăcut că se intră direct într-o intrigă dar se păstrează aerul epocii... Aștept cu nerăbdare să văd ceea ce ați spus în cuvântul autorului, eu fiind un adept al ipotezei că limba latină are rădăcini comune cu limba dacă. Deși ficțiune, romanul va fi interesant prin toate punctele spuse în deschidere iar intriga specifică vremii va face din acest roman unul deosebit. Felicitări pentru alegerea unui astfel de subiect și pentru modul în care ați abordat acest început de roman! Aștept următoarele postări! Am citit cu respect și încântare!

[Veronica Șerban]

Mulțumesc domnule Ion Lazăr da Coza  pentru invitația de a vă lectura. 

Pentru mine( și aici trebuie să recunosc cu oarece sfială deoarece nu am mai avut onoarea și plăcerea să vă mai citesc și alte creații literare, în speță roman) sunteți fabulos!

Dacă dragostea primează deja începutul expus m-a captivat!

Vă doresc mult succes și mai aștept o părticică!

[Ion Lazăr da Coza]

Nu eu fac onoare cititorilor, ci ei mă onorează, citindu-mă, dragă Veronica Șerban.

Sunt la prima tentativă de a scrie un roman, însă dacă v-a fascinat proza mea, puteți comanda cărțile de povestiri de aici:  LIBRĂRIA ONLINE, sau le găsiți în format e-book aici: COLECȚIA DE PROZĂ

Drag,

Veronica Șerban a spus :

Mulțumesc domnule Ion Lazăr da Coza  pentru invitația de a vă lectura. 

Pentru mine( și aici trebuie să recunosc cu oarece sfială deoarece nu am mai avut onoarea și plăcerea să vă mai citesc și alte creații literare, în speță roman) sunteți fabulos!

Dacă dragostea primează deja începutul expus m-a captivat!

Vă doresc mult succes și mai aștept o părticică!

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc! Le aștept cu nerăbdare!

Te pup cu anticipare! :)

Drag,

Ana Cîmpeanu a spus :

eu am niste observatii si completari, dar o să le fac separat

[Rădița Răpeanu]

 E deja mai mult de două trecute si m-am cufundat în fierbințeala Vezuviului! O pot considera după bunul meu plac, a doua veritabilă, odisee... sursa de inspirație mi se pare inepuizabilă! Dati-mi voie să vă  felicit! 

[Ionica Serbov]

Da Coza, dă-mi voie să încep prin a-mi cere scuze că am onorat atât de târziu invitația de a citi acest roman al cărui preambul mi-a stârnit cu atât mai mult interesul, cu cât „La umbra Vezuviului” zace o istorie care se dorește de la sine înțeleasă. Risc, prin exercițiul profesiei mele, să fiu mai mult decât părtinitoare cu expresia literară pe care o asumi ca formă de înțelegere a unei realități departe de care nu ești defel; mare atenție, însă, cum vei construi ambientul, căci, din câte văd, aici bănuiesc o tendință de asociere a prezentului cu trecutul în scopul de a se clarifica unul pe celălalt. Fiind abia la citirea primului fragment, te rog să-mi accepți zgârcenia de cuvinte, cu promisiunea că, pe parcurs, lectura îmi/ne va permite o discuție mai amplă pe marginea subiectului strict istoric.

Acum, litera își cere drepturile și nu o voi dezamăgi. Acest debut: „Ţipătul plin de durere” este, în opinia mea, „țipătul” autorului, veșmântul psihedelic care, în literatura postmodernă, îmbracă oratorul ca pe haralzii antici. Pentru mine, a fost al infinitelea sunet de trâmbiță al îngerului apocaliptic, așa că am acceptat parabola și, sper eu, asta nu te va deranja. Remarc cu plăcere primul paragraf al acestui capitol, căci duce cititorul direct în lumea romană antică prin dinamismul cuvântului, al panoramei desfășurate, nicidecum printr-o pastelare leneșă, excesiv adjectivală. Așadar, dă-mi voie să te felicit pentru ambientul literar facil cu care ademenești cititorul către lumea nestrăină și netrezită în el. Și, dacă îmi este permisă o exigență personală, ți-aș recomanda mai multă atenție asupra gerunziilor; vorbesc strict de construcția ambientului de fapte, unde, în opinia mea, gerunziile înlocuiesc începuturi de propoziții și, mai mult, estompează efectul dinamic dorit de autor. Citește cu voce tare prima frază și vezi apoi ce iese!

În sfârșit, te felicit pentru subiectul îndrăzneț și îți promit că te voi citi cu același interes de până acum.

Cu stimă,

[Ion Lazăr da Coza]

Rădița dragă, nopțile astfel pierdute fac rău la ten... dar înmulțesc circumvoluțiunile! :)

Drag de popasul tău!

Rădița Răpeanu a spus :

 E deja mai mult de două trecute si m-am cufundat în fierbințeala Vezuviului! O pot considera după bunul meu plac, a doua veritabilă, odisee... sursa de inspirație mi se pare inepuizabilă! Dati-mi voie să vă  felicit! 

[Ion Lazăr da Coza]

Stimată Ionica Serbov, onorat sunt de prezența oricărui cititor ce se apleacă asupra scrierilor mele, cu atât mai mult a celor (mai) exigenți!

Sunt încântat de analiza literară făcută acestui fragment! „Câți cititori, atâtea romane!” se spune. Principalul e ca o creație să placă/intereseze...

Referitor la gerunzii, mi s-a mai atras atenția. Am lucrat deja la ele, în acest prim fragment, eliminând... eliminând... și-am eliminat ce s-a putut. Totuși, deși nu sunt poetice, mie mi se pare că gerunziile fac mai lină trecere de la o acțiune la alta și mă scutește de unele cuvinte de legătură, care devin ele supărătoare, la un moment dat, mai supărătoare chiar ca gerunziile. Însă ai dreptate: Uzul, nu abuzul! :)

Prețuire,

Ionica Serbov a spus :

Da Coza, dă-mi voie să încep prin a-mi cere scuze că am onorat atât de târziu invitația de a citi acest roman al cărui preambul mi-a stârnit cu atât mai mult interesul, cu cât „La umbra Vezuviului” zace o istorie care se dorește de la sine înțeleasă. Risc, prin exercițiul profesiei mele, să fiu mai mult decât părtinitoare cu expresia literară pe care o asumi ca formă de înțelegere a unei realități departe de care nu ești defel; mare atenție, însă, cum vei construi ambientul, căci, din câte văd, aici bănuiesc o tendință de asociere a prezentului cu trecutul în scopul de a se clarifica unul pe celălalt. Fiind abia la citirea primului fragment, te rog să-mi accepți zgârcenia de cuvinte, cu promisiunea că, pe parcurs, lectura îmi/ne va permite o discuție mai amplă pe marginea subiectului strict istoric.

Acum, litera își cere drepturile și nu o voi dezamăgi. Acest debut: „Ţipătul plin de durere” este, în opinia mea, „țipătul” autorului, veșmântul psihedelic care, în literatura postmodernă, îmbracă oratorul ca pe haralzii antici. Pentru mine, a fost al infinitelea sunet de trâmbiță al îngerului apocaliptic, așa că am acceptat parabola și, sper eu, asta nu te va deranja. Remarc cu plăcere primul paragraf al acestui capitol, căci duce cititorul direct în lumea romană antică prin dinamismul cuvântului, al panoramei desfășurate, nicidecum printr-o pastelare leneșă, excesiv adjectivală. Așadar, dă-mi voie să te felicit pentru ambientul literar facil cu care ademenești cititorul către lumea nestrăină și netrezită în el. Și, dacă îmi este permisă o exigență personală, ți-aș recomanda mai multă atenție asupra gerunziilor; vorbesc strict de construcția ambientului de fapte, unde, în opinia mea, gerunziile înlocuiesc începuturi de propoziții și, mai mult, estompează efectul dinamic dorit de autor. Citește cu voce tare prima frază și vezi apoi ce iese!

În sfârșit, te felicit pentru subiectul îndrăzneț și îți promit că te voi citi cu același interes de până acum.

Cu stimă,

[Chris]

Un roman care are de toate: dragoste, ură, sex, umor. O anumită psihologie a personajelor ce dă totodată foarte multa forţă acestora şi pe care am întâlnit-o în toate lucrările autorului.

Mi-au plăcut mult detaliile inserate aparent dezinteresat: botezul cu busuiocul, toaca, poate şi altele care nu mai îmi vin acum în minte.

Personajul comic Bilubus. Generozitatea meselor din casele bogate.

Sfârşitul neprevăzut, dar oarecum logic - ce sfârşit ar fi putut avea un suflet chinuit într-o societate în care viaţa însăşi are un preţ aşa de mic? Mi-a plăcut mult faptul că de la povestire s-a dezvoltat ideea romanului - rog autorul să mă ierte dacă m-am înşelat.

Festivităţile mi s-au părut delicioase - a nu se înţelege că mi-a plăcut cruzimea lor, ci modul cum autorul le-a vizualizat, redându-le apoi cititorului şi transpunându-l pe acesta în tribune.

Termenii latini nu incomodează citirea, ba din contra dau acesteia un aer de originalitate.

Documentarea din spatele cuvintelor nu este puţină, nu este uşor să redai o frescă a societăţii romane până în cele mai mici detalii, chiar dacă, în mare, anumite aspecte sunt general cunoscute, a fi puse într-un context literar este destul de greu. Nu mai zic de dialoguri! o garnitură perfectă. Dacă acest roman ar fi un fel de mâncare, nu cred că mesenii ar lăsa ceva în farfurie...

[Ion Lazăr da Coza]

Augusta, draga mea, ești printre puținii posesori ai romanului meu, La umbra Vezuviului, care l-au și citit, iar dacă l-au citit, și mai puțini mi-au și spus asta... :)) Las' că și io fac la fel... :))))

Da, ai dreptate - când am terminat de scris povestirea Vestala, din volumul Apusul îngerilor, mi-am zis că e păcat să nu fac un roman din acest subiect... Și iarăși ai dreptate - dacă vrei să scrii un roman care se respectă, trebuie să transpiri!

Și mie mi-e drag Bilubus!

Nu, n-o să mă apuc să povestesc („să dau din casă”) mai mult din conținutul romanului... Curioșii știu cum să-l obțină.

Drag,

Augusta Cristina Călin a spus :

Un roman care are de toate: dragoste, ură, sex, umor. O anumită psihologie a personajelor ce dă totodată foarte multa forţă acestora şi pe care am întâlnit-o în toate lucrările autorului.

Mi-au plăcut mult detaliile inserate aparent dezinteresat: botezul cu busuiocul, toaca, poate şi altele care nu mai îmi vin acum în minte.

Personajul comic Bilubus. Generozitatea meselor din casele bogate.

Sfârşitul neprevăzut, dar oarecum logic - ce sfârşit ar fi putut avea un suflet chinuit într-o societate în care viaţa însăşi are un preţ aşa de mic? Mi-a plăcut mult faptul că de la povestire s-a dezvoltat ideea romanului - rog autorul să mă ierte dacă m-am înşelat.

Festivităţile mi s-au părut delicioase - a nu se înţelege că mi-a plăcut cruzimea lor, ci modul cum autorul le-a vizualizat, redându-le apoi cititorului şi transpunându-l pe acesta în tribune.

Termenii latini nu incomodează citirea, ba din contra dau acesteia un aer de originalitate.

Documentarea din spatele cuvintelor nu este puţină, nu este uşor să redai o frescă a societăţii romane până în cele mai mici detalii, chiar dacă, în mare, anumite aspecte sunt general cunoscute, a fi puse într-un context literar este destul de greu. Nu mai zic de dialoguri! o garnitură perfectă. Dacă acest roman ar fi un fel de mâncare, nu cred că mesenii ar lăsa ceva în farfurie...

[giurgiu maria]

Am lecturat cu multă plăcere  și real interes fragmentul. Un început de roman istoric care promite  sădevină o interesantă aventură de studiu și fantezie. Admirație!