La umbra Vezuviului (roman, fragment XIII)

[Ion Lazăr da Coza]

 

     Scăpată din infernul târgului de sclavi şi de formalităţile din Curia, Sapphira nu se simţea cu nimic mai bogată. Dimpotrivă. La ce-i trebuiau sclavii? Uşor i-ar fi fost să-şi vândă proprietatea dobândită şi să intre chiar ea sclavă într-o casă de aristocraţi, astfel viitorul l-ar fi avut asigurat. Nu putea să înţeleagă cine a mânat-o pe dânsa în târg, sau cine i-a scos în cale pe cei trei. Capul îi era greu de atâtea gânduri: „Dacă Sancta Familia s-a întrupat iarăşi? Să aibă ea, personal, vreo menire sfântă în acest plan?” Sufletul său era un clocot adânc de teamă şi fervoare. Cum să se poarte cu ei? Să alerge pe străzi şi să strige din uşă în uşă că a doua venire a Mântuitorului s-a înfăptuit, ori să ţină tăinuită venirea? Dacă un nou Irod umbla să-l piardă iarăşi pe sfântul prunc?... Până când va primi un semn divin, se va purta cu ei exact cum se poartă un stăpân cu nişte sclavi netrebnici. „Oh, dar în turma Lui oamenii nu sunt egali? Nu iubeşte El cu aceeaşi măsură creaţia Tatălui?” Hotărî grăbită, ca pe o mărturisire a unui păcat greu, că avea să-i ţină sclavi până ce în inimile lor inocente va descoperi lucrarea unicului Dumnezeu… dar şi până când reuşea să-şi recupereze investiţia. Cum treceau prin faţa tarabelor înşirate în soarele arzător, se opri în dreptul uneia şi comandă o lipie mare din făină de orz, doi peşti afumaţi şi o ulcea mică de vin. Retraşi la umbra unui perete, Sapphira oferi mâncare celor doi adulţi, iar pe copil, care se smiorcăia uşor, îl luă cu multă duioşie în braţe. Acesta se arăta mai preocupat de gluga de pe capul ei decât de faptul că e la pieptul unei străine. Asta o derută complet. Însemna că o acceptase. Ca să-şi întărească şi mai tare convingerea, Sapphira scoase un sân afară şi puse copilaşul să sugă. Fără pic de moft, micuţul se apucă să devasteze ţâţa ce-i fusese oferită. Foamea, dar mai ales dorinţa de a-şi recupera fiul, îi siliră pe sclavi să înghită cu lacrimi hrana şi vinul din ulcică. Murmurând o mulţumire scurtă, femeia se duse cu mâinile întinse ca să-şi ia fiuţul. Sapphira se feri atât de agresiv, întorcând spatele, de parcă în faţă l-ar fi avut pe cumpărătorul bondoc şi libidinos. Abia când a desluşit spaima din ochii bietei femei, i-a zâmbit larg şi i-a înapoiat copilul. Totuşi, când se văzu nevoită să cumpere trei cămăşi lungi pentru noua sa familie, când mai achiziţionă două săpăligi, un cosor şi o toporişcă, unelte trebuincioase, îi scăzu entuziasmul şi aprinderea mistică. Fiecare uncia scoasă din pungă părea a fi bucată din carnea ei şi mulţumi în gând că nu mai e nimic stringent de cumpărat.

     – Ştiţi unde e Poarta Muntelui? Aşteptaţi-mă acolo!

     Cu mers de oameni îndărătnici, sclavii porniră la drum. Ajungând într-un târziu la nişte ruine ce sugerau că acolo a fost cândva o poartă în zidul de apărare al oraşului, căutară o umbră la margine de drum şi se aşezară pe iarba colbuită, arsă de soare:

     – Rău am nimerit-o!… mormăi omul, aşezând sculele alături: Haină stăpână... mai zise, cercetându-şi femeia care se mulţumea să tacă. Să-l vezi pe stăpân… minţi el. Are un boţ din infern în loc de inimă. Îi ştiu eu!... Urmăreşte să ne smulgă feciorul de lângă noi.

     – Dacă-l voiau numai pe el, numai pe el îl cumpărau…

     Un dos zdravăn de palmă strâmbă gura ce încercase să combată părerea eronată, dovedind cu prisosinţă că forţa brută e mai eficientă decât o deducţie logică. Femeia nu crâcni nici măcar în gând.

     – Iată că vine grifonul… şopti bărbatul, ridicându-se în picioare şi venind în şanţul făcut de roţile carelor.

     Din mersul ei grăbit, Sapphira îi aruncă în faţă un ţol tocit, fără a-l onora cu vreo privire. Abia când ajunse la proprietatea ei, se opri, arătând vag cu mâna înspre vie:

     – Colţul acesta de moşie ne aparţine. Trebuie să-l apărăm fie şi cu viaţa! Aţi înţeles?! Impasibili ca nişte vite de povară, de cei doi părea că nu se lipesc vorbele Sapphirei. Cu toate acestea, noua stăpână continua să facă planuri cu glas tare: Pe aici trebuie să facem un gard. Apoi plivim toate buruienele. Acolo, în rădăcinile copacilor, vă faceţi un bordei. Pentru că strugurii sunt gata să dea în pârg, trebuie să-i număr pe fiecare în parte şi pe unul dintre aracii fiecărui butuc crestăm cu cosorul câţi avem. Nu-i voie să luaţi măcar o bobiţă fiindcă-s pentru vânzare şi nu vreau să le stricaţi preţul, ciugulindu-i. Sper că nu aşteptaţi să vă împing de la spate pentru oricare trebuşoară ce o aveţi de făcut. Înainte de a începe, urmaţi-mă!

     Păşind pe hat, Sapphira îi duse până în lizieră. Umbrele verzi ale copacilor întunecaţi, dar mai ales răcoarea, îi primiră ca într-o altă lume, oarecum tenebroasă, cu vagi repere, însă mai plăcută. După alţi câţiva paşi, ieşiră într-un luminiş micuţ ce ascundea un pârăiaş subţire ca un gând rătăcit. Oprindu-se pe malul înierbat şi privindu-i în ochi, Sapphira îi întrebă încet:

     – Aţi auzit de zeul acela nou?!

     De pe chipul bărbatului nu se clinti niciun muşchi, în schimb, femeia îşi ferea cu greu privirea şi o nelinişte imposibil de stăpânit îi cuprinse toată fiinţa.

     – Zeii sunt în cer. Nu ne întreabă când vin şi când pleacă… murmură nemulţumit bărbatul, mai mult pentru a scăpa de întrebarea ce persista, stânjenitor, în aer.

     – ­Cel despre care vă mărturisesc a trăit printre oameni! răspunse blând, însă neşovăitor, Sapphira. Purtând-o de mână pe femeia care-şi ţinea fiul în braţe, o sili să intre cu picioarele în şuviţa pârâului. Apoi se aplecă, luă apă în căuşul palmei şi stropi creştetul copilaşului: Neprihănit întru Domnul nostru milostiv să rămâi. Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Sfântului Duh! Puerum să te cheme în veac. Iar tu vei fi Castia. Şi pe tine te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt!

     Bărbatul nu părea că dă vreo importanţă ritualului căruia îi era supusă familia, că înţelege ceva din ceea ce li se întâmplă, sau că e străfulgerat de vreo revelaţie. Sapphira nu se arăta nemulţumită de reacţia acestuia. Ştia că mai întâi ar fi trebuit să-i iniţieze în noua religie, că trebuia să-i facă să îndure perioada catehumenatului, or dorinţa de a se înconjura doar de coreligionari – ca şi cum faptul că cineva era sau nu creştin însemna o garanţie a moralităţii – o făcu să se grăbească, să fie nerăbdătoare. Cât despre mântuire şi Mântuitor, avea tot timpul să le vorbească la munca ogorului şi la frământatul lutului.

     Ca să dea mai multă greutate botezului, pe bărbat îl sili să îngenuncheze:

     – Te botez în numele Tatălui, al Fiului şi al Duhului Sfânt! De astăzi vei răspunde la numele Joseph.

     – Şi alţii au fost botezaţi şi ce le-a folosit? 

     Sapphira ar fi putut să treacă neobservată şoapta lui Joseph, dar profită de ocazie să reliefeze lamura noii religii:

     – Viaţa aceasta, pe lângă cea veşnică din împărăţia Tatălui, promisă de Mântuitor, e ca înţepătura unui viespoi – trecătoare şi neînsemnată!...

     Ieşirea din liziera întunecată în lumina orbitoare a podgoriei părea pentru femei o renaştere, o respiraţie liberă, care se cerea a fi asimilată prin toţi porii, însă n-au avut parte de acea clipă de răgaz fiindcă, răsărit ca din pământ, la picioarele Sapphirei se aruncă Silvianus, paznicul viilor familiei Rincianus, cerşind binecuvântare.

     – Iertate ne vor fi păcatele săvârşite cu voie ori fără voie dacă-L mărturisim pe Mântuitor.

     Silvianus îi sărută încă o dată sandalele Sapphirei, apoi se ridică. Gestul o înălţă pe aceasta în ochii lui Joseph şi ai Castiei mai mult decât dacă plecăciunea ar fi fost făcută de însuşi împăratul de la Roma.

     – Diseară avem adunare. Poţi să vii?

     – Îl rog pe Cubro, tovarăşul meu, să rămână singur de pază.

     – Îi aduci şi pe ei! zise Sapphira, privindu-şi sclavii. De altfel, ţi-i las în pază. Veghează ca lenea să stea departe de oasele lor.

     Silvianus îi străfulgeră cu privirea pe cei doi să vadă cumva dacă s-a înţeles mesajul.

     – Vi-l iau pe Puerum să stea cu plodul meu.

     Castia îşi muşcă uşor pumnul, ca singurul protest îngăduit.

     În subteranele boltite de la Ruina Arsă, înghesuiţi ca şi cum ar fi fost urcaţi pe o arcă salvatoare, zeci de creştini, aşezaţi pe trepte sociale de la sine acceptate, aşteptau într-o rumoare plăcută să fie adusă şi cea de a doua făclie, cea care să lumineze peretele din faţa lor, acolo unde era scrijelit, cu un bulgăre de humă, un peşte, ca semn că reuniunea putea începe. Nu după mult timp, dintr-o boltitură laterală, încadrată de cei doi episcopi, îşi făcu apariţia Sapphira, purtând făclia ce scăpăra în miros de benzoe. După ce aşteptă ca freamătul să se stingă, precum o noapte liniştită, episcopul Agulus, bărbat cu trăsături de veteran lăsat proaspăt la vatră, binecuvântă adunarea, făcând semnul crucii peste capetele plecate:

     – Fericiţi întru Domnul, cei ce aţi venit aici cu inima curată!

     – Aşa să fie!

     În timp ce-şi ţinea predica, episcopul dovedi că nu doar trăsăturile fizice le avea de vechi soldat, ci şi vocea ori gândirea, toate îi erau intransigente şi îndemnau la vigilenţă maximă, dându-l ca exemplu pe Iuda, trădătorul. Ca-ntr-o regie reuşită, după el luă cuvântul Sapphira. În contrast, vocea blândă, cu tonuri catifelate ce ar fi potolit şi cea mai grea nefericire a unui copil oropsit, pătrundea în inimile ascultătorilor, purtându-i pe drumul ars de soare şi înţesat de pericole, pe care Pruncul a trebuit să-l străbată până în inima Egiptului. Dacă altădată personajele erau abstracte, acum ea vedea în familia cumpărată la târgul de sclavi pe Sancta Familia. Patosul pus în cuvinte a stors lacrimi auditoriului, lăsând urme adânci în simţiri. Cu cât compătimirea stârnită de greutăţile îndurate de El, în viaţa pământeană, era mai mare, cu atât zeul lor părea mai uman şi îi făcea să spere că vor primi înmiit, din partea Lui, milă şi iertare. Ştiind că nu se va ridica la înălţimea antevorbitoarei sale, episcopul Severus renunţă la predica pe care şi-o pregătise pentru acea seară. Apropiindu-se de Sapphira, îi murmură cu prefăcută încântare:

     – Fuga Mântuitorului nostru în Egipt e, de fiecare dată când o spui, mai frumoasă, mai completă, mai convingătoare.

     – Oh, de-aş avea măcar o mică parte din harul şi îndreptăţirea pe care o are iubitul nostru vestitor de la Roma să predic despre Mântuitor, aş fi atât de fericită...

     – Asta cam aşa e… De când ai rămas fără cap, ar fi trebuit să te retragi din fruntea comunităţii noastre…

     – Dar oare e vina mea că soţul meu a murit în război?...

     – Ştiu eu?! Poate că nu… Poate că da…

     – La picioarele apostolului voi face legământ de castitate…

     – Şi ai fost dată afară şi dintr-o casă nobilă, respectabilă…

     – Am fost eliberată, bunul meu Severus. Ba mai mult, am fost chiar împroprietărită… Iar dacă nu mă vreţi lângă voi, eu o să adun adepţi în alt colţ al oraşului. Jur să nu-mi găsesc liniştea până când şi ultima oaie rătăcită, ori neştiutoare, nu va paşte la umbra toiagului ocrotitor al Mântuitorului nostru. Priveşte! adăugă Sapphira, arătând spre cei ce ascultaseră predica şi acum se îndreptau spre ieşire, trecând prin faţa lui Agulus care le oferea câte un colţ mic de azimă şi o lingură de vin. Ei se simt mângâiaţi. Eu nu pot altfel! Simt chemarea Lui!

     Într-adevăr, sufletele acelea chinuite păreau că aflaseră alinare aşa cum un peregrin pierdut săptămâni întregi prin cel mai câinos deşert găsise umbră deasă şi un izvor săţios, fără de sfârşit. Severus nu mai zise nimic. Ştia că Sapphira făcuse cei mai mulţi prozeliţi şi asigurase, cu ajutorul Flaviei Antonia, azima şi vinul, iar o schismă ar fi fost în defavoarea sa şi a lui Agulus. Senină, Sapphira închise ochii şi începu să-şi imagineze cum ar fi dacă toate forurile, bazilicile, ba şi arenele sportive, teatrele din toate municipiile Imperiului şi-ar schimba menirea actuală, iar cuvântul Domnului ar vibra în locul sterilelor discursuri politice, al gâlcevilor negustoreşti, al plăcerilor stârnite de vărsarea sângelui nevinovat. Abia când a simţit că la picioarele ei s-au adunat mai mulţi adepţi ce-i aşteptau expres binecuvântarea – faptul acesta l-a făcut pe Agulus să se depărteze nemulţumit! – s-a trezit din visare, a zâmbit fiecăruia, căutând să-i încurajeze printr-o rugăciune scurtă. Închipuind semnul crucii deasupra creştetelor, îndemna să ducă Vestea şi la urechile rudelor, prietenilor şi cunoscuţilor de încredere. Toate acestea însă nu-i diminuară mâhnirea ce o ţinea doar pentru ea: în colţul de sub bolta înnegrită cândva de un incendiu devastator, acolo unde ea şi episcopii hotărau tema predicilor pentru fiecare adunare, nu mai sta smerită, ascunsă sub un văl negru, stăpâna sa. Continua să creadă cu toată fiinţa că aceasta e ostatică a intransigenţei religioase a tiranului Caecilius Antonius. Şi dacă mai avea o dorinţă arzătoare, pe lângă toate dorinţele mistice, dacă mai ridica vreo rugă la cel sfânt, înainte de celelalte rugi grele sau mărunte, aceea era de a o mai întâlni o dată pe Flavia Antonia, de a-i aminti despre minunata lucrare a Trimisului, despre feerica viaţă de apoi promisă tuturor celor ce-I urmează Lui.

 

 

© Ion Lazăr da Coza - 2015

(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

- va urma -

= toate fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

 

[Sofia Sincă]

Încântător până la sublim!

Ai creat o cale spre credință, tu, căruia îi cam știu orientarea religioasă sau mai bine nereligioasă.

Așa s-a format credința în Fiul lui Dumnezeu. Însă mă uimește faptul de redare a ideilor din  text. Sau poate tocmai acest lucru și, datorită multiplelor studii, fără de care romanul nu ar fi existat, ai putut să scrii atât de fidel și detașat ideile despre religia creștină, la începuturi.

Este o adevărată revelație să citești înscrisul tău și singurul regret e acela că este prea mic textul. (după a mea părere) Nu știu dacă suntem îndreptățiți să criticăm o astfel de operă sau poate doar să considerăm ficțiunea o realitate vie, crudă și binecuvântată, să primim cu satisfacție expresiile și imagini sugerate, să ne lăsăm impresionați la nivelul puternic pe care îl merită.

Fragmentul este ca o predică, azi, a doua zi de Paști.
Plecăciune, scriitorule!

Sofy

[Valeria Merca]

Asa cum marturiseste draga noastra Sofy, in spatele acestei pretioase scrieri/ roman se afla cunostintele dobandite in urma unui studiu aprofundat in timp, devenit pasiune, atata timp cat scenele descrise par desprinse din real. Mijloacele artistice prin care  lectura devine atat de placuta fac parte din harul scriitorului.

Felicitari, domnule, da Coza!

[munteanu mircea]

Scris bine!

[Sofia Sincă]

Am recitit... M-a încântat atât de mult acest fragment și am recitit. Vreau să spun doar că m-au fermecat și frapat totodată câteva scene: anume acolo unde Sapphira, cu suflet de mamă, ia copilul flămând al sclavilor și îl pune la pieptul său, să-l hrănească și descrierea acestei familii de sclavi aduși la dezumanizare... lipsiți de orice, ființe umane rămase doar cu instincte.

Un dos zdravăn de palmă strâmbă gura ce încercase să combată părerea eronată, dovedind cu prisosinţă că forţa brută e mai eficientă decât o deducţie logică. Femeia nu crâcni nici măcar în gând.

Ce poate fi mai relevant?

Apoi modul de a reuși individul să-și apere avutul, singurul de altfel... faptul de a interzice să fie luat vreun bob de strugure. Dacă e din imaginație, dragă Ion da Coza - nu ai margini la acest capitol, dacă e din studiu, felicitări.

Nu mai spus de plăcerea de a citi... sau recitit.

Sofy

[Corina Militaru]

 Să spun că personajele tale au viață, că le văd aievea, că scena cu alăptarea micuțului sclav m-a impresionat, că... Mi-a plăcut tot, tot! Excelent, Ion! 

Felicitări și admirație!

[Ion Lazăr da Coza]

Perioada de început a creștinismului (ca a oricărei religii!) e destul de controversată. Prin acest roman nu caut să lămuresc lucrurile, ci „cu lumina mea sporesc a lumii taină” . Ah, ce modest sunt!!!

Și cineva de pe fb a remarcat faptul că această postare (ce seamănă a predică) s-a potrivit de minune cu a doua zi de Paște... :)

Drag de tine și de popasul tău, Sofia!

Sofia Sincă a spus :

Încântător până la sublim!

Ai creat o cale spre credință, tu, căruia îi cam știu orientarea religioasă sau mai bine nereligioasă.

Așa s-a format credința în Fiul lui Dumnezeu. Însă mă uimește faptul de redare a ideilor din  text. Sau poate tocmai acest lucru și, datorită multiplelor studii, fără de care romanul nu ar fi existat, ai putut să scrii atât de fidel și detașat ideile despre religia creștină, la începuturi.

Este o adevărată revelație să citești înscrisul tău și singurul regret e acela că este prea mic textul. (după a mea părere) Nu știu dacă suntem îndreptățiți să criticăm o astfel de operă sau poate doar să considerăm ficțiunea o realitate vie, crudă și binecuvântată, să primim cu satisfacție expresiile și imagini sugerate, să ne lăsăm impresionați la nivelul puternic pe care îl merită.

Fragmentul este ca o predică, azi, a doua zi de Paști.
Plecăciune, scriitorule!

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, Adelaide, pentru cuvintele-ți gentile!

Drag,

Adelaide a spus :

Asa cum marturiseste draga noastra Sofy, in spatele acestei pretioase scrieri/ roman se afla cunostintele dobandite in urma unui studiu aprofundat in timp, devenit pasiune, atata timp cat scenele descrise par desprinse din real. Mijloacele artistice prin care  lectura devine atat de placuta fac parte din harul scriitorului.

Felicitari, domnule, da Coza!

[gina zaharia]

Da Coza, tu chiar exiști?

Reverență, predicatorule!

[Ion Lazăr da Coza]

Onorat, domnule Munteanu!

Stimă,

munteanu mircea a spus :

Scris bine!

[Ion Lazăr da Coza]

În chestia cu palma, dragă Sofia... fiecare asuprit vrea să asuprească! În problema bobițelor, e o chestie pur comercială: un strugure ciugulit pierde din valoare!

Imaginație? Studiu? Și, și!

Onorat de recitire!

Sofia Sincă a spus :

Am recitit... M-a încântat atât de mult acest fragment și am recitit. Vreau să spun doar că m-au fermecat și frapat totodată câteva scene: anume acolo unde Sapphira, cu suflet de mamă, ia copilul flămând al sclavilor și îl pune la pieptul său, să-l hrănească și descrierea acestei familii de sclavi aduși la dezumanizare... lipsiți de orice, ființe umane rămase doar cu instincte.

Un dos zdravăn de palmă strâmbă gura ce încercase să combată părerea eronată, dovedind cu prisosinţă că forţa brută e mai eficientă decât o deducţie logică. Femeia nu crâcni nici măcar în gând.

Ce poate fi mai relevant?

Apoi modul de a reuși individul să-și apere avutul, singurul de altfel... faptul de a interzice să fie luat vreun bob de strugure. Dacă e din imaginație, dragă Ion da Coza - nu ai margini la acest capitol, dacă e din studiu, felicitări.

Nu mai spus de plăcerea de a citi... sau recitit.

Sofy

[Ion Lazăr da Coza]

Corina dragă, știi și tu că dacă nu-l captezi pe cititor...

Reciproca,

Corina Militaru a spus :

 Să spun că personajele tale au viață, că le văd aievea, că scena cu alăptarea micuțului sclav m-a impresionat, că... Mi-a plăcut tot, tot! Excelent, Ion! 

Felicitări și admirație!

[Ion Lazăr da Coza]

Evident. Prin voi, cititori dragi!

Stimă,

gina zaharia a spus :

Da Coza, tu chiar exiști?

Reverență, predicatorule!