IUS şi ISA . XXIII .

[Emil Dumitru]

              Luisa, când îşi reveni a doua oară, deschizând ochii, foarte buimacă, nu recunoscu nimic în jurul ei. Brusc, își simți capul greu, și un vâjâit, ca adierea ușoară a unui vânt, îi colinda prin toate cotloanele din creier, sâcâit bietul de el și de un piuit, monoton ca ritm. Întoarse cu violență capul, privi și mai speriată, în stânga, în dreapta: nimic deosebit, totul era doar alb. Era înconjurată, dar mai mult parcă cufundată într-o ceaţă lăptoasă, în care simțea că plutește,  probabil – gândi ea, datorită culorii albe ce predomina. Atunci, datorită efortului, piuitul crescu ca intensitate și ritm, parcă agresând cu ritmul lui monoton liniştea, și începu s-o deranjeze. Ridică ochii spre tavan, şi atunci, în raza ei vizuală văzu pe peretele din spate, un monitor mic, verde, pe al cărui ecran, un punct mic alb, tot ţopăia în ritmul piuitului.  

      Încercă să se ridice, să meargă la nenorocitul de aparat şi să oprească sunetul acela groaznic, dar nu putu, ceva o ţinea de mâini: rămase uimită când văzu ce, şi privi cu groază curelele late, cu care era legată. Realiză că şi picioarele îi erau legate la fel. Trase cu putere, se zbătu ca să-şi elibereze mâinile, dar nu obţinu nimic, în schimb, ritmul piuitului se acceleră şi crescu şi mai tare ca intensitate. Cineva, fără să-i pese de consecinţe, umbla cu grebla prin creierul ei. Obosită, se calmă şi înţelese rapid că dacă nu se mai agită, ritmul piuitul se răreşte şi sunetul scade şi el. După câteva secunde, se auzi un clinchet de clopoţel şi uşa se deschise: un bărbat îmbrăcat în halat alb, intră. Luisa începu să se zbată la vederea lui. Acesta, apropiindu-se de patul ei, spuse cu voce calmă, chiar melodioasă, cel puţin aşa i se păru ei în contrast cu piuitul acela nenorocit:

      − Linişteşte-te, domnişoară! Dacă te agiţi, îţi faci singură rău.

      − Unde sunt? îl întrerupse ea privindu-l printre gene.

      − Într-un loc frumos! Aici te-a adus destinul.

      − Cine sunteţi? ţipă Luisa, trăgând cu putere de mâini. De ce mă țineți legată?

      − Nu te mai agita că-ți faci singură rău. Dacă te calmezi, putem dialoga! Aparatul o să scoată sunete şi mai înalte, care te vor deranja, dacă te agiți. Aştept să te calmezi. Eu nu mă grăbesc, am timp să aştept! mai spuse el, păstrându-şi aceiaşi voce foarte calmă, plăcută, încrucişându-şi braţele pe piept în semn de aşteptare.

      Luisa se mai zbătu de câteva ori, apoi se potoli. După două-trei minute, ritmul şi sunetul piuitului, începură şi ele să scadă şi se diminuară considerabil.

      − Puteţi să opriţi, sunetul acesta strident, vă rog, îmi piuie tot capul, îmi pulsează în timpane, îmi sfredelește prin crier.

      − Îmi pare foarte rău, dar nu pot! Şi de fapt, crede-mă că totul depinde de dumneata: te agiţi se supără şi el şi ţipă, mă rog, ţipă în felul lui, adică piuie, te linişteşti dumneata, e şi el calm, nu? Este un aparat inventat de mine și vreau…

      − Să faceți teste pe mine? îl întrebă ea, întrerupându-l și ridicând ușor vocea. Mă țineți legată ca pe un cobai să vă testați invenția? aproape că țipă ea, și aparatul începu să piuie.

      − Nu ești primul pacient, a mai fost testat și a dat rezultate satisfăcătoare. Voiam să spun că, de el depinde şi viaţa ta, cel puţin acum… Acest aparat îi ajută pe cei fără voinţă, pe cei care nu mai vor să trăiască, şi crede-mă, nu ştiu de ce, o fată frumoasă ca dumneata nu mai vrea să trăiască?! Poate mă ajuţi să aflu! Mă ajuţi, sau vrei aşa de tânără să tragi linia aceea groasă la orizont și să aduni? Dar, la anii dumitale, sunt sigur că nu prea ai ce să aduni, nu?

      Luisa îl privi secunde bune, nu spuse şi nu schiţă niciun gest, nici pro şi nici contra, însă, la un moment dat, răbufni:

      − Nu mă interesează, nici deducția, nici aparatul dumitale! și închise ochii.

      − Ok, dacă nu vrei să mai discutăm, eu plec…

      − Stați, zise ea repede, deschizând ochii. Vă rog, vreau să aflu unde sunt și de ce mă țineți legată?

      − Ok, dacă vrei să afli, atunci trebuie să-mi răspunzi: îţi aminteşti cum te cheamă?

      − …Luisa, spuse ea după câteva secunde, făcând, observă doctorul un ușor efort să-și amintească.

      − Iar eu, sunt doctorul Paşca, şi te afli în clinica mea particulară.

      − Clinică? Ce fel de clinică?

      − Am să-ţi explic mai târziu. Deci, Luisa, şi mai cum?

      − Luisa… Luisa… şi închise ochii. Aparatul începu să piuie, semn clar că se agită.

      − Perfect, calmează-te, suntem câtuși de puțin pe drumul cel bun! Pentru început e bine. Dar cum ai ajuns aici, îţi aminteşti?

      Luisa închise iarăşi ochii, încercând să-şi amintească ceva… apoi îi deschise brusc:

      − Mama!... gemu ea. Unde e ma-ma? De ce nu e lângă mine? întrebă c-o voce tânguitoare, acoperind sunetul aparatului.

      − Din păcate, am fost informat că mama ta, ne-a părăsit, n-au mai putut face nimic pentru ea! o informă doctorul, folosind un ton egal, urmărind foarte atent efectul informaţiei. De fapt pentru doctorul Paşca era un test, dacă informaţia nu declanşa nicio reacţie asupra Luisei, însemna că sunt şanse mari de recuperare.

      Luisa începu să plângă în linişte, fără să se mai zbată, repetând monoton un „nuuu” tânguitor. Doctorul considerând că e momentul propice, se aplecă şi îi desfăcu curelele de la mâini, apoi apăsă pe un buton aflat în dreptul monitorului și piuitul încetă brusc.

      − Nu te speria că acum te simţi epuizată, o informă el ca s-o liniştească. În două-trei zile te refaci.

      − De când sunt aici?

      − Un moment, vreau să nu greşesc!... Se aplecă şi se uită pe fişa agăţată de pat, numărând tare: Una, două, sunt exact două săptămâni! spuse el. 

      − Două săptămâni!?... M-a căutat cineva?

      − Da! Te-a căutat zilnic, un tânăr! Şi azi a fost mai devreme. Trandafirii din vază, sunt de la el.

      Luisa întoarse capul şi se uită în direcţia indicată de privirea doctorului: un buchet cu mulți trandafiri albi, în care trona unul roșu.

       −Aaa! Dumnezeule, trandafirii sunt de la el!? Am crezut că sunt din... și ochii i se umeziră. 

      − Prima dată când l-am văzut, am crezut că ai un frate geamăn, mai spuse doctorul.

      − Nuuu! începu ea să se tânguie, înecată de plâns. Nu vreau să-l mai văd.

      − De ce?

      − Nu mai vreau eu…

      − Ţi-a făcut vreun rău?

      − Nuuu, dimpotrivă!

      − Atunci!? Nu mai înţeleg nimic. Am citit pe chipul lui multă suferinţă, multă durere. Este omul care te iubeşte. De fapt, singura persoană ce te-a căutat, a fost el! Şi tu… tu vrei să-l respingi?

      − Nu vreau să-l chinui și pe el, nu merită!

      − El este prietenul, sau, iubitul tău?

      − Nu mai vreau să-l văd… Şi începu să suspine, apoi, după câteva clipe, încercând să se oprească din suspinat, deschise gura să spună ceva. Nu putu continua, plânsul o înecă şi mai tare.

      − Nu mai plânge, linişteşte-te acum! Înțeleg că nu vrei să-mi răspunzi la întrebare. Nu insist, poate ai să-mi povesteşti mai târziu.

      − M-a văzut aici? întrebă ea printre suspine.

      − Încă nu. Doreşti să te vadă?

      − Nuuu… gemu ea.

      − Ok, am înţeles esenţialul: nu vrei să te vadă acum! Calmează-te, am să-ţi îndeplinesc dorinţa.

      Luisa plângea suspinând din când în când, iar lacrimile făcură rapid două mici pârâiaşe, udându-i tâmplele și pierzându-se în păr. Un plânset liniştit, tânguitor, care se vedea pe faţa ei că vine din inimă, scuturându-i uşor, din ce în ce mai rar, tot corpul, plâns împotriva căruia nu putea face nimic doctorul.

      Cu ochii pe ceas, doctorul Paşca, o aşteptă să se liniştească. Dacă ar fi depăşit timpul, considerat de el suficient pentru a se calma, i-ar fi administrat un calmant ușor.

      − Gata domnişoară, linişteşte-te, acum totul e bine! spuse el, începând s-o mângâie pe frunte, momentul critic cred că a trecut. Apoi, cu o voce caldă, domoală şi cu timbru foarte liniştitor, continuă: Ce-a fost mai greu, ai depăşit! Vom sta mult de vorbă, deoarece doresc din toată inima să te ajut, acum calmează-te. Eşti tânără şi poţi trece peste asta, trebuie numai să ai voinţă, multă voinţă şi să lupţi, eu am să te ajut, voi fi mereu lângă tine, trebuie să ai încredere în mine şi să-mi povesteşti totul, şi mai ales, de ce nu mai vrei să-l vezi pe tânărul respectiv.

      Doctorul tăcu și tulburat de frumusețea ei, se surprinse că o privește admirativ. Pașcule ai în fața ta o pacientă, pe care trebuie s-o salvezi! Ori tu ce faci? se certă el în gând, continuând s-o mângâie liniştitor pe frunte, dar ciudat, mângâierea lui se transformase, și Luisa simți asta, deschizând ochii mari.

      − Te rog să ai încredere în mine, numai aşa te pot ajuta, da? spuse el trăgându-și mâna.

      Luisa aprobă, dând uşor din cap.

      − Acum eu plec, tu trebuie să te odihneşti şi să dormi „liberă”! spuse el zâmbind. Voi trimite asistenta să-ţi administreze totuşi un calmant uşor, asta preventiv, pentru ca tu să dormi, după care ea îţi va dezlega şi picioarele. După ce te vei trezi, te asigur că te vei simţi mult mai bine. Repet: vreau enorm de mult să te ajut… să te ajut, dar să vrei şi tu, să-ţi doreşti – accentuă el – să lupţi şi să-ţi trăieşti tinereţea, viața. Vom vorbi mult şi multe, totul depinde de tine, de… de cât de sinceră vei fi cu mine. Dacă mă minţi, dacă-mi ascunzi ceva, dacă nu-mi răspunzi sincer la întrebări, n-am cum să te ajut, reţine te rog asta, şi e dureros să pierdem amândoi timpul de pomană. Acum, promite-mi că te odihneşti, da?

      Luisa îi răspunse doar cu ochii. Doctorul plecă şi se opri în dreptul uşii:

      − A!... Era să uit! Deasupra capului tău, se află un buton roşu. Atunci când ai nevoie, indiferent de ce oră este, nu ezita să-l foloseşti şi să chemi asistenta.     

      Doctorul deschise uşa folosind o telecomandă şi părăsi salonul, fără, observă Luisa, a trage uşa după el. O urmări cu privirea cum se închide singură şi auzi un uşor clinchet de clopoţel. Atunci mai observă că, acolo unde era de obicei mânerul clanţei, era doar o plăcuţă metalică.

 - va urma -

[Corina Militaru]

Am citit capitolul acesta şi cel precedent. Tragedia este în plină desfăşurare şi mă întreb(ştiu că n-o să-mi răspunzi :)) ce poate să se mai întâmple pe o scenă unde, se pare, răul îşi face de cap. Aştept, Emil!

Cu prietenie,

[Sofia Sincă]

Desigur tragedia are urmări grave. Să sperăm că biata Luisa, care n-are nici o vină doar aceea că s-a născut, îşi va reveni şi nu va urma alta cu Marius.

Mi se pare că puţin, puţin ai exagerat. Când cineva îşi revine din comă nu este interogat atât, nu este obosit. Dar desigur, de amorul artei, trecem şi peste asta.

Am citit cu interes, Sofy!

[Mihaela Roxana Boboc]

Destul de interesant/ Aștept continuarea.

de corectat:

iar fi administrat un calmant ușor.

 

[Emil Dumitru]

Corina, îţi mulţumesc pentru lectură. 

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Am citit capitolul acesta şi cel precedent. Tragedia este în plină desfăşurare şi mă întreb(ştiu că n-o să-mi răspunzi :)) ce poate să se mai întâmple pe o scenă unde, se pare, răul îşi face de cap. Aştept, Emil!

Cu prietenie,

[Emil Dumitru]

Sofia, mulțumesc pentru lectură și mesaj. Dl. Pașca, e un doctor mai aparte, nu? Folosește metode șoc!

Cu prietenie, 

Sofia Sincă a spus :

Desigur tragedia are urmări grave. Să sperăm că biata Luisa, care n-are nici o vină doar aceea că s-a născut, îşi va reveni şi nu va urma alta cu Marius.

Mi se pare că puţin, puţin ai exagerat. Când cineva îşi revine din comă nu este interogat atât, nu este obosit. Dar desigur, de amorul artei, trecem şi peste asta.

Am citit cu interes, Sofy!

[Emil Dumitru]

Stimată Mirobo - adică Mi de la Mihaela, restul deduci, iar dacă te deranjază „prescurtarea”, îmi spui și n-o mai uzitez -, mulțumesc pentru lectură și atenționare! Am modificat.   
Cu prietenie,
Mihaela Roxana Boboc a spus :

Destul de interesant/ Aștept continuarea.

de corectat:

iar fi administrat un calmant ușor.