IUS şi ISA . XX .

[Emil Dumitru]

          Îndată ce termină ce avusese de spus, Michel părăsi biroul. Maria, cu zâmbetul îngheţat pe buze, secunde bune, rămase privind enigmatica geantă de pe birou. Se ridică şi cu mişcări lente începu să-i desfacă fermoarul, încet, parcă deschidea o raclă cu sfintele moaşte. Abia acum, simţi mai profund cum emoţia pune stăpânire pe ea şi mâinile începură să-i tremure atât de tare, că nu mai putu să ducă la bun sfârşit operaţiunea: toate puterile o părăsiră, mâinile n-o mai ascultau şi pace. Se aşeză uşor pe scaun simţindu-şi inima că-i bate cu putere şi-şi prinse capul în mâini, care începuse uşor să vâjâie, semn că rotiţele celei mai complicate maşinării din lume se puseseră în mişcare şi mintea ei încerca să dezlege misterul celor spuse de Michel. După câteva minute, ritmul inimii se mai potoli, tremurul mâinilor se diminuă, mintea, ca prin farmec se lumină şi spre uimirea ei, o judecată limpede, la rece, începu să prindă contur: și totuşi, dacă analizez şi mă gândesc mai profund, nu simt că mă încântă propunerea lui… (clic! eşti o prostuţă dacă gândeşti aşa!) dar nici nu-mi displace această enigmă! Să laşi soarta, destinul sau norocul, cum spune el, să decidă în locul tău? Asta poate să însemne şi curaj dar şi nebunie… Să-ţi joci viitorul, tu ca bărbat(!) pe o… rochie!? Dar nu asta facem toată viaţa, nu lăsăm involuntar soarta să decidă în locul nostru, amăgindu-ne că noi înşine, am luat decizia potrivită? Putem să schimbăm ceva? Ce ţi-e scris, în frunte ţi-e pus, nu? Pot să aleg rochia care să-i aducă lui fericirea!? Pot, la fel de bine să nu aleg rochia… fericirii!? Şi de ce doar lui să-i aducă fericirea şi mie nu?... Cu ce sunteţi voi, bărbaţii, mai presus decât noi, de vă gândiţi numai la fericirea voastră?… Uitaţi că fără noi, nu puteţi fi fericiţi!...  Dar nici noi fără voi!? (pe deplin!) Şi uite cum cercul se închide şi gata roata vieţii…  Am alergat toată tinereţea după marea mea iubire Luis, crezând (ca o proastă spun acum!) că este suficient să-l iubesc numai eu, el iubindu-mă doar pe fragmente, doar în episoade... Pot la fel de bine să aleg rochia cealaltă, dar asta nu înseamnă în mod sigur că eu voi fi fericită, dacă el va fi nefericit? Totuşi, hai să vedem ce este înăuntru!

 

      Foarte hotărâtă de data aceasta, se ridică şi desfăcu dintr-o mişcare geanta şi două pachete identice − ambalate foarte frumos − se iviră imediat. Bănui că în ele se află rochiile şi foarte determinată, desfăcu primul pachet. În el găsi o rochie albastră. Doamne, şi ce albastru!? Ca o mare liniştită după furtună, în care tot cerul se reflectă ca într-o imensă oglindă, străbătută de reflexe argintii, schimbându-şi nuanţele culorii la cea mai mică mişcare. În pachetul al doilea, o rochie roşie îi tăie răsuflarea: nu visez oare? Maria atinse uşor rochia cu vârful degetelor: această culoare... seamănă izbitor de mult cu roşul desenat de pictor… roşu imperial!?

      Ridică cu mâna stângă, rochia albastră, cu mâna dreaptă rochia roşie. Merse la fereastră, lăsând lumina naturală să cadă peste ele. Le privi mută de uimire şi admiraţie: elegante, distinse şi perfect identice.  Acum e acum!? Să te văd, ce faci Mărie? La care-ţi rezonează inima? Care, Doamne?... imploră ea divinitatea, alintându-se singură. Rochia roşie, îi atrăgea privirea ca un magnet şi cu cât o privea mai mult, simţea cum fior inexplicabil îi aleargă prin corp şi pielea i se face ca de găină…  În acel moment se auziră bătăi în uşă:

      − Intră, te rog!

      − Maria, m-a trimis domnul Michel,  să te întreb dacă mai întârzii mult! zise Connie din uşă. Apoi văzând rochiile, exclamă uimită, înaintând spre ea: Vai Doamne, ce... ce comori ţi-a adus... ce elegante sunt!

      − Care-ţi place mai mult Connie? Pe care dintre ele ai îmbrăca?

      − Păi, eu aş îmbrăca, pe asta albastră! S-ar potrivi cu vârsta mea şi cu felul meu rece de-a mă comporta, aşa cum mă vede Paul, glumi ea, dar de admirat o admir pe asta roşie.

      − Bine Connie! Mă aşteptam să faci o asemenea alegere… Ai dreptate, ţi se potriveşte, te defineşte, dacă e să luăm în seamă punctul de vedere a lui Paul. Spune-i lui Michel că nu mai întârzii mult.

      Connie plecă coborând scările puţin derutată de faptul că Maria spusese simplu: Michel…

 

      Maria, după ce termină, se examină câteva clipe în oglindă şi femeia de dincolo, privind-o mai mult admirativ, parcă o întrebă:

      − Eşti fericită Maria?

      − Fericită?... Hâm, mai degrabă sunt liniştită.

      − Nu faci... ce vrei să faci, sub imperiul recunoştinţei?

      − Momentan, în mod sigur nu!... Categoric – aşa cum mi-a spus – el nu doreşte asta, aş simţi că-l trădez dacă aş face-o din recunoştinţă…  Acum simt că sunt liniştită şi o fac pentru că este un om minunat, iar prin aşteptarea lui, fără întrebări, mi-a demonstrat că mă respectă şi că-mi înţelege profund situaţia.

      − Fii sinceră şi spune-mi, nu-ţi este teamă, ca pe viitor, această linişte, să nu se transforme în recunoştinţă?

      − Te surprinde dacă-ţi spun că, o iubire sinceră se poate naşte şi din recunoştinţă!

      − Nu!... Dar eu consider că, o iubire născută din recunoştinţă, aşa cum spui tu, nu poate egala o iubire născută din… inimă, ca să spun aşa!

      − Da, ai dreptate.

      − Ce sentiment nutreşti pentru el, acum?

      − Acum, respect… mult respect!

 

 

      După aproape o jumătate de oră, o doamnă elegantă, îmbrăcată cu o superbă rochie roşie, imperială şi maiestoasă, care venea pe ea extraordinar de bine, scoţându-i în evidenţă formele corpului încă demn de admirat, şi, pentru prima oară foarte, foarte discret fardată, se ivi la capătul scărilor, ţinându-se de balustradă. Inima îi bătea atât de puternic, încât îi auzea ritmul în tâmple. După ce coborî prima treaptă, se opri. În salon era o linişte tare ciudată, nefirească. Mai făcu un pas şi acordurile unui pian, parcă o îmbrăţişară. Uşoară, plutind pe aripile muzicii, vibrând o dată cu primele note care pluteau în aer, şi simţind acordurile că săreau în întâmpinarea ei din treaptă-n treaptă, s-o cuprindă în braţe, s-o alinte, s-o dezmierde, Maria cobora treptele parcă valsând. Seara de basm, începea.

      Un fulger alb făcu explozie în memoria ei şi pe retină se derulară fleşuri: treptele... hotelul... Luis... Braşov... noaptea aceea, primă, unică!  Din multitudinea de fleşuri, unul se opri şi se contură foarte clar în mintea ei: parcă la capătul scării o aştepta… Luis. Se opri şi închise ochii, dar alte imagini se suprapuseră. Acum fragmente din visele ei se derulară: mireasă… trepte pe care le cobora… apoi alte trepte pe care le urca… alt bărbat! Scutură uşor capul şi deschise ochii, continuând să coboare, dar imaginile nu dispărură pe deplin.  După câţiva paşi se opri din nou şi închise iarăşi ochii, voind să alunge totul, dar la capătul scărilor îl vedea tot pe Luis că o aşteaptă.

      Deodată pianul amuţi.

      Maria deschise ochii, trezită brusc la realitate de linişte, şi, scutură atât de violent din cap să-şi limpezească memoria, încât, dacă nu s-ar fi ţinut de balustradă, ar fi căzut pe scări. Mai coborî câteva trepte şi răsuflă parcă uşurată, la capătul scării imaginea deveni clară: bărbatul care o aştepta cu mâna întinsă era Michel.

      − A fost cea mai grea aşteptarea din viaţa mea, o secundă era egală cu o oră… Doamne, sunt fericit că mi-ai înţeles inima, Maria! o întâmpină el. Eşti… eşti, frumoasă ca o mireasă! Vrei să fii mireasa mea, în seara aceasta, mireasa mea în rochie roşie?

      Maria, în loc de un răspuns categoric, preferă să zâmbească întinzându-i mâna, lăsându-se ajutată de el să coboare ultima treaptă.

      − Şi? făcu ea cu mâna un gest amplu, spre salon. Unde e…

      − Special pentru tine, mireasa mea în rochie roşie! repetă el sărutându-i mâna. Am închis localul mai devreme, personalul a plecat, suntem doar noi doi şi pianistul, care… care e orb!

      − Şi surd? întrebă zâmbind Maria.

      − Hei, maestre! Te rog, vrăjeşte-ne cu muzica lui Chopin!

      Pianistul, după câteva secunde atacă primele acorduri dintr-o sonată celebră a marelui compozitor şi pianist.

      − Precis, Chopin a compus această sonată când era îndrăgostit de George Sand, preciză Michel. Vezi, m-a auzit, deci nu este şi surd! mai spuse el zâmbind larg..

      În mijlocul salonului, îi aştepta o masă special aranjată pentru două persoane.

      − Te rog! spuse Michel, ţinându-i scaunul să se aşeze. Fiind o seară specială pentru amândoi, dar mai ales pentru mine, continuă el, dă-mi voie să aprind aceste minunate lumânări, aduse special pentru acest eveniment.

      − Observ! Una albastră şi una roşie, spuse ea zâmbindu-i.

      Se aşeză şi el în faţa ei. Lampadarele din salon, rând pe rând se stinseră şi lumina palidă a lumânărilor se juca leneş pe chipurile lor, desenând şi reflectând umbre pale sau puternice, culminând cu imagina imperceptibilă a flăcării de lumânare în ochii lor, făcându-le irişii să strălucească din când în când.

      Pianul se auzea parcă undeva departe. Chopin coborâse din ceruri şi valsa cu iubita lui.

      − Maria, în seara aceasta vom discuta şi despre el, bineînţeles, dacă şi tu eşti de acord, începu Michel, direct, cu o voce monotonă, uşor tărăgănată. Despre omul care, sunt sigur că încă mai are un loc special, acolo în inima ta. Îmi amintesc, am spus că nu te voi întreba niciodată nimic, dar poate a sosit momentul să lase locul liber, şi, în acest cadru solemn să-mi depun candidatura pentru acel loc!  

      Şi spunând aceasta, un zâmbet apăru pe chipul lui.

      − Pe viitor, îţi promit, n-am să mai pomenesc niciodată despre el, fără consimţământul tău! Eşti de acord?

      − De acord! răspunse Maria foarte scurt.

      − Te mai gândeşti la el?

      − Da!... Dar, nu aşa de intens şi de… des ca înainte! dori ea să precizeze.

      − Îl mai iubeşti?... Simţi că încă, îl mai iubeşti?

      Maria şovăi o clipă.

      − Îmi este foarte greu să-ţi răspund categoric, aşa ca la un interogatoriu, printr-un simplu „da” sau printr-un simplu „nu”... Şi vreau să fiu sinceră cu tine, aşa cum am fost şi până acum şi cum îmi doresc să fiu şi pe viitor…

      − Ce a însemnat pentru tine, această iubire?

      − …Hâm!… Un lung şir de suferinţe... spuse ea încet, după aproape un minut de tăcere. Dar tu, tu ce crezi despre iubire? îl întrebă Maria pe un ton egal, zâmbind uşor. Te rog, vorbeşte-mi şi tu despre iubire… 

      − Ăăă… începu el vădit luat prin surprindere de întrebarea ei, foindu-se uşor în scaun, păi eu n-am fost niciodată îndrăgostit, n-am iubit niciodată... sau şi mai corect, n-am mai iubit niciodată, ţinu el să rectifice pe un ton mai elocvent, accentuând ultima frază. Aşa că nu ştiu, Maria, ce să-ţi spun acum. Întreabă-mă peste ani, peste mulţi ani petrecuţi alături de tine şi atunci am să-ţi prezint o definiţie completă, chiar laborioasă a iubiri, spuse el, privind fix para de foc a lumânării din faţa lui, încercând parcă să citească în plăpânda pâlpâire a focului, ce taine ascunde viitorul.

      − Iubirea nu are o definiţie exactă, Michel, replică ea. Apoi cuvântul „laborios’’, pentru a defini iubirea, înseamnă multă muncă, cercetare intensă, efort pe măsură, ori noi doi nu mai avem timp pentru asta! Glumesc desigur, nu te întrista c-am îmbătrânit amândoi, este ceva normal şi firesc… Iubirea, şi acesta e punctul de vedere al unei femei, are totuşi o formulă chimică mai complicată. Nu este ca-n matematică sau fizică, cu cifre şi date exacte, nu poţi emite o teoremă a iubirii. Alchimia iubirii este foarte complexă, alambicată, depinde de „n” factori: suflet, înţelegere, comunicare pe aceeaşi lungime de undă, interdependenţă...

      − Acesta e… punctul de vedere, foarte concret, al unei femei care a înţeles iubirea?

      − A înţeles-o trăind-o…

      − Putem să căutăm împreună această… definiţie exactă, cum îi spui tu, această teoremă a iubiri?             

      − Da, sigur că de căutat putem s-o căutăm. Până acum, noi doi, am căutat-o separat, împreună poate avem mai multe şanse s-o găsim, nu? Dar… dar nu ştiu dacă, după ce o vom găsi − dacă o vom găsi, spuse ea mai încet − o putem şi rezolva! replică Maria privindu-l pe deasupra lumânărilor.

      Tăcu. Şi câteva clipe, Maria se surprinse că-i studiază faţa şi inevitabilul se produse: brusc, mintea îi fu răscolită de comparații − se gândise la acest aspect, și reuşise de fiecare dată să şi-l stăpânească! − între cele două chipuri. Se luptă cu acest gând. Aceste comparaţii, ştia foarte bine că sunt nocive. Niciodată, comparaţiile între fostul iubit şi actualul, nu converg la un rezultat bun, dimpotrivă te incită să scormoneşti şi mai mult, pierzându-te în amănunte. Ele, comparaţiile, ucid uneori chiar şi sentimentele adevărate…

         Coborî privirea şi fixă micuţa pară de foc din flacăra lumânării, impunându-şi să uite de ele. Flashback-uri suprapuse ale celor două feţe se derulau în jocul tremurător al lumânării, cu o viteză ameţitoare. Ridică din nou privirea şi-l mai fixă o dată pe Michel, de teamă să nu-i scape nici cel mai mic detaliu. Luminată de jos în sus, faţa lui era puţin hâdă, aşa alungită şi deformată. Razele lumânării scoteau în evidenţă maxilarul puternic, pătrăţos, arcadele mai proeminente – scoase în relief de sprâncenele stufoase –, colţul buzelor şi vârful acvilin al nasului. Fruntea uşor bombată era străbătută de o adâncitură, un rid foarte pronunţat şi scos acum în evidenţă de semiîntuneric. Laba gâştei, de la coada ochilor era şi ea uşor vizibilă. Numai în irisul ochilor, observă Maria, erau nişte luminiţe mici, jucăuşe, reflexia lumini pale a lumânărilor, restul feţei fiind în umbră. Imaginea capului, proiectată în spatele lui, era diformă, imensă, fără un contur bine definit, contur care se modifica în funcţie de pâlpâirea lumânării. Aceasta fu imagina pe care o văzu Maria, când Michel stătea rezemat de spătarul scaunului, dar nu se îngrozi de ea. Ştia, şi, mai mult simţise, că dincolo de acest înşelător ambalaj, un suflet nobil trăia pentru ea.

      − De ce spui asta! Te mai gândeşti încă la el? repetă Michel întrebarea.

      − Michel, aşa cum am mai spus, aş minţi dacă ţi-aş răspunde printr-un „nu”, categoric! spuse Maria repede.

      − Hâm!... Acum înţeleg de ce...

      − Nu sunt sigură c-ai înţeles pe deplin! îl întrerupse Maria. Copilul! adăugă ea mai mult în şoaptă.

      − Copilul!? El să fie cauza?

      − Da, copilul!... Copilul este şi va rămâne pentru mine, o punte de legătură… şi se opri. Nu putu să-i spună mai multe, ce ar fi înţeles el, dacă ea i-ar fi spus că anumite expresii ale feţei, anumite gesturi simple, curate şi nevinovate de copil, o fac să-şi amintească de Luis.

      − O punte, o punte între tine şi el? întrebă Michel surprins.

      − Da Michel, copilul este şi va rămâne o punte… o punte între mine şi el! O punte invizibilă sau un pod cu un singur cap construit pe un mal, acel mal fiind eu. Celălalt capăt al podului a rămas în aer, sau, a fost mereu în aer, dar... dar eu oarbă de iubire, n-am observat! Maria trase adânc aer în piept: Nu vrei să luăm totuşi ceva! spuse ea arătând spre bunătăţile de pe masă. După, dacă mai sunt nelămuriri, le discutăm.

      Michel o aprobă. O privise foarte atent mai tot timpul cât vorbise. Avea şi un mare avantaj, el fiind mai înalt, reuşea fără niciun efort să-i privească faţa în totalitate. Palida, dar calda şi liniştitoarea lumină a lumânării se aşternea ireal şi pufos pe faţa ei, parcă mângâind-o cu abia perceptibilele raze ale flăcării. Putea citi pe chipul ei multe: bunătate, amabilitate, cooperare, devotament, linişte, pace, fericire, încredere, naturaleţe, etc., dar toate acestea lui Michel i se părură şterse, pale, umbrite şi dominate incotenstabil de „linişte”. Liniştea de pe chipul ei domina, radia cald şi blând prin toţi porii faciali, strălucea, parcă întinzându-şi aripa fermecată peste tot salonul şi doar acordurile pianului, perturbate de uşorul clinchet al tacâmurilor, valsa cu ea.

      − …Mi-ai spus să nu mă grăbesc cu răspunsul, vorbi Maria într-un târziu. În timp ce mâncam, m-am gândit că momentan mai am totuşi două motive care mă împiedică să-ţi dau un răspuns clar şi categoric, aşa cum doreşti tu.

      − Motive! Două?

      − Da, două mari. Primul: sincer şi foarte adevărat este propunerea ta, care m-a bulversat complet! Aş fi o ipocrită să nu recunosc că, nici în cele mai frumoase şi utopice visuri ale mele, nu mă aşteptam la aşa ceva. Şi, sunt sigură, că şi tu eşti de acord cu mine, nu? Michel, îmi trebuie timp de gândire, mă înţelegi? Am trecut printr-o grea încercare. În suflet, încă mai am răni adânci… Adevărat, au început să se vindece, dar nu s-au închis definitiv. Acum, şi e foarte adevărat, după ce mi-ai făcut propunerea, m-am pomenit întrebându-mă foarte sincer: ce simt pentru tine? N-am reuşit să-mi răspund clar, deci este ceva... confuz, amestecat în mintea mea. Simt că eşti un om bun, mi-ai dovedit asta cu vârf şi îndesat, ca să mă exprim aşa… Dar… dar, dacă până acum te-am privit doar ca pe un om bun şi te-am judecat prin prisma recunoştinţei, acum, prin… originala ta cerere, şi vreau să fiu sinceră cu tine, pentru că meriţi aşa ceva cu prisosinţă, simt că te privesc, altfel… că, mai bine spus, am început să te privesc altfel…

      − Maria, nu vreau nimic din recunoştinţă, din milă sau din abnegaţie! Sau, doamne fereşte, din cine ştie ce alt motiv, spuse el pe un ton foarte calm, întrerupând-o.

      − Vezi! zise ea repede. Tocmai de asta îmi este frică, nu vreau să se nască nimic din recunoştinţă.

      − …Al doilea motiv? o întrebă el după o pauză, aprinzându-şi o ţigară.

      − Al doilea motiv!?... repetă ea şi se opri, deoarece nu mai putu continua, pe Michel îl apucase o tuse aproape convulsivă. El stinse rapid ţigara şi luă o gură de apă.

      − Ce se întâmplă Michel? De ce nu te laşi de fumat? Nu observi că ţigările îţi fac din ce în ce mai rău?

      − Am să mă abţin! Poate am să mă las de fumat.

      − Ar fi bine! Ţi-ai imaginat ce simte o nefumătoare când se sărută cu un fumător?

      Michel nu ştiu ce să răspundă, şi ridică din umeri.

      − Parcă ar săruta o scrumieră! spuse ea zâmbind uşor.

      − Un avertisment?

      − Hâm! se făcu ea că nu pricepe, să zicem că este o mică constatare din trecut.

      − Ok, am să ţin cont de ea.

      − Așadar, continuă ea, al doilea motiv este că: încă mă mai gândesc la el. Dar nu așa de intens ca în trecut, spun asta nu ca pe o consolare, ci acesta e adevărul, însă ţi-am mai spus asta, deci nu este o noutate! Mă mai gândesc la el, şi pentru că, din punct de vedere legal, sunt încă soţia lui, nu? Vreau de la tine puţină înţelegere şi mai mult timp. Vreau să divorţez legal, şi asta îmi va lua mult timp! Acţiunea de divorţ cred că trebuie introdusă în România – acolo am încheiat căsătoria civilă – şi la noi codul familiei este aspru. Din căsătorie a rezultat un copil şi la primul termen, ni se va da o perioadă de gândire mai lungă.

      Michel o ascultase atent şi remarcase o chestiune, zicându-şi în sinea lui, că-i totuşi de bun augur: în toate relatările, Maria nu-i pronunţase numele, spusese simplu, numai „el”. Să fie acesta un început de uitare sau doar un exerciţiu voit prin autosugestie încercând să-şi obişnuiască şi  subconştientul cu aceasta? se întrebă el.

      − Nu crezi că ai suferit destul?

      − Ba da, am suferit enorm! Dar toate lucrurile, după cum bine ştii, au un termen de valabilitate, nu? Aşa şi suferinţa mea, o să expire cândva.

      − Visul şi speranţa ta, sigur, au şi ele un termen de valabilitate?

      − Pe toată viaţa, spuse Maria meditativ.

      − Sigur, pe toată viaţa?

      − Da, așa-mi place să cred… Totuşi, visul şi speranţa mea de ce s-au stricat, chiar la începutul perioadei de garanţie? întrebă ea zâmbind enigmatic.

      − Adică… în tinereţe?

      − Da, atunci când visul şi speranţa, erau pentru mine totul, călăuze chiar.

      − Folosire necorespunzătoare, asta valabil la obiecte. La tine, prin analogie, folosirea visului şi a speranţei, coroborate cu un subiect efemer.

      Maria zâmbi larg, înţelegând aluzia lui.

      − Iubirea cere şi sacrificii, poate că asta mai vrei să spui, continuă el.

      − Da, şi asta este foarte valabil! zise ea gânditoare. Dar m-am sacrificat destul. Şi mai doream să-ţi spun, că: gata, vreau să uit! Acum mai am încă un motiv în plus, nu-i aşa?

      El o privi mirat.

      − Propunerea ta! Dacă până acum, motivul a fost suferinţa, acum, destinul face să mai apară unul, nu? Am plâns destul Michel, enorm de mult. Puteam să fac un firicel de apă, un mic pârâu din lacrimile mele şi pe malul lui să plantez şi să cresc un liliac, un liliac alb, iar în nopţile de vară, în liliacul meu să se pitească liliecii: liliac cu lilieci! Conchise ea zâmbind.

      − Frumos, romantic! În preajma ta, dacă tu vrei, totul capătă farmec, se transformă-n poezie!  Într-o zi, poate voi avea curajul şi-ţi voi citi ce-am scris eu în tinereţe şi chiar am să-ţi dedic nişte poezii.

      − Atunci, sigur te gândeai la mine!?

      Michel zâmbi:

      − Poate că erai muza mea din vis. Mi te imaginam mereu într-o frumoasă rochie roşie. Acum am o muză vie, nu?

      − Poţi să-mi scrii şi poţi să-mi reciţi un milion de versuri, dar să nu devii poet! spuse ea zâmbind.

      − De ce? întrebă el nedumerit.

      − Poeţii iubesc mai mult teoretic… aşa cred eu!

      − Nu Maria, ei pun teoria în practică! Transformă cuvintele simple în poeme de iubire, apoi vor să verifice practic opera.

      − Sper că nu „teoria” mea! glumi Maria.

      − Sigur, nu! Fiecare poet are teoria lui despre iubire, despre dragoste, despre vis şi împlinire. Şi fiecare om simplu, care n-a scris în viaţa lui un vers, are o teorie proprie despre iubire şi vise... că unii visează toată viaţa şi nu se trezesc niciodată, asta e altă poveste. Eu vreau să pun visul meu în practică, mă ajuţi?

      − Şi eu vreau să pun, acum, visele mele în practică, tu mă ajuţi?

      − Da Maria! spuse el foarte solemn ridicându-se de la masă. Acum, scuză-mă o clipă, te rog!

      Michel merse la pianist şi aplecându-se la urechea lui îi șopti ceva. Pianul tăcu. El reveni la masă şi desfăcu sticla de şampanie, turnă în cupele de cristal şi oferi Mariei una:

      − Să închinăm această cupă pentru noi, pentru liniştea noastră, căci eu am văzut, în această seară pe chipul tău, linişte! Multă linişte! Avem nevoie de linişte şi... timp!

      − Da Michel, ai dreptate! Acum simt că o linişte, pe care nu mi-o pot explica încă în totalitate, mă îmbrăţişează, poate este ancestrală, şi aici mă gândesc la mama mea! Sau… tu ai adus această linişte?

      Michel nu răspunse, zâmbi doar şi apoi goli cupa.

      Uşor, uşor, muzica prinse aripi şi în fâlfâitul lor domol aduse nişte acorduri nemuritoare, spuneau un „Love Story”, melodia celebră de pe coloana sonoră a filmul omonim.

      Michel puse cupa pe masă:

      − Da Maria! Sincer, îmi place să aud asta şi vreau să cred că eu ţi-am adus această linişte! Sau cel puţin am contribuit la aşa ceva. Dar ţi-am mai adus şi altceva. Din buzunarul sacoului scoase o cutiuţă, micuţă şi delicată, de aceeaşi culoare cu rochia.

      − Ai pregătită şi o cutiuţă albastră? îl întrebă Maria numai zâmbet, ridicându-se în picioare.

      − Nu Maria! răspunse el foarte serios, desfăcând cutiuţa din care scoase un mic inel.

      − Sunt sigură că nici plicul nu mai este nevoie să-l desfacem!

      El aprobă uşor din cap.

      − Maria, nu-mi plac deloc jocurile de noroc, dar în această seară, am făcut o excepţie, e şi prima şi ultima din viaţa mea. Am mizat totul pe o carte, gândindu-mă puţin şi la bafta începătorului, as-ul din mânecă cum spun jucătorii, la mine cartea fiind, o rochie roşie şi am câştigat! Am câştigat doar o bătălie! Dacă ai fi îmbrăcat rochia albastră, sigur ar fi urmat această cină romantică, doar atât şi nimic mai mult. Totul s-ar fi oprit  aici şi am fi rămas doi buni prieteni. Acum, sunt foarte conştient că am câştigat − repet − doar o bătălie, marele război, abia acum începe! Destinul şi-a făcut datoria! Acum totul depinde de noi, dar mai ales… de tine. Mai devreme, m-am grăbit şi de emoţie, am sărit peste această etapă, vreau să repar greşeala acum şi sper din toată inima, că vei înţelege şi nu te vei supăra.   

      După o pauză de câteva secunde, privind-o direct în ochi, o întrebă, simplu şi foarte solemn: 

      − Vrei să fii, logodnica mea?

      Amândoi zâmbiră şi se priviră până în străfundul sufletului. O privire directă, pură, simţită şi trăită sincer, face mai mult decât un milion de cuvinte sau un milion de jurăminte. Ochiul nu ştie să mintă, încă. Maria întinse mâna dreaptă lăsându-l pe Michel să-i pună inelul. Totul se petrecu solemn, cu mult calm şi fără cuvinte. Vorbele acum, ar fi fost de prisos.

      − Da Michel! spuse ea, într-un târziu, pe un ton cald.

      Privi câteva secunde inelul. Era subţire, din aur alb şi avea un mic rubin… tot roşu, şlefuit în formă hexagonală. Apoi îl privi pe Michel, direct în ochi,  preţ de o clipă. Se ridică pe vârfuri şi-l  sărută uşor pe obraz.  Acum ar fi trebuit să sar de gâtul lui şi să-l sărut, lung şi apăsat! Dar nu am putut, nu ştiu de ce nu am putut s-o fac!  Îşi reproşă Maria în gând.

      − Îţi mulţumesc Maria, pentru a doua oară în această seară, îţi mulţumesc!

      Puţin mai târziu noaptea fermecată se termină. Greu de descris în cuvinte ce gândea fiecare când urcau treptele, dar şi mai greu, când la capătul scării, luându-şi la revedere, simplu, printr-o strângere de mână şi un sărut fugar pe obraz din partea ei, păşiră fiecare spre dormitorul său. Michel nu insistase, o simţise că nu este încă pregătită să înceapă o nouă relaţie.

 

 

      Ajunsă în camera ei, după ce-şi schimbă minunata rochie roşie „de mireasă”, cum o supranumise Michel, Maria se aşeză la modestul ei birou universal şi scoase o casetă, în care adunase de-a lungul timpului, tot ce considerase ea mai de preţ.

      Într-un compartiment secret avea  micuţul ei jurnal − de care nu se despărţise niciodată − şi privindu-l îi vorbi în gând: bine te-am regăsit fidelul meu prieten mut! Te rog să mă ierţi  şi să nu mă cerţi, că te-am neglijat atâta amar de vreme, dar… dar n-am avut nici starea necesară şi nici foarte mult timp liber să mai stau la sfat cu tine şi să-ţi împărtăşesc trăirile mele…

 

      Îl deschise la ultima însemnare şi întoarse iute fila, nedorind să citească şi începu să scrie:

                              O clipă minunată, ruptă parcă din cele mai frumoase poveşti de dragoste,  dar unică în viaţa mea,  am trăit în această seară!

      Pot să scriu: azi am fost fericită… chiar şi cu litere mari de tipar! Dar… dar nu pe deplin. (of, „dar’’, acest cuvânt, dacă aş putea l-aş elimina, l-aş şterge din toate vocabularele lumii!)

       Aşa cum a remarcat şi Michel sunt fericită prin liniştea pe care o simt.

      Cu mult timp în urmă, comparam viaţa mea cu-n montaigne russe, acum, cu puţină teamă şi sper că nu forţez nota, o compar cu un râu de munte. Da, cu râu de munte, care, zglobiu, năvalnic şi zgomotos aleargă din piatră-n piatră, apoi cade plutind în necunoscut… cade într-o cascadă de… nici el nu ştie câţi metri!

      Niciodată nu ştie molecula de apă ce surprize o aşteaptă, cât de mult sau cât de puţin, va zbura oprindu-se apoi la baza cascadei, aşa cum nici eu nu ştiu ce surprize mă aşteaptă dacă accept… viitoarea cerere în căsătorie (sigur o să urmeze!) a lui Michel.

      Şi dacă nu o accept?  Dar i-am dat speranţe… am îmbrăcat rochia roşie, apoi am acceptat inelul!...

      Molecula de apă alergă mai departe după ce a trecut de cascadă, la fel şi eu am să merg mai departe! Am luptat până acum cu toată puterea de care am fost capabilă, voi lupta şi-n continuare! Abia acum pot să spun că sunt pe deplin călită, chiar foarte călită!

 

      Se opri din scris admirând inelul primit de la Michel, care, de la primele cuvinte scrise îi atrăsese atenţia, dar voise mai întâi să-şi scrie gândurile. Îl scoase de pe deget şi analizându-l, admirându-l, sucindu-l şi răsucindu-l pe toate părţile, zâmbi amar: Luis… Luis nici nu s-a deranjat să-mi ofere un inel de logodnă… Mai descoperi că în interiorul lui scria, foarte mic: M & M, atât şi nimic mai mult. Apoi privirea i se opri asupra micuţei pietricele şi-n oglinda rubinului roşu se derulă halucinant o imagine din visele ei: chipul neclar al unui bărbat se prefigura în fundal. Oare Michel să fie al doilea bărbat din vis? Oare el să fie al doilea bărbat din viaţa mea? se întrebă ea, privind fascinată micuţul rubin. Puse repede inelul în caseta pentru bijuterii scuturându-se ca în urma unui frison de frig, apoi reluă scrisul.

 

      Inelul meu de logodnă! Primul meu inel de logodnă. Acceptând inelul, tacit am acceptat şi propunerea lui viitoare. Dar nu am timp limită, nu trebuie să mă mai grăbesc.

      Cât să-l mai aştept pe Luis?

      De ce să-l mai aştept?

      Gata!

 

      Acel „gata”, putea foarte bine să aibă dublă semnificaţie: gata, aici, se sfârşeşte povestea de dragoste veche, şi, de ce nu, gata, aici, începe povestea de dragoste nouă? Cine ştie!

      Indiscutabil că Maria se apropiase foarte mult de Michel, după ce acesta revenise din staţiune prima dată, şi acest lucru pentru Maria constitui un nou început, dar apropierea aceasta, dublată de multă înţelegere parcă venise prea brusc, se întâmplase prea firesc şi asta o cam neliniştea pe Maria, întrebându-se dacă nu era un fel de recunoştinţă, din partea ei. Apreciase enorm de mult la Michel două aspecte, primul, că-şi respectase cuvântul şi niciodată nu o mai întrebase de Luis, şi faptul că se înţelegea şi comunica foarte bine cu Marius, dând dovadă de mult calm şi tact, oferindu-i din timpul său liber şi asta o încânta teribil de mult.  Îi vedea aproape zilnic împreună, ea acum ocupându-se în totalitate de administrarea birtului iar Michel numai de aprovizionare şi rămase uimită când îl auzi pe Marius spunându-i „tata Michel’’, fără ca cineva să-i ceară asta.

 

      Mai trecu o perioadă lungă, frumoasă şi liniştită din viaţa ei, aproape lineară. Michel mai plecă iarăşi în vacanţă, la recomandarea expresă a medicului personal, într-o staţiune montană din Elveţia, pentru afecţiuni pulmonare, interzicându-i cu desăvârşire să mai fumeze.

- va urma - 

[Sofia Sincă]

  Un capitol plin de afecţiuni sufleteşti şi de linişte, împăcare sufletească. Hazardul sau raţiunea?... Vom vedea cea făcut-o pe Maria să accepte logodna cu Michel. Dacă prima data s-a căsătorit dintr-o dragoste sufocantă, se parecă că de data aceasta o va face din raţiune. Cam repede a acceptat... o rochie roşie şi un inel... Dar asta spune fantezia autorului sau linia romanului. Acţiunea destul de clasică: restaurant pentru doi, un pianist şi multă şampanie. Cadru intim şi proiecte de viitor. Dar sună ca şi cum s-ar încheia nişte contracte...

Mici incoveniente:

Nu mai putu continua, pe Michel îl apucase o tuse aproape convulsivă şi el stinse rapid ţigara şi luă o gură de apă. - aici ei aş scoate pe ''şi el'', le-aş înlocui cu o virgulă.

- Atunci, sigur de gândeai la mine! - te gândeai.

Acum simt că o linişte ancestrală, ca să spun aşa, mă cuprinde!- de ce acest ''ca să spun aşa''? Această sintagmă sparge fraza, o duce în derizoriu. O mai ai şi mai sus. Vrei să spui într-un anumit mod, o spui şi gata.

’’montaigne russe” - de ce în ghilimele? Toată lumea a auzit de montaigne russe

spuneau o „Love Story”, - se cam spune un love story, deşii poveste în limba română este de genul feminin...

chir şi cu litere de tipar!- chiar

Acestea fiind zise, aştept continuarea.

Sofy

[Corina Militaru]

Un capitol frumos scris. Am citit cu placere, m-am relaxat. Curioasa urmaresc destinul Mariei.

de teamă să-i nu scape nici cel mai - carcotasa sunt, nu?

Cu prietenie,

 

[Emil Dumitru]

Sofia, mulţumesc mult pentru ajutor, am modificat!
Cu prietenie,
Sofia Sincă a spus :

  Un capitol plin de afecţiuni sufleteşti şi de linişte, împăcare sufletească. Hazardul sau raţiunea?... Vom vedea cea făcut-o pe Maria să accepte logodna cu Michel. Dacă prima data s-a căsătorit dintr-o dragoste sufocantă, se parecă că de data aceasta o va face din raţiune. Cam repede a acceptat... o rochie roşie şi un inel... Dar asta spune fantezia autorului sau linia romanului. Acţiunea destul de clasică: restaurant pentru doi, un pianist şi multă şampanie. Cadru intim şi proiecte de viitor. Dar sună ca şi cum s-ar încheia nişte contracte...

Mici incoveniente:

Nu mai putu continua, pe Michel îl apucase o tuse aproape convulsivă şi el stinse rapid ţigara şi luă o gură de apă. - aici ei aş scoate pe ''şi el'', le-aş înlocui cu o virgulă.

- Atunci, sigur de gândeai la mine! - te gândeai.

Acum simt că o linişte ancestrală, ca să spun aşa, mă cuprinde!- de ce acest ''ca să spun aşa''? Această sintagmă sparge fraza, o duce în derizoriu. O mai ai şi mai sus. Vrei să spui într-un anumit mod, o spui şi gata.

’’montaigne russe” - de ce în ghilimele? Toată lumea a auzit de montaigne russe

spuneau o „Love Story”, - se cam spune un love story, deşii poveste în limba română este de genul feminin...

chir şi cu litere de tipar!- chiar

Acestea fiind zise, aştept continuarea.

Sofy

[Emil Dumitru]

Corina, mulţumesc pentru lectură şi... restul!

Cu prietenie,

Corina Militaru a spus :

Un capitol frumos scris. Am citit cu placere, m-am relaxat. Curioasa urmaresc destinul Mariei.

de teamă să-i nu scape nici cel mai - carcotasa sunt, nu?

Cu prietenie,