Isprăvile lui Cupidon (fragm.15)

[Giurgiu Silvia]

   Drumul accidentat dintre lanurile de culturi agricole puseră la grea încercare amortizoarele mașinii și pe biata femeie din portbagaj, ale cărei legături de la încheieturi îi pătrundeau în carne, provocându-i o mare suferință. Se sufoca sub călușul care-i fusese îndesat în gură și se străduia să își convingă plămânii să se mulțumească cu puținul aer pe care îl putea inspira prin nările pe jumătate astupate. Lacrimile îi țâșneau din ochii măriți de groază și efort iar frica și disperarea îi întunecau mintea. Nu se putea gândi la nimic, atât de mare îi era suferința fizică. Durerea și lipsa de aer o cufundă într-un alt leșin din care se trezea numai ca să leșine din nou. Nu mai putea îndura tortura aceea și spera că nu se va mai trezi din leșinul următor, dar tinerețea și constituția ei robustă i se dovediră potrivnice. După o eternitate, mașina aceea infernală se opri și odată cu ea, parcă și timpul paraliză. 
   Cei trei indivizi coborâră din mașină încruntați și nervoși, deoarece avuseseră mai mult de o ciocnire verbală cu Hamid care detesta să fie ignorat și mințit. Nu-i trebuise prea mult timp, ca să-și dea seama că se aruncase orbește și inconștient într-o grupare teroristă alcătuită din cele mai abjecte ființe umane, care nu auziseră în viața lor de corectitudine, idealuri înalte și disciplină militară așa cum își imaginase el că erau jihadiștii. Cunoștea cruzimea și fanatismul acestora dar le judecase drept efecte colaterale ale unui patriotism dus la extrem. Spera că acești doi ,,camarazi” cu care se pricopsise, să fie singurele exemplare care făceau excepție de la regulă.
  Primi ordinul lor sarcastic și ofensiv ca pe o palmă zdravănă pe obraz, care îl arse mai rău decât un fier înroșit:
   - Ocupă-te singur de bagaje, amice! Vezi că șeful te așteaptă cu marfa pregătită pentru export! lătrară ei îndepărtându-se, râzând obscen. 
   ,,Șeful?... Marfă!... Export!...” bolborosi el, incredul și speriat. Rămase neclintit în praful drumului, lângă mașina a cărei culoare nu se mai intuia sub stratul gros de praf ce o acoperea. Scrută cu privirea pustietatea sinistră din jur și privirea i se opri pe clădirea dărăpănată de timp și de opresiunile muntelui. Nu părea că ar adăposti vreo ființă vie, dar o văzuse cu ochii lui înghițind cele două escremente umane, care cu siguranță își aveau cuibul în viscerele ei. Un flash scurt îi reaminti că și el era acum unul dintre ei și că se nenorocise pe el și pe femeia nevinovată din portbagaj. Cu mișcări de plumb se apropie de mașină și deschise capcana în care prada lui rătăcea prin lumea tenebrelor, lipsită de simțire. Se cutremură văzând-o redusă astfel și un val neprevăzut de compasiune îi lovi cu violență sufletul. Se recompuse în grabă, căci la ferestrele camuflate de praf și pânze de păianjen ale cabanei se arătă unul din chipurile celor doi, care îi făceau semne nerăbdătoare să se miște mai repede. Îi trecu o clipă prin minte să se repeadă la volan și să fugă unde o vedea cu ochii, dar își dădu seama că nu avea nicio scăpare. Țeava unei mitraliere îi rânjea amenințătoare de la fereastra spartă, în poziție de atac. Se cutremură și renunță la tentațiile care începuseră să-i bântuie prin minte. 
   Resemnat, se aplecă și desfăcu legăturile frumoasei lui prizioniere, martirizată dintr-un capriciu al lui, ridică în brațe trupul inert și se îndreptă cu sufletul golit de orice simțire, către sinistra închisoare colbuită. Dincolo de ușa aparent căzută, un individ armat îi indică direcția pe care trebuia s-o urmeze, după care își reluă impasibil poziția de gardian el infernului. Hamid înainta cu povara lui pe holul îngust și întunecat, către o încăpere îndepărtată de sub a cărei ușă se strecura înfricoșată o rază de lumină. Inima îi bătea nebunește și tâmplele îl strângeau în menghina terorii. Niciodată nu experimentase o asemenea senzație de faliment total, de frică și remușcare. 
   - Intră! tună o voce guturală ce provenea din balansoarul de lemn lustruit, care scârțâia ritmic în fundul încăperii. Tăcut, Hamid se opri o clipă în dreptunghiul de lumină al ușii, scrutând semiîntunericul camerei, încercând să deslușească persoanele și obiectele. 
   -De ce o porți în brațe? întrebă posesorul acelei voci cavernose.
   - E inconștientă, domnule! răspunse Hamid, străduindu-se să pară calm.
   - Așeaz-o pe canapeaua aceea și ajut-o să-și revină! Călătoria nu i-a priit, după cum se vede! completă acesta sarcastic.
   Hamid își depuse prada pe canapeaua indicată, cu sentimentul că a așezat-o pe altarul unui sacrificiu uman, iminent. Nu avea ideea de cum ar putea s-o reanimeze și nici nu prea îl trăgea inima, ce-i drept. Pentru ce? Ca să fie devorată de vie de fiarele care așteptau înfometate cu ochii sclipind prin ungherele întunecate ale cabanei? 

   -De ce ai răpit-o pe femeia aceasta? întrebă bărbatul, ieșind din umbră, oferind vederii celor prezenți o imagine în complet dezacord cu timbrul vocal, după care se apropie intrigat și studie tăcut trupul imobil al tinerei. Nu cred că poate servi în vreun fel cauzei noastre! mai adăugă el iritat. Ia-o de aici și du-o unde vrei! Nu putem risca poziția organizației din cauza unui capriciu ridicol! Avem nevoie de bărbați adevărați pentru cauza noastră! încheie el, strivind pe Hamid cu o privire scârbită și plină de dispreț. Dispari imediat din ochii mei și rezolvă-ți problemele cât de repede poți, căci aici ne ocupăm de treburi serioase! Ai douăzeci și patru de ore pentru a te întoarce, gata de misiunea care te așteaptă și mulțumește Domnului că nu vă împușc pe amândoi, imediat! 

[Sofia Sincă]

Da, lucrurile au început să se precipite. Bine descrise. Însă tot nu mă împac cu faptul de a plutire, undeva... pentru că nu știu timpul și spațiu. O răpire se poate întâmpla oriunde... Atunci să o luăm ca pe un basm, cu răpiri și răpitori?

el infernului. - al infernului.

Citit cu plăcere și aștept continuarea, desigur.

Sofi

[Nikol MerBreM]

Continuarea :)?

Drag,

Nikol