INGRID- Fragment din roman(dedicat sărbătorii Rusaliilor)

[giurgiu maria]

   .....................................................................................................................................................

                             Nebănuitele cotituri ale vieții

  

  

Era un sfârșit de săptămână, către șfârșitul toamnei. Terminasem abia atunci, lucrările de restructurare a casei mele. În seara aceea veniseră pe acasă, fratele meu Gioni de la Focșani cu soția sa Angela, Marius, fiul meu și soră-mea Sara. Seara am cinat toți fericiți de regăsire. Mai târziu, după cină, bărbații s-au dat la vorbă. Noi femeile ne-am retras fiecare, în fața televizorului sau în camerele noastre. Sara acceptase să împartă camera de dormit cu mine în acea noapte. 

  

Am plecat din bucătărie împreună, fericite că trebuia să împărțim camera în acea noapte cum nu se mai întâmplase de mult. Patul era mare și făcusem focul în această primă seară, în casă. Era plăcut cu focul în sobă duduind. Ne gâdilau nările un miros de văruit proaspăt și lemn. Stătuseră deschise ferestrele până pe seară după ce curățasem însă parfumul acela insinuant persista combinându-se în mod plăcut cu căldura focului. Mobila în cameră era nouă, mi-o lucrase un tâmplar bătrân, prieten al tatei și-mi plăcea. Optasem pentru un stil practic și comod potrivit cu nevoile mele, și putând folosi ceea ce deja era făcut, fără a cheltui prea mulți bani. 

  

Mă costase destul construcția canalizării, a băii și izolația casei. Îmi adusesem de la Târgoviște, din apartamentul unde locuisem în trecut doar biblioteca și toate cărțile mele îndrăgite. Vitrina de deasupra servantei aceleia, era și ea plină cu cărți. Eu le tot achiziționasem de-a lungul anilor. Nu adusesem altceva în afară de strictul necesar, deși îmi reveniseră mie mobilele după partaj.Transportul costase destul, fiind departe și preferasem să-mi ofer posibilitatea de a face și schimbări. Nu-mi mai trebuiau toate acele mobile vechi. 

  

Cu Sara curioasă din fire, am început să scotocim prin sertare și bibliotecă după tot felul de nimicuri. Eu cotrobăiam printre cărți și am dat de o colecție a mea de reviste Paranormal, dinainte de anul 2000. Vreo câțiva ani le colecționasem după ce le citisem cu asiduitate. Îmi plăceau mult în acea vreme. Sara a găsit albumele mele vechi cu fotografii și s-a așezat în fotoliu să le răsfoiască. Mă tot solicita entuziasmată să mă apropii, să privim, unele fotografii, cu bunicii, cu rude, cu noi când eram copii. Pozele fuseseră făcute cu diverse ocazii de-a lungul anilor și ne aminteau momente din trecut, care până acum se acoperiseră de colbul vremii și de uitare prin cotloanele adânci ale minții. 

  

Multe erau, de când sora mea era prea mică ca să-și mai amintească și mă folosea pe post de custode al amintirilor uitate, pe mine. Atunci demult, fiind mai mare, reușeam să readuc mai ușor la suprafață din oglinzile tulburate de vreme, acele momente și să le reînvii și-n memoria ei. Era o experiență pe care nu aveam ocazia să o împărțim foarte des, căci viețile noastre aveau fiecare făgașul său și trăiam departe una de alta. Erau mai rare ocazii ca în această seară, în care noi să împărțim camera, patul și amintirile din trecutul nostru comun. 

  

La un moment dat, Sara vine lângă mine cu o expresie de surprindere și mirare zugrăvită pe față, îmi pune sub ochi o poză și-mi zice: 

  

- Când ai făcut fotografia asta Ingrid? Eu, nu am mai văzut-o niciodată! Și îmbrăcămintea asta! Așa îmbrăcată, pari că descinzi dintr- piesă de operetă. Costumele astea se purtau prin filmele dinainte de anii 1945! Dacă nu ai fi tu în poză aș crede că e o poză veche, însă ești chiar tu. Continua să privească cu interes fotografia. Mă apropii și privesc și eu intrigată și-mi vine în minte ciudata istorie a pozei aceleia. Povestea era veche și mi se ștersese din memorie, cu trecerea vremii. I-am replicat: 

  

- Nu sunt eu persoana din fotografie! 

  

- Eee! Nu se poate! Tu ești, doar văd bine. Ai un aspect foarte ciudat aici! Pari că descinzi din altă epocă și asta e o față a ta, pe care nu ți-am cunoscut-o! Poate din cauză că de multă vreme, trăim departe una de alta. E prima oară că văd poza asta și e foarte frumoasă! Părul coafat astfel, îți stă foarte bine, însă eu nu-mi amintesc să te fi văzut vreodată astfel! 

  

- Nici nu mai mai văzut! Îți repet Sara dragă, că nu-s eu cea din poză și dacă vrei îți povestesc cine e persoana și povestea ei! 

  

- Spune-mi, că mor de curiozitate! Seamănați ca două picături de apă! 

  

- Era verișoara primară a bunicii Maria, mama, mamei noastre, era preoteasa Maria, dacă ai auzit pe bunici pomenind-o uneori! Ea a fost soția moartă de tânără, a preotului cel bătrân, care a construit biserica nouă din Vale! Eu îmi amintesc ceva de când eram o copilă! Veneam zilnic de la școală cu ghiozdanul în spate, pe Linia Mare și pe drum trecând, salutam lumea pe lângă care se întâmpla să trec. Aveam vreo 13-14 ani și mi s-a întâmplat în repetate rânduri, să mă oprească vreun bătrân, sau vreo bătrână care nu-și dezlipea ochii de mine și în același timp își făceau cruci într-una. Mă întrebau: 

  

- A cui ești tu, fată? Eu răspundeam stingherită, mai cu seamă de faptul care îmi părea tare ciudat că toți se închinau văzându-mă, de parcă se temeau și nu-mi plăcea cum mă priveau și apoi se închinau înfricoșați ca și cum aveau dinainte o apariție din altă lume. 

  

-Sunt a lui Gheorghe G. 

  

-Ehe! Ești nepoata lui Florea Popa și a Mariei? 

  

-Da! Răspundeam eu. 

  

-Doamne ce semeni cu Maria! Ca două picături de apă! 

  

Și continuau să se închine. Eu priveam la ei uimită și-mi ziceam în sinea mea, că ori sunt orbi și nu văd bine, ori sunt cam bolânzi. Mă priveam de multe ori nedumerită, în oglindă după ce o privisem cu atenție pe la bunica Maria. Nu vedeam nici o asemănare așa izbitoare, între noi. 

  

Ea era micuță de statură, eu mult mai înaltă, ea era brunetă cu părul negru, eu pe atunci eram un șaten deschis la păr și la piele, la trăsături nu-mi părea, că semănăm prea mult. 

  

Le zisesem și părinților de întâmplările acelea caudate. Ei se priveau lung unul pe altul și săltau din umeri zincându-mi că lumea spune prostii.Cu timpul, mă obișnuisem cu reacțiile oamenilor când mă întâlneau și am început să nu mai dau mare importanță la remarcile lor. 

  

Când aveam vreo 17 ani, într-o zi, trebuia să vin de la Pitești cu autobuzul, acasă.În timp ce așteptam în autogară, era multă lume de la Săliștea și de la noi din Chirițești, care așteptau în stație. 

  

De pe o bancă, o femeie mai în vârstă, mă privea ca hipnotizată. O cunoșteam doar din vedere și stingherită de felul acela de a mă privi, am salutat-o de la distanță înclinând capul, după care mi-am întors privirea, uitându-mă dacă nu am îmbrăcat din grabă, ceva pe dos, că altfel nu înțelegeam cu ce-i atrăsesem astfel atenția. Ea între timp, se apropiase de mine și când mă întorc îmi zice: 

  

- Mă scuzi, că te întreb! Tu ești nepoata lui Florea și a Mariei Popa? 

  

Eu îi răspund, sperând să aflu misterul acelor priviri insistente: 

  

- Da doamnă, văd că mă și cunoașteți! 

  

- Ehe maică! Am auzit de tine! Văzând cum semeni cu doamna Maria, mi-am închipuit că tu trebuie, să fii nepoata lor! 

  

Eu atunci i-am zis contrariată: 

  

-Mă scuzați doamnă, dar cum de ați auzit de mine? Cum de am devenit așa de faimoasă că oamenii au auzit de mine, că eu chiar nu știu! 

  

-Ehee măicuță! Tu, semeni cu biata Maria parcă a-ți fi gemene, însă nu sunteți! Ea dacă mai trăia era bătrână acum, sărăcuț! Urâtă soartă a avut, deși era femeie bună ca pâinea caldă și frumoasă ca o icoană! Vorbește lumea și părintele ăl bătrân bărbatul ei, că atunci când vede nepoata Maiei, verișoara răposatei sale neveste, parcă vede icoana femeii sale! Până și semnele care le avea preoteasa le ai și tu! Zice lumea că parcă ea a înviat a doua oară, când te văd trecând pe drum! 

  

În timpul acesta începe iar să-și facă semnul crucii.Eu mă abțin să zic ceva, căci în mintea mea abia atunci se făcea lumină și mă interesa să profit de bătrâna vorbăreață și să aflu mai multe. Până atunci nu avusesem nici cea mai vagă idee, cu cine semănam de fapt și că lumea se închina văzându-mă, ca atunci când le ieșea în cale o stafie! Adică eu, eram considerată un fel de reîncarnare a sărmanei preotese moarte. 

  

Îmi zic în sinea mea, că ar fi momentul să aflu mai multe despre această poveste și am decis să încerc să aflu de la bătrână. Mă dau mai aproape, profitând că ea nu rezista și tot îmi arunca priviri pe furiș abținându-se cu greu să nu se mai închine: 

  

- Scuzați vă rog doamnă... nu știu cum vă cheamă, deși din vedere vă cunosc! N-ați vrea, să-mi povestiți despre doamna Maria dacă tot îi semăn atâta? Cred că ați cunoscut-o personal! mă adresez eu politicoasă. Ea mă privește și se dă mai aproape de mine. 

  

- Da măicuță! Scuză-mă, că te privesc astfel! Să nu-ți fie de deochi! Dar parcă o văd pe ea, când mă uit la tine! Doamna Maria, mi-a fost învățătoare!Dumnezeu s-o odihnească în pace! Sărăcuța! Mare păcat și-au făcut cu ea criminalii ăia de au omorât-o cu zile! Poate ai auzit și tu de la părinți că a fost ceva atunci,de ți se făcea părul măciucă de groază, de cele ce li s-a întâmplat ei și bietului părinte, bărbatul său! 

  

Eu ascultam fără să o întrerup, căci nu știam nimic, despre cele întâmplate în trecutul acela îndepărtat, care mie îmi rămăsese ascuns până atunci. Ea continuă să-mi povestească: 

  

-Apăi, prin 1945, după ce s-a terminat războiu, au venit rușii, aliații! Au venit, bată-i Dumnezeu! Ăia, nu se purtau ca aliați, erau niște criminali și bandiți și au făcut pe la noi prin comună, jafuri și abuzuri! Pe părintele, le-a cășunat, că ei erau comuniști și erau contra popilor și a religiei! 

  

S-au dus acasă peste el, l-au bătut, l-au legat, ca să le dea averea bisericii și nu s-au mulțumit cu atât. Sau îmbătat ca porcii și au batjocorit-o pe preoteasă nenorociții, au chinuit-o obligâdu-l pe bărbatul ei, să asiste la tot supliciul bietei femei, legat și el și batjocorit de ei! 

  

După grozăvia asta, preoteasa nu și-a mai revenit niciodată! A murit în scurt timp, că nici nu mai dorea să trăiască sărmana! A fost mare jale atunci. Părintele o iubise mult și lumea, că a fost o femeie... de o puneai la rană, te vindecai! Așa era de bună preoteasa! Ehe! Ce vremuri! Zice ea impresionată de aducerile aminte. 

  

Începusem să înțeleg, că oamenii bătrâni care pe la noi, trăiesc în umbra superstițiilor și prejudecăților, impresionați și zguduiți de cele întâmplate atunci demult, când mă întâlneau pe mine, le reînviam amintirile despre soarta preotesei și se închinau în fața insolitului și inexplicabilului. 

  

La urma urmei, doamna aceea nefericită, fusese o rudă de sânge a mea, pe linie maternă și nu ar fi trebuit să pară anormal nimănui, că se întâmplase să îi semăn! 

  

Între timp, a venit autobuzul și ne-am urcat, încercând să ne ocupăm loc fiecare. Am reflectat cu tristețe la cele ce auzisem. Am ajuns acasă și am povestit părinților mei, cele aflate. Mi-au confirmat că erau adevărate. Le-am și reproșat că nu mi-au lămurit niciodată aceste lucruri, deși eu le povestisem de multe ori, cum mă privea lumea și că nu înțelegeam de ce se închinau văzându-mă, nici că nu de bunica vorbeau, când ziceau că semăn cu Maria. Tot atunci mi s-au lămurit simpatia aparte și atenția inexplicabile până atunci, pentru mine, de care mă bucurasem de copilă, în fața bătrânului preot. 

  

Mă stingherise mereu atenția cu care el mă trata, pe mine, dintre alți copii. Mă oprea pe drum când mă întâlnea, mă întreba cum merge școala,ce mi-ar plăcea să devin...Când venea la noi acasă cu botezul, la fel: mereu dorea să vin, să schimbe cu mine câteva vorbe. Ai mei cunoșteau cauza. 

  

Când am devenit o domnișoară și am început să merg la horă,- cred că aveam 17 ani pe atunci, am început să fiu curtată de vreo trei băieți mai mari, care am fost surprinsă să aflu că toți studiau să devină preoți. Nu mi-a trecut nici măcar prin minte în acel timp, că și asta ar putea avea vreo legătură cu asemănarea mea fatală, cu acea sărmană doamnă a bătrânului preot. 

  

Unul din curtezanii mei chiar începuse să-mi placă.Părinții și rudele,au început să-și frece mâinile de bucurie auzind lumea vorbind, că băiatul respectiv pusese ochii pe mine. Eu nu eram cu adevărat înamorată,de el și am început să fac pe capricioasa,nedorind să mă mai duc la întâlnire. Nu mică mi-a fost mirarea, lovindu-mă de un zid de proteste și reproșuri din partea mamei în special și a bunicii când au auzit ce intenții am. Am realizat cu stupoare, că nu mai puteam da înapoi. 

  

Atunci am început să am dubii, că ceva nu e tocmai firesc.Eu eram prea tânără pe atunci și nu eram așa entuziasmată de ideea să-mi fac un prieten cu care să mă mărit. Flirtam, aveam mulți prieteni, nu aveam vreun logodnic, sau un iubit și aș fi preferat să nu fiu obligată să-mi fac unul, ales de alții. Dacă până atunci mă distrase să mă întâlnesc la căminul cultural cu el, să vorbim,să glumim să vedem împreună un film,văzând încotro bătea vântul de fapt,doream să dau înapoi. Nu-mi plăcea ideea că alții îmi impuneau acea prietenie. Tipul începuse și el, să facă pe autoritarul, încercând să-mi îndepărteze prietenii, fățiș, fără să-i pese că eu eram sau nu de acord. Văzând acestea, eu nu am mai vrut să-l văd. 

  

Mama a făcut și greșeala să- și divulge planurile într-un moment de enervare, când a auzit, că nu-mi mai plăcea candidatul, zicându-mi: 

  

-Fato! Să nu cumva, să nu asculți! Nouă ne place băiatul ăsta și am vorbit cu ai lui! Te plac și ei și băiatul, iar părintele a zis, că dacă se însoară vreunul din băieții ăștia ce fac seminarul cu tine, pe acela îl va susține să rămână preot în locul său! 

  

Când am auzit eu acestea, am simțit că mi se face piele de găină pe mine. Dacă mai fusesem dispusă până atunci să fiu înțelegătoare și să colaborez, în acel moment înțelegând că nu conta deloc părerea mea, am decis să nu le fac pe plac. 

  

Le-am spus părinților mei,că vom discuta despre măritiș peste 2 ani când voi termina școala și că până atunci nu doresc să mă oblige să mă întâlnesc cu nimeni, că-s prea tânără pentru asta. Tata înclina să mă aprobe și astfel am profitat de răgazul acela să fac cum credeam eu. 

  

Sara, după cele ce-i povestisem rămăsese privindu-mă aiurită și-n final reușește să rostească: 

  

-Acum să știi, că-mi vine și mie să-mi fac cruce! Nici nu știam cu ce fenomen paranormal stau în cameră! Auzi belea! Soru-mea s-ar putea să fie reîncarnarea unei femei moarte! 

  

Mi se făcu frică să dorm cu tine după cele ce-mi povestiși! 

  

Eu o privesc să-mi dau seama dacă vorbește serios și-i trag un ghiont zicându-i: 

  

-Păi dragă, du-te și dormi în fânar ce pot să-ți spun! Ea începe să râdă în hohote nestăvilite și zice: 

  

-Hai că mâine le povestesc celorlalți despre asta! Vreau să văd ce mutră face Haralamb când va auzi cum se închina lumea când se întâlnea cu tine, crezând că ești vreo stafie! Îl dau gata cu vesta asta! 

  

- A da? Nu mi-a fost destul că m-au traumatizat toată tinerețea fantomele trecutului, acum se întorc iar! Te mănânc cu fulgi cu tot dacă nu taci din gură! 

  

Îi zic încruntată: 

  

-Acum e rândul tău, să-mi povestești cum băteai băieții la școală cu pantoful și despre isprăvile tale din tinerețe, că am auzit că erai precum Cynthia Rothrock. Și pe Haralamb când te necăjea, tot pantoful îl foloseai drept armă de atac! Păcat, că nu am pe aici nici o poză cu tine, pe post de prințesă războinică! 

  

Am râs și ne-am simțit grozav în seara aceea și era trecut de două noaptea, când am decis să ne culcăm. 

  

A doua zi fiind invitați la prânz la fratele nostru, Vulpe. Ne-am dus cu toții acasă la el. Făcuse focul în grădină pentru grătar și aranjase masa în grădinița din fața casei. Era timp frumos, o zi de toamnă târzie, însorită, cu miresme de mere pârguite și de gutui. Lia trebăluia de zor la bucătăria preparând o salată asortată, într-un castron mare. Făcuse și o ciorbă de perișoare acrită cu borș iar noi am adus clătite umplute cu gem de vișine și cu brânză dulce de vaci. Haralamb a scos berea de la rece, apoi împreună cu Gioni și Marius s-au dus să se ocupe de friptul cărnii și a micilor în grădină lângă lac. 

  

De grătar în final, s-a ocupat doar Gioni, căci Haralamb era ocupat să spună bancuri și să-l întărâte pe Spike și pe Tanu. Friptul cărnii nu era una din ocupațiile sale îndrăgite și l-a convins pe Gioni, să se ocupe el. Marius la fel, îi place mai mult să privească și să se înfrupte. Norocul lor că lui Gioni, îi place să facă grătare. Noi ceilalți ne-am așezat fiecare în jurul mesei la umbra dudului din grădiniță. 

  

Lia terminase treaba în bucătărie și totul era gata. În momentul de răgaz până băieții terminau de fript carnea și micii, ne-a invitat în casă, să ne arate câteva lucruri noi ce le achiziționase de curând cu ocazia bâlciului ce se ținuse într-un sat vecin. 

  

Am intrat toate în casă și eu aruncând o privire fugară în jur, o clipă ochii mi s-au oprit pe icoana de pe perete... era aceeași ce o știam de când eram copii. Copilărisem în această casă, unde azi locuiește Haralamb cu Lia. Am fost plăcut surprinsă, văzând că Lia a păstrat-o și contină obiceiul de a ține lângă icoană, chite de busuioc uscat, cum îmi aminteam că punea bunica. I-am zis: 

  

- Lia, observ cu placer, cum tu continui tradiția familiei și pui buchete de busuioc uscat, la icoană! Îmi place și-mi trezește nostalgii după vremurile copilăriei! 

  

-Da Ingrid! Și bunica mea obișnuia la fel și mama! Dealtfel, noi am început să punem lângă icoană și frunze de nuc sfințite în biserică, în urma unei întâmplări de anul trecut, de Rusalii! 

  

- Da? Sincer nu-mi amintesc de acest obicei! Se vede că am uitat multe lucruri cu trecere vremii, trăind departe de sat. De ce se pun frunze de nuc în casă de Rusalii? 

  

-Nici noi nu știusem până anul trecut. Hai să-ți povestească Haralamb de ce le-am pus, că el cel care insistă să punem frunze de nuc și usturoi în casă, în grajd la vite, de Rusalii și nu vrea să le îndepărtăm nici acum, că au trecut Rusaliile! E cam superstițios! 

  

Între timp, băieții terminaseră cu grătarul și ne cheamă Haralamb să venim la masă. Ieșim din casă și ne alăturăm celorlalți. Ne așezăm și ne servim, la discreție. 

  

Haralamb ne întreabă cu obișnuita sa nonșalanță pe fiecare, ce să ne toarne în pahar? Eu optez pentru bere și îi zic: 

  

- Ia povestește-ne Haralam, ce vor să însemne frunzele acelea de nuc, care le ții tu în casă pe la icoane și usturoiul? Ce semnificație au? Ai devenit superstițios? 

  

El a început : 

  

- Păi cum Ingrid, tocmai tu nu știi? Hai că-ți povestesc eu de ce le țin! Să mă apere de Rusalii! Noroc cu Leana lui Nică. Fără mine ați rămâne niște ignoranți voi ășta de la oraș! Eram peste drum în oborul unde am cotețele într-o zi cu Lia și râneam la porci. Întâmplător era chiar ziua când zburau Rusaliile!Tocmai terminaserăm, de dat mîncare porcilor și când o văd pe Leana lui Nică care trecea pe drum la vale și se oprește lângă gardul meu, când mă vede! 

  

Mă salută: 

  

-Bună ziua Vulpe! 

  

(Fratele meu e poreclit în sat Vulpe, și lumea așa îl cheamă. Doar noi îl chemăm pe numele real. Vecinii și prietenii săi rar câte unul îi zice pe nume, căci e renumit pentru șiretenia sa, ca a unei vulpi de la care i se trage și porecla) 

  

-Bună ziua tanti Leano! Ce mai faci bre? Plecași cu botezu prin sat? 

  

Leana se apropie de gard și începe să-și facă cruci: 

  

-Vuulpe maică! Știi că azi zboară Rusaliile? 

  

-Nu știam bre! Acu aflu! 

  

-Da măiculiță! Mie îmi luară de lângă mine găina și zburară cu ea! Auzii că la ai Iui Ghindăroiu le luă o oaie și zburară cu ea de nu rămase nici urmă de oaie! 

  

-Eu cu Lia ascultam pe Leana cu gura căscată, neștiind dacă vorbește serios! 

  

Ea continuă: 

  

-Am uitat să pun usturoi și frunze de nuc sfințite prin casă și prin grajd, că uitasem ce zi e azi și uite ce belea pății! În loc să mănânc eu găina după ce am crescut-o, zburară Rusaliile cu ea! 

  

Leana continuă să se închine și dă să plece, însă eu o opresc: 

  

-Ia stai bre un pic și lămurește-mă mai bine cum e treaba cu Rusaliile că nu aș vrea să zboare și cu vreun porc sau vreo vacă de-a mea! Zi-mi matale ce trebuie să fac ca să le împiedic! 

  

În timp ce Haralamb povestea toate acestea noi ceilalți ne prăpădeam de râs 

  

Leana îi răspunde: 

  

- Aoleu Vulpe! Păi tu nu știi? De când se pun Rusaliile, se duce lumea la biserică cu frunze de nuc și usturoi, să-l sfințească popa și până când zboară Rusaliile, se pun frunzele sfințite , prin casă, pe la animale prin târlă și prin cotețe! Frunzele și usturoiul sfințit apără casa de Rusalii, altfel ele pot lua cu ele animale și chiar oameni în ziua când zboară! S-a întâmplat de multe ori să le dispară oamenilor din curți animale și păsări în această zi sfântă. Cu rusaliile nu e de glumit! Și azi când zboară ele, nu se lucrează decât un conac, că pot să te ia și pe tine în timp ce tu lucrezi! 

  

-Bre! Eu nu am acum, frunze sfințite, că nu știam, pot să pun și nesfințite, sau ai matale să-mi dai vreuna din cele sfințite? 

  

-N-am maică decât una și o țin în buzunar de frică șă nu mă ia și pe mine după găină, însă tu pune și nesfințite și mai ales pune usturoi că așa e bine! 

  

-Te pomenești că or fi zburat și cu portofelu meu că de azi dimineață îl caut și nu-l mai găsesc! 

  

-Păi, să știi, că se poate! Aveai mulți bani în el? 

  

-Nu prea mulți dar ceva aveam! 

  

Haralamb rânjește spre baba Leana un pic strâmb și-I zice: 

  

- Bre, eu îl mai caut, poate îl găsesc totuși! 

  

-Bine faci, mai caută-l! Dar, ia spune! Nu mă cinstești cu un țoi de țuică de-a ta, acu că mă întrerupseși din drum? 

  

-Eu nu te oprii din drum bre, tanti Leano, te opriși mata singură ca să-mi povestești de găină și acu băgași frica în mine! 

  

-Laasă măiculiță, că-ți făcui un bine, că nu știai și acuma știi! Ia zi, îmi dai o țuică de-a ta, sau nu? Ca să fie primit pentru sufletul bunicilor tăi! 

  

-Bine bre hai că-ți dau, ca să fie pomană! Însă matale îmi dai foile de nuc și usturoiul sfințit care zici că le ai în buzunar! 

  

-Bine ți le dau, dar îmi dai un grăunte nesfințit de să-l am până mă întorc acasă. 

  

-Îți dau! Baba-și face iar semnul crucii și zice: 

  

-Nu e de glumă cu ele maică! 

  

Și între timp se așează pe un trunchi gros de stejar așezat lângă gard, în curte la Vulpe până ce Lia apare cu o litră de țuică și două păhăruțe. Dă baba pe gât două păhărele de țuică, zice bogdaproste să fie primit! După care zice: 

  

-Bună ziua! Și pleacă după treburile sale. 

  

Gioni îl întreabă pe Haralamb, râzând încă: 

  

-Portofelul l-ai găsit în cele din urmă sau zburaseră Rusaliile cu el? 

  

-L-am găsit! Căzuse în spatele canapelei! Mama continua să ne pună la curent despre alte superstiții care le uitasem: 

  

- Acum că veni vorba, vă mai spun și altceva, să țineți minte! În ziua de Mucenici care cade pe pe 9 martie, era obiceiul în trecut, ca femeile de la sate să afume în gospodăriile lor, cu treanțe vechi din îmbrăcăminte bărbătească. Țin minte de când trăia maica mare, cum dădea foc trențelor, însă doar cât să iasă mult fum. Cu ele afumau întâi persoanele din casă apoi se afumau: casa, grajdul vitelor, cotețele, și bătătura ca să nu se apropie șerpii în timpul verii. Acela e scopul afumatului! 

  

Noi nu ne mai aminteam de aceste credințe și superstiții vechi, însă de când am aflat am început să le punem în practică, chiar dacă nu suntem prea convinși de eficacitatea lor. Cum spune un vechi proverb:”Paza bună trece primejdia rea”. 

  

[Corina Militaru]

Am recitit cu plăcere! Sunt mici scăpări... Le vei observa tu, sunt convinsă! :)

[giurgiu maria]

Mulțumesc  de popas Corina Militaru! Sunt onorată și prețuiesc mult opiniile tale! Cu prietenie și multă stimă.

[Ion Lazăr da Coza]

Acest fragment de roman se încheie ca o povestire. E interesant(ă), dar e scris(ă) la un nivel foarte scăzut: greșeli gramaticale, de concepție, de redactare, fraze neșlefuite, fără liant între ele...

Se cere mai multă transpirație!

da Coza

[giurgiu maria]

Mulțumesc de comentariu domnul da Coza! Gândeam la fel ca dv când scriam, nu-mi imaginam că scriu un roman ci povestiri, însă cu toate acestea la publicare a fost considerat roman, pe motivul că există legătură între capitole ,personaje, cronologia evenimentelor descrise.