Impletitoarea

[Sorina Zota]

       Dacă ar fi să scriu o povestire aş începe aşa: “Ea împletea. Ce? Dumnezeu ştie. Poate răsucea firul lânii pe andrelele groase, poate gândurile, oricum ar fi fost însă, ea nu făcea altceva decât să împletească.”

        Dar eu nu scriu o povestire. Şi mai ales, n-aş putea s-o încep aşa. Deşi ăsta ar fi cel mai normal mod de comunicare cu semenii mei. Dar mai ales pentru că eu, în onestitatea ce mă caracterizează n-aş pune totul pe umerii altora.

       De ce neapărat la persoana a treia? Pentru că trebuie să recunoaştem că soiul ăsta de relatare exclude curajul răspunderii. Sau cel puţin aproape întotdeauna.

       Mi se poate argumenta că persoana a treia este modul cel mai fericit de transpunere, pentru ca nu cumva totul să sune a jurnal intim, siropos. Dar eu nu scriu. Nu fac parte din tagma fericiţilor plăsmuitori. Deşi câteodată mă bate gândul.

        Şi totuşi, v-am mai spus: dacă aş scrie ceva aşa aş începe. Hmm. La urma urmei, ce dacă risc? Iar pentru ca adevărul să fie gol - goluţ, mărturisesc: am mai făcut-o. Şi o s-o mai fac.       

       Aşadar, ea împletea. Ea, o dovadă elocventă a sexului „slab”, nu trebuie, nu-i aşa? să aibă neapărat şi un nume.

       Intr-o bună zi, Împletitoarea s-a trezit străbătută de un gând. Pentru că nu era obişnuită să descopere aşa ceva în custodia ei şi pentru că nu ştia că pe lângă andrele, ace şi lână ar putea să mai posede şi altceva înafară de răbdare, de foarte multă răbdare, rămase foarte surprinsă.

       Între noi fie vorba, de-a dreptul neliniştită. Căci se întrebă, aşa, din senin, de când împletea. Şi culmea, pentru că o nenorocire nu vine niciodată singură, răsări ca din neant o altă chestiune: pentru cine împletea?

       Nu ieşise niciodată din casă, micile cumpărături pentru de-ale gurii le făceau cele două fetiţe gemene, care locuiau undeva la un etaj (nu ştia câte niveluri are blocul, totuşi bănuia că ar fi patru).

       Ori dacă nu veneau ele, vreau să spun cele două fetiţe, atunci prichindelul cu numele ţicnit de ”Ţ Mare” (iar nu ştia de ce îl strigau aşa).

       În orice caz şi-a dat de mult seama că ea se afla la nivelul străzii, vedea oamenii, de fapt capetele lor cum trec prin dreptul ferestrelor cu gratii. Nu, nu erau puse de ea, se aflau pur şi simplu acolo dintotdeauna, le ştia de mică, se născuse acolo şi nimic altceva n-o interesa.

       Cât de tulburată putea fi. Ce i-o fi venit cu întrebările astea, ce-o fi în capul ei??? Odată, demult, în tinereţe, şi-a prins capul în mâini. L-a mângâiat atent şi s-a întrebat: ”oare cum arată?”

       O să spuneţi (pe bună dreptate) că lucrul cel mai firesc ar fi fost să se uite într-o oglindă. Însă ea nu avea noţiunea de oglindă, nu văzuse niciodată aşa ceva, iar de la fetiţele vecine i-ar fi fost ruşine să afle. Cât despre ”Ţ Mare”...

       Atunci, când şi-a prins capul în mâini, l-a clătinat tare. Tare şi în toate sensurile accesibile. Maică-sa (nu şi-o mai amintea, dar îi reţinea cuvintele) i-a spus uitându-se lung la ea: ”ce Dumnezeu oi fi avut tu în cap?” şi i l-a răsucit şi ea, curioasă, în toate direcţiile, întru lămurirea nedumeririi. Dar nu s-a auzit nimic şi nici nu s-a văzut nimic.

       După şocul întrebărilor încearcă să se calmeze. Luă andrelele în mâini şi începu să lase în urma lor, în alunecare, ceva ce semăna grozav de bine cu un bob de orez.

       Dar nu pentru multă vreme. Pentru că şirul semnelor de întrebare musteşte acum în continuare. Şi mai rău e că nu reuşea să le oprească, iar în capul –mintea ei era deja un adevărat talmeş-balmeş.

       În clipa aceea, pentru că nu mai putu suporta, luă HOTĂRÂREA. Le va întreba pe cele două fetiţe de când îi aduceau de mâncare. Ori poate la urma urmei chiar pe „Ţ Mare”. Aşa încât se pune cuminte pe aşteptat.

       Trec două zile, trei, patru, şitul temporal continuă dar nimeni nu intră pe uşa ei. Doar că ea este dispusă să aştepte. Între timp, lâna împletită acoperă tot jilţul pe care stă şi o parte din covor.

       Dar nu renunţă. Şi-a pregătit dintr-odată o sumedenie de întrebări şi se miră singură de câte îi pot trece unui om prin forma rotund-ovală de pe umeri, într-un aşa de scurt timp.

       E clar. Îl va ruga pe ”Ţ Mare” să-i spună ce ştie despre ea (a auzit tot de la mama ei, pe când era copilă, că bărbaţii ar fi mai pătrunzători), iar dacă el va ezita, îl va ruga să-şi întrebe părinţii şi să-i aducă veşti.

       Şi zilele trec, fără ca nimeni să-i aducă mâncarea dintotdeauna. Firul nesăbuit al lânii şi acele metalice lucrează molcome. Ţesătura curge acum leneşă, acoperă tot covorul şi un pic din peretele ferestrei.

       Totuşi este sigură că din moment în moment canatul uşii se va crăpa, iar în lumina puternică de dincolo vor apărea capetele gemenelor, ori zăpăceala cu ochelari miopi ai băiatului.

       Într-o altă zi, după o vreme şi-a simţit sufletul atât de tare, încât s-a hotărât să meargă ea însăşi să-şi cumpere cele câteva mere şi pâinea de la colţul străzii. Pentru prima dată îi păru rău că nu are o oglindă. Dar trecu repede şi peste asta. Îşi puse un palton (al cui o fi fost oare înainte) aflat în jilţul de lângă ea şi încercă să ajungă până la uşă. Împletitura era atât de deasă, încât cu greu îşi croi drum spre ieşire. Dar aici nu mai izbuteşte să facă nimic: bobul de orez capitonează uşa şi nimic nu reuşeşte s-o întredeschidă.

       Atunci îşi aruncă temătoare ochii pe ferăstruica băii şi văzu mirată cum cad fulgii. Se întoarce cu greu. Face trei pacheţele, pune câte o ciocolată (le păstrase de la mama ei) şi câte o ilustrată cu îngeraşi.

       Desenează cu mână de copil apoi două chipuri identice de fetiţe, un cap de băiat cu ochelari, alături de un ”Ţ Mare” şi leagă totul cu un fir de lână. După care se simte obosită şi se aşează în jilţ, cu paltonul pe ea.

       I se face dintr-o dată cald şi se simte foarte, foarte uşoară.

       Câteva săptămâni mai târziu, autorităţile sparg uşa. Nu pot înainta pentru că un val uriaş de lână ca bobul orezului umple toată casa până aproape de tavan.

       Cu greu descotorosesc încăperea şi găsesc apoi cele trei pachete. Miraţi însă, vecinii ridică din umeri. Spun că nu există nici un copil pe scara aceea şi culmea, nici măcar pe lângă blocurile apropiate.

       Totuşi eu, dacă ar fi să scriu o povestire aş începe aşa: „Ea împletea. Ce? Dumnezeu ştie. Poate răsucea firul lânii pe andrelele groase, poate propriile gânduri, oricum ea nu făcea altceva decât să împletească.”

       Dar eu nu scriu o povestire. Şi mai ales, n-aş putea s-o încep aşa. Deşi ăsta ar fi cel mai firesc mod de comunicare cu semenii mei.

[Sofia Sincă]

Super text! Ea împletea timpului, gândurile ei, singurătatea ei, idilele ei şi amintirile din copilărie. Trăia doar prin amintiri... Şi a împletit atât de mult încât încăperea a ajuns la refuz.

Ai descris tipul Evei ascultătoare, răbdătoare, cea care ştie să aştepte. O Penelopă uitată de lume.

Un text maiestru care aduce pe hârtie un sfârşitul unui destin, fără nici o speranţă de scăpare. Scris cu mână sigură, cunoascătoare a puterii sale imaginative, dar şi a tehnicii epice.

Deosebită admiraţie, Sofy!

[Sorina Zota]

Tuturor,

Daca textul a adus  vreun fior in sufletul cititorului, atunci, din punctul in care ma aflu acum si aici, el si-a atins scopul. Si oricum e meritul lui Dumnezeu. Eu sunt doar un instrument ca oricare altul, prin care El actioneaza spre cap-compasuri cunoscute doar de El.

Multumesc pentru simtirea manifestata fata de el.

 Cu mult drag, Sorina

[chindea maria elena]

Eu bag dăştele-n gură şi şuier: io-te oaţa ce ne făcu, bătuoar îngerii cu văzduhuri aurite!!! Ne-mpleti bine hoţomana să nu ne mai scăpe!!!:)))) Drag, Gerra

[Nicolae Sărătean]

N-am găsit nici o greşeală! Textul m-a hipnotizat la fel cum o făcuse ceva mai devreme  ochii verzi ai şerpoaicei! "

Totuşi eu, dacă ar fi să scriu o povestire aş începe aşa: „Ea împletea. Ce? Dumnezeu ştie. Poate răsucea firul lânii pe andrelele groase, poate propriile gânduri, oricum ea nu făcea altceva decât să împletească.”"

  Talent ai, har domnului! Pune mâna pe condei şi dă-i bătaie!

 Cu plăcerea lecturii,

[Sorina Zota]

Multumesc pentru incurajarile din comentarii. Primirea voastra este pentru mine absolut inedita si foarte pretioasa.

Ma straduiesc  sa valorific talantii daruiti mie de Dumnezeu.

Restul e...voia Lui-)))

[Corina Militaru]

Am citit cu incantare acest text impletit cu maiestrie. Felicitari! Astept cu nerabdare si alte texte.

Cu prietenie,

[Gabriela Grădinariu]

O introducere originală ca tot textul , de altfel, meditație profundă asupra naturii umane, cantonată in limite pe care nu reușește să le depășească. Câtă împletitură de inutil adunăm fiecare? M-am bucurat să descopăr un talent .Toată prețuirea!

[Vasilisia Lazăr]

O dată, demult, în tinereţe, şi-a prins capul în mâini. L-a mângâiat atent şi s-a întrebat: ”oare cum arată?” (odată=demult)

Şi-a pregătit dintr-o dată o sumedenie de întrebări

(dintr-odată)

vor apare (corect „vor apărea”)

SUPERB! Mi-a plăcut mult de tot. Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Textul e minunat. Ai câteva greșeli, care văd că ți-au fost remarcate. Din orgoliu, să nu le repari - o muscă e oricând binevenită într-o strachină de ciorbă.

da Coza

[Sorina Zota]

Ioane, mă bucur tare mult că ţi-a revenit simţul umorului. În cinstea lui repar tot-))))))))

 Mulţumesc pentru tot!-)))))

Ion Lazăr da Coza a spus :

Textul e minunat. Ai câteva greșeli, care văd că ți-au fost remarcate. Din orgoliu, să nu le repari - o muscă e oricând binevenită într-o strachină de ciorbă.

da Coza

[Sorina Zota]

Mulţumesc  mult Vasilisia.  Restul, semnalat de tine, se face-)))))

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

O dată, demult, în tinereţe, şi-a prins capul în mâini. L-a mângâiat atent şi s-a întrebat: ”oare cum arată?” (odată=demult)

Şi-a pregătit dintr-o dată o sumedenie de întrebări

(dintr-odată)

vor apare (corect „vor apărea”)

SUPERB! Mi-a plăcut mult de tot. Felicitări!