Ţiganca

[Ionel Mony Constantin]

          – Povestește-mi ceva de când erai tânără, zise fetiţa către bunica sa, privind-o cu ochii măriţi de curiozitate. Este adevărat că l-ai cunoscut pe regele Mihai, cum spune tata?

          – Ei, nici chiar aşa, zâmbi ea unor amintiri de mult ascunse. Eu şi cu Mihăiţă, adică Măria Sa, se grăbi ea repede să se corecteze, eram doar de o vârstă, născuţi în acelaşi an. L-am văzut mai de aproape, pe când eram în străjerie într-o tabără, alături de regele Carol al II-Iea, tatăl Măriei Sale! Mai bine stai jos si ascultă!

          – Dar tu, buna, erai chiar aşa cum se spune, cea mai frumoasă fată din Focşani, şi ai fost aleasă Regina Balului la Cercul Ofiţerilor? continuă ea să întrebe.

          – Ei, lasă prostiile astea! s-a încruntat uşor bunica. Asta o mai crede doar doamna Şerban, vecina noastră, care era doar un copil pe atunci, adăugă ea, însă pe faţa ei se putea vedea că întrebarea îi face plăcere.

          – Dacă tot vrei, o să-ți povestesc o întâmplare adevărată, de când eram eu domnişoară, iar bunicul tău începuse să-mi aţină cărările. Era cam prin anii ’38-’39, înainte de război. Eram prietene cu una Tuţa, a cărei familie deținea o vie la ţară, câteva hectare în plină podgorie, cu struguri mari şi catifelați care abia așteptau sa fie culeşi. Era o toamnă caldă, aurie ca mierea scoasă din fagure, iar invitația ei de a merge la cules a sosit ca o mană cerească, mai ales că acasă ne cam plictisisem. Așadar, ne-am urcat în trenul care făcea legătura între cele două oraşe şi am străbătut cei 12 km în mai puţin de o oră. Tuţa ne aştepta în faţa gării „Odobescilor”, o bijuterie de clădire unde era oprită trăsura lui Avram Birjarul. Ne-am îngrămădit în ea, câteva fete gureşe ca nişte vrăbii şi ne-am îndreptat pe aşa-zisul Bulevard al Gării spre centrul târgului. De acolo, şoseaua ne ducea către via lor de la Căpătanu, aproape de malul Milcovului.

          – Era departe via? a întrebat copilul precipitat.

          – Nu era departe, doar vreo câţiva km în afara orăşelului, peste podul spre Mera pe care trebuia să-i parcurgem paralel cu râul, pe un drum prăfuit de ţară. Fusese o vară fierbinte, iar gârla, cum îi spuneau cei de „dincolo”, adică muntenii, ajunsese din cauza secetei doar cât un fir de apă. Era încă devreme, dar căldura începuse să ne potopească, aşa că Avram ne-a rugat să ne oprim ca să adape caii si să facem o mică haltă în care să ne dezmorțim și noi puțin.

          – Ce e aia haltă? interveni iar copilul, cerând lămuriri.

          – Adică o oprire în drum, răspunse bunica și își continuă povestirea. ...În albia râului, își făcuse tabăra o şatră de ţigani, cu vreo cinci căruţe cu coviltir, de care stăteau legați caii mari şi bine hrăniți, ce începuseră să tropăie nervoși la apropierea noastră. Stăteam și ne plimbam cu pași mici pe mal, privind din când în când, cu coada ochiului, către acei oameni neobișnuiți, cu care nu avusesem de-a face niciodată. La un moment dat, din grupul lor colorat, s-a desprins, îndreptându-se către noi, o țigancă cu părul prins într-o basma înflorată și cu o ţigară lipită de colțul gurii: „Hai să vă spun viitorul, frumoaselor, mânca-v-aş ochii voștri!” a zis zis ea, pufăind ca o locomotivă în miniatură.

          Bunica s-a oprit din povestit şi s-a îndreptat către cămară. S-a întors de acolo cu un borcan cu dulceaţă de cireşe amare, preferatele mele. A adus apoi, din scrin, farfurioare şi linguriţe numai pentru noi şi amândouă ne-am pus pe treabă:

        – Gata! zise ea, văzând cu ce hărnicie îi golesc borcanul. Ce mai rămâne păstrăm pentru clătite. S-a așezat apoi pe un scaun, în timp ce-şi ştergea mâinile de şorţ şi a continuat. Unde rămăsesem? Aaa! La ţiganca aia frumoasă... Daa! Era o ţigancă cu adevărat frumoasă! Se ţinea bine, o romalles între două vârste, o ciocolată, cu o salbă de aur strălucind la gât şi un trandafir roşu prins în păr. „Asta e sigur nevasta bulibaşei, din neamul lui Stănescu.” ne-a spus Avram, de pe capră şi ea a înclinat solemn capul în semn de aprobare, mândră ca o regină pe şatră, cum de fapt şi era. S-a apropiat insistând să ne ghicească în cărţi și, până la urmă, prietenele mele au acceptat, chicotind. Stăteam şi îi ascultam vocea răguşită cum înşiruia o serie de lucruri pe care le știam de mult, de pe la noi din cartier, dar și altele ce nu-mi erau deloc cunoscute. După ce termină cu două dintre fete, îşi întoarse privirea pătrunzătoare către mine: „Hai să-ți gâcesc şi ție de soartă, mândreţeo!” Ştiam că are dreptate, ai spus-o chiar şi tu, nepoată, eram pe atunci cu adevărat cea mai frumoasă fată din Focşani. Uşor emoționată, am acceptat, deşi nu prea credeam în poveștile astea cu ghicitori şi cărți de tarot, pe care, atunci, le amesteca, bolborosind totodată ceva...

          – Ce zicea acolo, bunico? întrebă copilul.

          – Probabil un descântec, îi răspunse bunica şi își reluă şirul gândurilor. M-a pus să aleg o carte din cele întoarse cu faţa în jos şi când i-am dat-o, a privit-o, s-a uitat apoi tulburată către mine şi mi-a zis: „Ţie nu-ți mai dau! Nu-mi ies cărțile bine!” Deja începusem să mă irit: Cum adică nu-mi dai? Ai insistat atâta şi acum mă laşi baltă? Spune-mi imediat ce zic cărţile! Ferindu-și privirea de a mea, țiganca mi-a aruncat din vârful buzelor: „Nu pot să-ţi spun, domniţo! Iese cu moarte ...în câteva puncte, adică în scurt timp”, îmi explică ea mai pe înţelesul meu. Vorbeşti prostii, balaoacheşo! am strigat la ea şi am dat să mă depărtez. Eram aşa de tânără şi fără minte şi credeam că tot ce zboară se mânâncă. Atunci am văzut-o pe ţigancă supărată cu adevărat. M-a apucat de mână si m-a oprit: „Ho, nebuno, stai puțin şi nu pleca! Poate că totuşi ai noroc...” S-a căutat apoi în sân şi a scos de acolo un fel de săculeţ de piele, în care se afla ceva de care la început m-am speriat: o labă de şoşoi descântată. A scuipat-o, apoi mi-a întins-o, spunându-mi: „Na, ţine-o asupra ta azi și poate te va feri de necaz!” Mi-a dat cu mâna în dreptul frunţii, ca şi cum ar fi alungat un gând rău, apoi mi-a întors spatele fără să mai spună nimic şi s-a îndepărtat agale, cu capul plecat. Lângă căruţă, au întâmpinat-o câţiva puradei, chiuind. Priveam în gol către săculeţul din palmă, neştiind ce să cred despre comportamentul ciudat al tigăncii...

          Fetiţa rămăsese cu guriţa căscată. Nu mai auzise niciodată cuvântul şi s-a grăbit să întrebe:

          – Ce-i acela şoşoi, bunico?

          – Aşa le spun ei la iepure pe limba lor. O labă de iepure, da’ nu unul obișnuit, ci unul vrăjit, care poate să schimbe bafta omului, adică norocul lui, asta mi-a dat. Ţiganii cred în aşa ceva cu tărie, s-a încruntat ea spre a fi mai convingătoare. Tocmai atunci, Avram ne-a strigat să ne pregătim de plecare şi ne-am suit în trăsură. Printr-un gest reflex, am băgat săculețul în poşetă şi foarte curând am uitat de existenta lui.

          Bunica s-a oprit din nou şi a privit către grădina plină de flori din faţa casei și la pomii încărcați de roade, căutându-şi parcă amintirile printre crengile lor. Începu să vorbească încet, alegându-și cu grijă cuvintele.

          – A fost o zi frumoasă, de neuitat, în care ne-am simțit iar ca nişte copii alergând pe hatul viei, printre ciuberele încărcate cu struguri, speriind caii ce pășteau pe lângă căruţe. Eram pline de praf, iar broboanele de transpirație ne umezeau frunțile pe care alunecaseră șuvițe rebele, scăpate de sub năframele de in, primite de la gazde. Am mâncat lapte cu mămăligă din străchini de lut, şi am băut apă rece din ulcioarele aduse din beci. După prânz ne-am odihnit, întinse pe iarbă, sub un nuc bătrân, ce străjuia crama. Când soarele se apropie de asfinţit, ne-am amintit de casă, ajungând în gară cam cu o jumătate de oră înainte de plecarea trenului. Încântate de bucuria unei zile frumos petrecute, am intrat în vorbă cu nişte tineri ofițeri ce se aflau pe peron, așteptând acelaşi tren ca şi noi. Trenul a intrat în gară, pufăind zgomotos, şi garnitura s-a oprit greoi pentru a-și lua pasagerii. Râzând și glumind cu unul dintre tineri, mi-am amintit că trebuie să urc, în momentul în care am auzit şuierul sirenei de la locomotivă. Am alergat către trenul ce se pusese în mişcare, iar când am urcat, piciorul mi-a scăpat de pe treaptă şi am simtit cum alunecam între vagoane. În acea clipă, mi-a venit în minte chipul ţigăncii şi mi-am amintit de profeţia cărţilor de tarot. Atunci am văzut moartea de care râsesem și care mă aștepta acum cu braţele descărnate, întinse pentru o ultimă îmbrăţişare. Şi totuşi am avut noroc... Mâna puternică a unui ofiţer m-a apucat şi m-a tras în sus, în ultima clipă. Când am simțit podeaua dură a vagonului sub picioare, o căldură imensă mi-a cuprins pieptul, am început să plâng și să tremur, de frică și de bucurie, alternând trăirile... Căutându-mi batista în poşetă, am simțit cum vârful degetelor au atins săculeţul dat de țigancă şi mi s-a părut că laba de şoşoi e vie şi că zvâcneşte. N-am mai zis nimănui nimic multă vreme, dar întâmplarea mi-a rămas proaspătă în amintire, ca și cum s-ar fi petrecut ieri.

          – Şi cu săculeţul ce s-a întâmplat? Îl mai ai? a întrebat copilul.

          – Săculeţul da, însă talismanul ţigăncii a dispărut după un timp, ca si cum nu ar fi existat niciodată.

          Bătrâna a tăcut, privindu-şi cu dragoste nepoata. În ochişorii ei, a văzut cum aceasta cugetă profund şi a lăsat-o să-şi limpezească gândurile. După o vreme însă a întrebat-o:

          – Ei, dar tu ce crezi despre povestea mea?

          Fetiţa a zâmbit fericită, pentru că ştia deja ce trebuie să spună, cum o învăţase la şcoală tovarăşa învăţătoare. Acum era mare, trecuse în clasa a patra, cunoştea cuvântul şi nu putea să greşească. Şi-a mângâiat cravata roşie de la gât şi a răspuns dintr-o suflare:

          – Bunico, să ştii că noi, pionierii, nu credem în superstiţii!

[Vasilisia Lazăr]

Povestea aceasta mi-a adus aminte de o întâmplare oarecum asemănătoare de pe vremea când și eu eram tânără și care a rămas un mister până în ziua de astăzi. Sunt sigură că ceva e cu țigăncile, nu e doar poveste... 

O povestire captivantă care curge frumos. Felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

O lectură captivantă.

da Coza

[Sofia Sincă]

:))) Primul impuls este amuzant. Despre cum se pot influența copiii. Era foarte important ce spunea învățătorul ei, tovarășa, înaintea povestirii bunicii.

O poveste interesantă, captivantă și amuzantă.

Am citit cu plăcere,

Sofi