FUGA

[Giurgiu Silvia]

   Simt o nevoie disperată să fug, să mă îndepărtez de mine... din mine, dar în fața mea se deschide o cale aridă și plină de spini, ce se oferă arogantă să-mi călăuzească pașii către Nicăieri. Privesc înapoi, căutând refugiu printre sentimentele mele, ce zac fumegând îngrămădite ici -colo în urma bombardamentului emoțional și al trădării primite recent, confirmate în mod brutal și implacabil de către realitatea, îndelung falsificată. E grozavă durerea ce îmi sfâșie pieptul și mă tem să respir, căci brazde adânci de foc otrăvit trezesc balaurul ațipit în mormanele de jăratec al inimii. Am îndurat mușcătura lui cumplită de prea multe ori, dar acum mi-e frică. Nu mai am nici dârzenie, nici rezistență și nici măcar o motivație ca să-l mai înfrunt. 

  Fug din nou, uitându-mă îngrozită înapoi și mă împiedic iremediabil în speranțele despletite ce mi se încurcă în picioarele obosite. Cad de-mi frâng sufletul... mă doare cumplit, mă vait prelung, mă târ către un licăr de lumină apărut într-un pâlc de mărăcini, pe care îi confund cu un mănunchi de iarbă și mă agăț de el cu toată disperarea, dar spinii acuțiti îmi străpung degetele. Ascult uimită țipătul scăpat de undeva de foarte aproape, îi urmăresc înfiorată ecoul pe care îl descopăr sângerând înjunghiat în colbul potecii ce șerpuie sinuos printre tufele de mătrăgună. Îl adun cu grijă în căușul palmei dar îl pierd printre brazdele însângerate de spinii mincinoși. 

  Mirosul trădării e atât de intens încât mă amețește și mă îmbrâncește la fiecare pas. Mă clatin, mă opun căderii, implor rațiunea să risipească efectul otravii și continui să fug împleticindu-mă dezorientată, către ... Unde? Ajung din instinct la răscruce de drumuri. E un aeroport. Și e prea  devreme. Dar e un liman,.. concret. Durerea mă apasă la fel de grea și pașii șovăiesc înnebunitor de mult. Mă izbesc de cineva, încasez o insultă dar nu mă atinge. Continui să descifrez indiciile care mă ajută să-mi regăsesc calea, printre perdeaua de lacrimi al căror izvor pare că nu va seca niciodată. Mă irită la maxim abundența lor și îmi agresez ochii cu dosul palmei, aproape lovindu-i. Mi-e rușine de nepuțința mea și fug din nou. Mă ascund într-un ungher întunecos tremurând sub povara deznădejdii folosind ca paravan filele nevinovate ale unei cărți, care nu reușește să mă protejeze prea mult de indiscreția străinilor intrigați de imaginea ,,Adolloratei” ce bântuie coridoarele întunecate.

   Simțind că îmi va plesni inima de atâtea suspine reprimate, mă refugiez într-o toaletă și îmi eliberez sufletul înnecat în durere prin furtuna de lacrimi care duce cu sine toate forțele mele dar și o bună parte din tristetea care m-ar fi ucis. Am spălat urmele plânsului sub șuvoaie de apă rece, le-am ascuns apoi sub ochelarii obscuri și am înfruntat cu stoicism compasiunea discretă a semenilor mei, de care nu mai aveam nici timp și nici posibilitatea să mă mai ascund. Nodul din gât care mă sugruma îndărătnic, l-am înghițit cu o cafea imensă și amară, ca pe o pilulă uriașă care mi-a rănit esofagul.

   Am traversat norii cu speranțe crescute și m-am cufundat în Albastrul infinit cu durere cu tot, semănând-o generos între cer și pământ. Zborul departe de lumea ostilă mi-a redat rațiunea și mi-a limpezit cugetul profund tulburat. Am fugit din nou, dar m-am salvat! Singurătatea e terapia cea mai eficace în bolile spiritului, dar recuperarea e lungă și chinuitoare. Teama de un nou atac este permanentă însă și nevoia de a fugi cât mai departe și mai definitiv e tot mai cronică.

[Pop Dorina]

O„fugă” bine pusă în pagină care solicită... aplauze. Felicitări!

[Mihaela Suciu]

Fuga e bună pentru sănătate, dar prietenii sunt aceea care ne susțin! Empatizez cu tine, dar tu ești singura care poți ieși din toate vicisitudinele vieții, fiindcă ești puternică! Sunt alături cu tot cei bun în mine, cu gândul - atât pot!

[Sofia Sincă]

Și? Ți-a trecut, te-ai descărcat? Eu cred că nu singurătatea este rezolvarea episoadelor de zbucium, de cădere psihică, ci comunicarea. Se zice că trebuie să spui la 3 persoane problema ta pentru a te descărca. Dar dacă tu ai ales singurătatea și problema, problemele s-au rezolvat, este în regulă. De fapt și acest mod de a te descărca prin scris este eficient.

Am citit și sunt pe aceeași lungime de undă cu tine. Mai ales că scrii bine.

Sofi

[Tudor Cicu]

Interiorul durerii e lăcașul de unde ne vin cuvintele. Nichita spunea poetic: „Să ne ferim, așadar, de durere, pentru că ea este gura de sânge a cântecelor”. (ceva aprox.) Dacă ai avut în vizor un dialog interior pentru înzestrarea rostirii, ei da, e un câștig. 

[Ion Lazăr da Coza]

mă târ > mă târăsc 

ce șerpuie > ce șerpuiește 

etc...

Credeam că deja știi de la noi că: Titlurile operelor literar-artistice nu se scriu cu majuscule (ci doar cu majusculă)!

Nu prea sunt fanul microprozelor... Textul arată un condei rodat.

da Coza