Frunza

[bolache alexandru]

Frunza

         

          „Bine ați venit dragi copii! Mă numesc Frunză Cătălina și vă promit că patru ani vă voi îndruma primii pași pentru a deveni oameni adevărați, oameni buni”. Da! Acesta a fost primul discurs pe care acum patruzeci și doi de ani l-am rostit în fața primei mele generații de elevi. Și timp de patruzeci și doi de ani mi-am ținut făgăduiala. Iar acum... acum mă aflam în imposibilitatea de a-mi duce munca până la capăt.

          Acestea erau gândurile care îmi treceau acum  prin minte și aveam aceeași stare de neputință și enervare care mă stăpânea de atâtea luni. Am aflat cu stupoare că inspectoratul mi-a respins cererea de a continua, considerând că sărăcesc bugetul statului dacă iau și salariu și pensie sau că mă îmbogățesc ilegal.

          Priveam pe geam la copacii din fața casei, priveam la frunzele galbene care se desprindeau și eram dezamăgită, parcă trădată. Pentru mulți, azi era prima zi de școală dar pentru mine urma să fie ultima. De mâine gata, pensionară cu acte în regulă. Toamna aceasta avea pentru mine două sensuri...

          Sunetul strident al alarmei mă făcu să tresar. Îmi spunea de fapt că trebuia să mă scol și să încep programul de dimineață. Pașii mă purtară din obișnuiță în bucătărie. Am luat instinctiv ibricul și am turnat apa, zahărul și cafeaua. Mă uitam pe geam și încercam să-mi imaginez ce le voi spune copiilor. Cu siguranță vor considera că i-am abandonat. Vor crede că i-am părăsit. Deși purtată de gânduri, am luat cafeau la timp de pe foc. Mi-am turnat-o în ceașca dăruită în primăvară de copiii mei. ”Cea mai bună mamă”, așa scria pe ea și pentru mine, ei chiar erau copiii mei. Niște colegi răutăcioși, mi-au spus că nu au găsit ceașcă dedicată învățătoarei. Dar erau aceiași colegi după care o să-mi fie dor în scurt timp. Știam că de mâine totul se va schimba. Nu-mi făceam griji pentru cum o să mă descurc financiar. Chiar dacă salariul urma să fie mai mic, felul meu cumpătat, mă v-a ajuta. Singurătatea... Da, asta da. Poate că asta va fi cea mai mare povară. Am însă o grămadă de proiecte pe care voi avea timp să le duc la capăt.

          Am făcut repede un duș, lăsând cafeaua să se răcească. Din oglindă, chipul blând mă privea încercând să găsească o soluție. Am dat din umeri. Nu! Nu aveam nici o soluție. Degeaba te uiți la mine cu ochii tăi albaștri. Mai bine așează-ți părul alb. Nu ar fi frumos ca în această zi, să fii altfel decât până acum. Ai fost toată viața o damă elegantă și aranjată, cu stil. Mulți nu înțelegeau cum de nu te-ai căsătorit. Nu știau, că pentru tine dragostea a  murit în tinerețe, lăsând sufletul gol. Apoi ți-ai dăruit sufletul generațiilor de copii. Rând pe rînd, din mîinile tale au ieșit oameni. Te mândrești cu ei. Majoritatea sunt acum la licee sau facultăți, sau sunt deja oameni mari cu copii. Indiferent ce sunt, au devenit în primul rând oameni adevărați, așa cum ai promis. Hai, nu te mai uita atât la mine și du-te și bea-ți cafeaua.

          Cred că am întârziat cam mult în baie. Cafeaua s-a răcit. Nu-i nimc de-abia nu mai fac riduri. Am destule. Cu ce să mă îmbrac? Cum cu ce? Bineînțeles, costumul cel nou. E o splendoare, doar de asta l-am cumpărat. Se uită în oglinda din dormitor. Mmm, nu. Parcă îi lipsește ceva. Mai bine iau rochia roșie de lurex. Nu. Nici asta. Parcă e prea... nu știu cum. În fine o să iau sacoul negru cu o bluză frumoasă pe dedesubt. Poate cea roz. Ba nu. Nici asta nu se asortează îndeajuns. Uite: Asta albă e perfectă. Are și nasturii asemănători cu fusta primită... da tot primită. Dacă asta-mi place... Și costumul care l-am cumpărat săptămâna trecută îmi place dar parcă nu-mi vine să-l îmbrac azi. Le voi arăta tuturor o față veselă. Nu trebuie să se știe ce este în sufletul meu. A venit toamna dar și toamna poate fi un început, nu numai primăvara.

          Stau ca o aiurită și mă moșcăiesc de parcă nici nu-mi vine să mă duc la școală. Hai, zâmbetul pe buze și dă-i drumul, altfel ai să întârzii. Ar fi culmea, patruzeci de ani nu ai întârziat și acum să o dai în bară.

          Viitoarea pensionară închise ușa cu grijă. Își aranjă gulerul și coborî atentă scările din fața casei. Ar fi trebuit să schimbe ochelarii dar se amăgea singură spunănd că vede perfect cu ei.

          Aerul de dimineață al toamnei îi mângâie fața nefardată. Nu-i plăcea să se fardeze. O făcuse foarte rar. Nu avea de ce să ascundă ridurile care săpaseră la colțurile ochilor.

          – Bună dimineața, doamna învățătoare!

          – Bună dimineața, Emil. Doamna Caragea, bună dimineața! Gata, gata?

          – Gata, doamna învățătoare, gata. A-nceput școala.  

          – Bine, Emil. Ne vedem în clasă. Ceremonia de deschidere a fost anulată din cauza firmei care se ocupă cu renovarea școlii. Veți intra pe la profesori în școală.

          Copilul se îndepărtă dar tot îl auzi spunându-i mamei parcă avînd în glas o dojană:

          – Ti-am spus mamă, că nu ne părăsește? Ți-am spus. Vezi că am avut dreptate?

          Îi venea să se întoarcă, să-l strângă în brațe și să-i spună că dacă pleacă nu e vina ei. Alții au hotărât asta. Alții pe care și ea i-a votat. Dar învățătoarea merse mai departe. Trecu prin parcul din apropierea școlii. Deja se auzea hărmălaia din apropierea ei. Era același zumzet din fiecare an, același zumzet pe care n-o să-l mai audă sau pe care n-o să-l mai simtă în același fel.

          Privea copacii de parcă acum i-ar fi descoperit.Mai aveau încă frunze, deși multe erau deja picate pe trotuarul proaspăt asfaltat. În suflet o podidea plânsul, dar în privire avea un zâmbet cald. Și-adusese aminte cum în primul an, un copil mai șugubăț spusese că el n-are ce să învețe de la o frunză... Și toți au râs. Dar au plâns apoi când s-au despărțit de ea...

          Intră în școală, salută colegii de parcă ar fi fost o zi obișnuită. Toți știau. Își luase deja la revedere în vară, când sărbătorise intrarea la pensie. Dar știau că azi, urma pentru ea, să fie cu adevărat ultima zi.

          Luă catalogul clasei a patra A. Știa că nu va avea nevoie de el. Oricum îi știa pe de rost conținutul, de la Alupoaicei la Zainea. Erau copii minunați, talentați. Majoritatea erau copii de țărani. Unii ajutau în gospodărie la culesul recoltei, la îngrijitul animalelor dar niciodată nu lipseau de la ore. La început da, însă de fiecare dată, rezolva această problemă.

          Ajunsese aproape de clasă, unde un domn mai în vârstă aștepta, alături de un tânăr. Ultimul avea un frumos buchet de trandafiri. Erau florile ei preferate.

          – Aaa! Domnul Ganea, ce surpriză frumoasă. Cât mă bucur să vă revăd. Nu-mi spune că el este Mihăiță.

          – Bună dimineața, doamna învățătoare! Da, el este... Mihai. Băiatul meu.

          – Bună dimineața, doamna Cătălina. Eu sunt Mihai Ganea și ...

          – Încântată să te cunosc Mihai. Lasă că vorbim după ce strigăm catalogul.

          Din spate, un domn la fel de în vârstă ca și Cătălina, se grăbi să îi ajungă înainte de a intra în clasă.

          – Bună dimineața, Cătălina!

          – Bună dimineața, domnule director! Așa repede în inspecție?

          – Nu, Cătălina. Voiam să-ți prezint pe Mihai Ganea, tânărul nostru dascăl. El va prelua clasa a patra A. Dar văd că deja am ajuns târziu.

          Cătălina rămăsese pentru o clipă înmărmurită. Nu îi venea să creadă ce spunea domnul director, deși acesta nu glumea niciodată. Nici măcar la petreceri. Era un om prea sobru pentru a face glume.

          Da, așa era. Copilul fostului elev urma să preia clasa și Cătălina avea în inmă un sentiment confuz. Îi părea rău că nu poate preda și anul acesta, dar gândul că un tânăr, așa cum fusese și ea acum patruzeci și doi de ani, va prelua munca ei, că acest  tânăr este și copilul unui fost elev, îi umplea pieptul de mândrie.

          Au intrat în clasă, unde spre surprinderea ei, pe lângă copii așteptau, parcă la fel de cuminți, douăzeci de oameni maturi. Erau toți, elevii ei din primul an, cărora le predase la această școală. Toți cu un trandafir în mână, așteptau parcă plini de emoție. Printre ei se regăsea și directorul inspectoratului județean și el un fost elev.

          Cătălina îi privea și nu îi venea să creadă. O podidiseră lacrimile pe care cu greu reușise până atunci să le oprească. A vrut să spună ceva însă ușa se deschise cu putere.

          – Bună dimineața, doamna învățătoare! Măă scuzați că am întârziat. Era Zainea Gabriela, mama elevei cu același nume și ea fost elevă de-a ei. La fel ca acum patruzeci și doi de ani întârziase la prima oră.

          Ca la un semn, toți s-au îndreptat spre catedră să o îmbrățișeze. Printre lacrimi, Cătălina găsi puterea să zâmbească. Era copleșită de sentimente. Dintre toate, cel mai puternic, era acela că munca ei nu fusese în zadar. E adevărat, pentru ea urma un nou început, dar ce lăsa în urmă, era ca rodul acestei toamne frumoase.

          Au stat patru ore, au povestit, au râs și au trecut mai ușor peste momentul despărțirii, copiii deja acceptându-l pe noul învățător ca prieten. Doar era ca și copilul ei. Apoi Cătălina și-a luat la revedere și a plecat.

          Undeva pe aleea pricipală din parcul trandafirilor, asfaltul era plin de frunze ruginii. Era însă și o Frunză în toamna vieții, o Frunză cu brațele pline flori.