Fragment 8 din romanul "Traind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Inima îi bubuie ca toaca de la mânăstire, în faptul serii. Şi mâinile şi picioarele i s-au înmuiat subit. Dacă se rupe mărul cu ea? Dacă nu se ţine bine şi cade? Dacă e cineva prin curte şi o vede? Gânduri fără rost. Cel mai bine este să încerce. Numai aşa va şti dacă poate să coboare sau nu prin măr, ca să ajungă în grădină.
Uşor n-a fost... Dar la scurtă vreme de la deducţiile de mai sus, Catalina era jos, în curte, lângă tulpina mărului. Cioturile o înţepaseră, o zgâriaseră, o chinuiseră. Era, însă, gata să fugă spre portiţă. Îşi scutură palmele şi porneşte ca o pisică. Noaptea-i copleşitor de tăcută. Doar ierburile pe care calcă în treacăt foşnesc răzvrătite, smucite din somn. Prin câte un copac flutură, răzleţ, stindardul galben al lunii.  Catalina e, în împărăţia beznei, doar umbră palidă şi tăcută, care se furişează vinovată. Umbre negre în împărăţie neagră... Gândul se pitulează străveziu printre coclaurile inimii. Şi se pierde înainte să facă aripi şi să zboare. Să nu năvălească umbrele din nou. Să nu vină iar. Să stea, încă să stea, departe de ea.
Pare, cum se strecoară printre zarzavaturi, o nălucă albastră. Acum e ici, pe urmă-i colo. N-ai zice că merge. Parcă mai degrabă pluteşte. N-a fost niciodată noaptea prin hăţişurile astea. Dar nu-i e frică. O îngrozeşte doar gândul că Şerban ar fi putut să plece. A durat mult până s-a pus ea în funcţiune şi el s-o fi săturat de aşteptare.
Inima zăpăugă e gata să-i spargă în mii de bucăţi coşul pieptului. Împinge portiţa şi scrutează locul. Nu e! Nu mai e! Şerban a plecat! S-a plictisit singur în câmpul noptatic şi a plecat!
Fiicei pârcălabului i se anină sufletul de gene. Ar plânge, dacă nu i-ar îngheţa sângele în articulaţii. De furie. De spaimă. De neputinţă. Aruncă ocheade tulburi depărtării. Nu, nu e. Chiar nu e. Doar câmpul pustiu, cu căpiţele de fân ridicate din loc în loc, chiar lângă gardul lor, se întinde de aici. Şi miriştea dinţoasă, de unde sar adesea, la vremea aceasta, prepeliţe şi iepuri. Nu e, pe toată întinsoarea, ţipenie de om. Ar fi băgat mâna în foc, cu toate temerile care o chinuiau, c-o aşteaptă.
Un fâşâit discret, ca o părere... Dinspre stogurile de fân parcă s-a auzit. Dar nu e nimic acolo, când se apropie. A plecat! Un tril de pasăre nocturnă, singuratică pesemne ca fata care vântură câmpul cu privirea, se aude nu departe, din frunzişul unui copac. Se dă, brusc, tonul la concert. Căci din claia de fân, acordurile fine ale greierilor ajung uşor striate până la Catalina. După intensitatea cântării, pare să cânte şi fânul, nu numai greierii. Şi câmpul întreg.
Pâlcul de copaci aruncă umbre diforme pustietăţii. Peste el, aninată într-un câş, veghează luna galbenă. Hohoteşte haotic a rânjet galben. Dacă n-ar fi singură, Catalina s-ar gândi că e la fel de galbenă ca holda de grâu pe care îl tot cultivă ai ei, de la o vreme. Luna asta, aninată cum e de un petic de cer, pare un cap de fată mare, aşa de rotundă şi de zâmbăreaţă e.
Concertul început mai adineauri continuă: dinspre sat, probabil din clopotniţa veche de la schitul de maici, se aude, ca un ecou, cântecul unei cucuvele. O dată, de câteva ori. Fata înghite greu şi se înfioară din nou. Se sperie. O linişte de catedrală se aşterne o clipă peste câmpul pustiu. Spaima i se cuibăreşte în capul pieptului şi o scutură, o secundă mai târziu, şi mai tare. Doar scâncetul inimii perturbă tăcerea câmpiei. Un urlet îndepărat, probabil al vreunui câine de la curtea domnească, transformă scâncetul de nou născut în bocet de babă. A început prost seara asta, cum să se sfârşească bine? Îi e frică de-a binelea. Dar de ce nu-şi mişcă picioarele înapoi, în casă? Îi place să sufere de spaimă? Închide ochii şi se roagă să nu însemne nimic rău cântecul cucuvelei. Nici urletul câinelui. Nici faptul că el n-a aşteptat-o. Şi nici că ea e singură aici.
De niciunde, o lăcustă stingheră zburătăceşte prin iarba de la picioarele Catalinei. Şi ea se lipeşte sfârşită de cel mai apropiat stog de fân. A hotărât: îşi trage sufletul rătăcit prin rărunchi şi pleacă. A văzut şi a auzit deja toate lighioanele nopţii. Nu mai are poftă să-i taie şi altele calea. Hai, printre ierburi şi zarzavaturi înapoi la conac... Dar două braţe o încolăcesc ca şarpele Boa şi-o trag spre ele. Între ele. Pământul e sus şi cerul jos. Când s-au rostogolit între ele? Iar ea e năucă şi nu-i chip să-şi vină-n fire. Dă să ţipe. Ca Magdalina la Partenie, când el vrea să sară geamul. Dar gura îi e ferecată de îndată. Cu  chei potrivite. De la altă gură. De la gura lui. Ştie... Şi spaima se sufocă de gâlci şi moare. Cade, secerată de la mijloc, printre lăcuste şi greieri.  
─ Spune-mi că nu te-am speriat, trandafirule!
─ Ba m-ai speriat. Că răsari ca ciulinele în câmp! Lasă... A trecut. Aşa sunt eu, sperioasă. Mai tare m-a-nspăimântat câinele ăla care-a urlat. Parcă mi-a băgat un junghi între coaste. Dar, ca să fiu sinceră, cel mai rău m-am temut c-ai plecat. Că nu mai eşti aici. Că nu mă aştepţi.
─ Gata sunt să te aştept toată viaţa, trandafirule. Ba şi alte şapte după asta. Am înţeles că tare neasemuită e făptura ta şi mi se umple sufletul de dă pe din afară, când eşti lângă mine. Când mă gândesc la tine. Când te aştept. Da, sunt pregătit să fiu cu tine. Să te întâmpin de oriunde ai veni. Sunt, iremediabil, îndrăgostit de tine.
─ Eşti doar un om nebun, nebun... Pic de minte n-ai. Dar ştii ceva? Aşa nebun cum eşti, mi-a fost foarte dor de tine.
─ Aoleu... Dar mie?! Mult mai mult decât ţi-a fost ţie, mi-a fost. Era să mă prăpădesc de dorul tău. Şi cred că sunt şi nebun. Dovadă că, deşi n-ar trebui, mă aflu aici, cu tine.
─ E cel mai bine că eşti aici, cu mine. Te-am aşteptat, Şerbane. Te-am aşteptat de atunci mereu. M-am uitat nebună în calea ta, în fiecare clipă, te-am căutat pe la apa Prahovei, pe la marginea codrului, prin târgurile amândouă, pe la casele de jupânese focoase. Peste tot! Dar tu, Şerbane, nu erai nicăieri.
─ Cum ţi-a spus, cred, şi Lupea, am fost plecat cu treburi de la domnie. Chiar în seara aia am plecat. Şi eu m-am gândit mult la tine. Mult mai mult decât ar fi trebuit. Decât se cuvenea. În fiecare clipă mi-ai apărut în inimă şi-n cuget, ca să mă torturezi cu prezenţa ta. Trebuie să-ţi spun, te-am alungat cu hotărâre, căci nu se cade să mă gândesc la tine. Dar tu, Doamne, apăreai şi mai vie şi mai luminoasă ca mai devreme! Ai fost cu mine mereu. În mine. Şi trebuie să mă crezi că e cum spun. La un moment dat, am înţeles: nu-mi mai era de ajuns imaginea din suflet. Aveam imperioasă nevoie de tine, îmi era necesară, ca aerul, făptura-ţi reală şi, când n-am mai putut să lupt cu mine, am hotărât să te caut, să mă întorc, să vin şi să te văd. „Logofete, mi-a spus Lupea, dragostea asta îţi este interzisă. Te otrăveşti singur. Nu există putinţă de scăpare?” Dar cine îi spusese lui că vreau să scap de otravă? Şi apoi, vezi tu, bietul de el nu ştie că otrava care mă prăpădeşte când mă gândesc la tine, când te port cu mine, când te strâng în braţe, când îţi sorb buzele şi ochii, când cosiţa ta-mi loveşte obrazul, când puritatea ta pătrunde până-n lăuntrurile mele cele mai adânci, e mai dulce ca mierea. Mă simt purificat, curăţit dintr-o dată de atingerea altor femei, atâtor femei, care m-au strâns lângă ele. Nu regret decât... Oh, de ce nu te-am întâlnit mai demult?
─ M-ai întâlnit acum. Şi nu te mai teme! Avem vreme. Vremea noastră. Vreme pentru noi. Avem toată viaţa în faţă. Nu vezi că suntem tineri? Nu bagi de seamă cât suntem de tineri? Dar spune-mi Şerbane drag, te mai doare?
─ Inima? Cumplit mă doare, când înţeleg cât de prost am fost.
─ Lasă inima, de picior te întreb. Te mai doare? Ultima dată când te-am văzut, nici nu puteai să-l pui jos, să calci cu el. Mereu m-am întrebat dacă e bine acum.
Tânărul zâmbeşte. Uitase de piciorul „betegit” atunci.  
─ Nu, mi-a trecut. A fost o nimica toată. Uite, pot să alerg şi să te smulg şi pe tine după mine.
─ Nu mă mai învârti aşa, nebunule, că ameţesc. Ştii ce mă uluieşte pe mine? Nu cântă nici măcar cintezoiul, nu se aude de niciunde nicio muzică, dar nouă ne vine să dansăm. Of, m-ai luat în braţe şi mă învârteşti mai tare! Şi mai tare. De fapt, fă ce vrei cu mine, Şerbane. Învârteşte-mă, dacă aşa îţi e ţie pe plac.
O poartă în braţe, o roteşte, o învârteşte, o smuceşte, o smotoceşte. Mâinile ei îi frâng, de atâta strânsoare, grumazul. La un moment dat, el, cu o undă de tristeţe, o întreabă:
─ Şi tu? Ce faci, trandafirule?
─ Visez. Am învăţat să visez. Am numai pentru mine un vis.
─ Visezi, spui? Şi sunt şi eu în visul tău?
─ Mai mult de atât. Tu eşti visul meu. Trăim visul împreună. Sau poate că tu eşti eu. Cine să ştie asta? Dar lasă-mă jos, că sunt grea.
─ Cât de adevărat grăieşti! Tare drept e ce spui, eşti o povară cam grea, mai ales pentru unul pricăjit, şi slab, şi vai de el, ca mine. Ei, trandafirule, dacă mă superi, te duc aşa până la Văcăreşti. Fără nicio oprire şi fără să ne tragem sufletul.
Când a lăsat-o din braţe, a luat-o de mână şi i-a spus:
─ Vino încoace. Voiesc să-ţi fac o surpriză.
─ Ce surpriză? Ce faci acolo? întreabă fata, când îl vede că scormoneşte într-o căpiţă de fân. Te pomeneşti că ai prins vreun iepure.
Şerban se aşează lângă ea, fără să-i răspundă. Scoate pumnalul de la brâu şi un pârâit ca de căpăţână crăpată de baltag se aude în bezna scurmată de colţii de argint ai lunii.
─ A, se bucură Catalina. E pepene, Şerbane, nu-i aşa?
─ Da, am furat ieri doi, venind din drumul Braşovului, de la un gospodar care îi cultiva. Şi-am vrut să-i mâncăm acum amândoi. Poate vom sădi şi noi nişte seminţe de astea acasă la noi. Hai, mănâncă. E dulce miere.  
Noaptea e buiacă. Cerul hămesit de întuneric. Ei doi răvăşiţi de situaţie. Şi între ei, ca un cântec din lăută, miezul roşu de pepene.
─ Şi zi aşa, fată frumoasă, nici nu ţi-a fost dor de mine.
─ Tocmai, mie mi-a fost. Nu pot să spun acelaşi lucru despre tine, căci n-ai mai dat niciun semn. M-ai lăsat singurică şi te-ai dus la alte jupâniţe şi jupânese.
─ Adică tu vorbeşti, că nici nu m-ai recunoscut când am intrat în casă la voi... Eu, pe lângă tine, ca să-ţi spun o vorbă, ca să te fac să înţelegi că sunt eu. Tu, nimic...
─ Nu te-am recunoscut pentru că nu stau să mă uit la toţi bărbaţii care vin cu trebi pe la taica. Pot să fie ei trimişi de toţi domnii şi împăraţii, ori nu. Şi apoi, logofete, nu te-am văzut niciodată intrând pe uşa unei case. Nici nu ştiam că ai idee cum se deschide o uşă, cum se foloseşte clanţa, cum se încuie cu cheia. Mai degrabă, cunoscându-te din anumite experienţe, m-aş fi aşteptat să intri pe geam.
─ Îţi place de n-am văzut să mă iei în tărbacă. Mai greşeşte omul... Ei, bine, să nu-mi zici tu mie pe nume, dacă nu ţi-o fac! Într-o zi, sau poate într-o noapte, ca asta de acuma, am să pătrund furtunos pe fereastra de la odaia ta, am să te leg fedeleş cu cele mai groase odgoane şi am să te iau, fără fasoane, cu mine.
─ Dar de ce să te munceşti atâta cu funiile şi sforile? Apoi cu căratul balotului... Nu-i nevoie să mă legi. Vin nelegată, Şerbane. De bună voie. Singură. Aşa că, nu mai discutăm. Mai bine spune-mi altceva: de ce v-aţi deghizat aşa, tu şi Lupea? De ce aţi spus minciunile şi balivernele alea? De ce v-aţi dat drept soli ai voievodului? Şi de ce, Doamne sfinte, l-aţi îmbrobodit aşa pe bietul taica, spunând povestea cu refuzul de a da moşia Ploieştiului?
─ Ştii bine de ce am făcut toate acestea. Ştii mai bine ca oricine de ce a trebuit să le facem. Pentru că nu mai puteam să stau fără să te văd. Pentru că muream dacă nu-ţi vedeam ochişorii. Şi venind altfel, ca bărbatul momit de o fată mare, adică, mă temeam să nu-ţi fac necazuri. Cu pârcălabul. Cu ai tăi. Cu ceilalţi. Cu lumea. Şi e ultimul lucru pe care-l vreau în viaţă.
─ Trebuie să ştii că abia am putut să plec, să mă strecor neobservată către tine. Până la tine. Cineva s-a postat la uşa iatacului meu şi nu s-a mai desprins de ea. Am fost nevoită - să nu râzi, că mă supăr - să sar pe geam. Noroc că lângă geam este un măr bătrân, dar zdravăn, de să ţină un om în putere între ramurile lui.
─ Ce spui, tu, trandafirule? Te-a ţinut în atenţie, în casa ta, printre ai tăi, cineva? A îndrăznit? Ei, bag mâna în foc că e vorba despre un vlăjgan de ţigan, care face mereu pe grozavul, dar are încă la gură caş. Aşa e?
─ Da, aşa e. De unde ştii? L-ai pus tu să stea de veghe?
─ Aş! Doamne sfinte! Ţi se pare că am nevoie de aghiotanţi? Eu mi te păzesc, frumoaso, singur, n-am nevoie de strajă. Dar toată seara a stat cu ochii ţintă la tine. Nici n-a clipit, nici n-a văzut că se întunecă, doar la tine s-a uitat. Nici dacă săream să tai cu ditamai toporul gâtul pârcălabului, nu observa, prins cum era cu privitul la tine. Am aşa, o impresie, că-i eşti dragă.
─ Sigur că-i sunt dragă. Am crescut împreună, sub acelaşi acoperiş, am mâncat  aceeaşi mămăligă, am învăţat aceleaşi lecţii de viaţă de la mama lui, Magdalina, am fost tovarăşi de multe năzbâtii.
─ Uite, nu ştiu de ce mă prinde o tristeţe. Nu, Catalina, nu de dragul jocurilor copilăriei, e vorba. Te îndrăgeşte altfel. În acelaşi fel cum te îndrăgesc eu. Dar simt că are sufletul murdar şi când face asta. Mie flăcăul ăsta nu-mi prea e pe plac.
─ Cum, îmi ştii numele? De unde? Şi nu mi-ai mai spus niciodată pe nume.
─ Unul e pârcălabul Vasile în târgul Ploieştilor şi una fiica sa. Ştiu şi copiii de la sânul mamelor lor una ca asta. Cum era să nu ştiu eu?
─ Te-ai posomorât iar, Şerbane. Te-ai întristat. Ca atunci, în pădure. De ce? Doar nu te temi că l-aş putea alege pe Dofică... Oricât i-aş fi eu de dragă, cum spui tu, mie îmi e altul mai drag, mult mai drag, tare drag.
─ Nu, nu Dofică adumbreşte acum fruntea mea. E, din păcate, altceva.
─ Ce poate să fie? Vodă Mihai, cu slujbele lui, cele multe şi grele, pentru cei care îi stau alături? Nu mă sperie, voinice, una ca asta. Sunt răbdătoare şi supusă, dacă e necesar, dar am, de asemenea, inimă şi coragiu. Aşa că, să n-ai grijă!
─ Of, trandafirule, ce-ai putut să-mi faci tu mie! Am umblat mult, mult, prin lumea asta mare şi-am întâlnit, la tot pasul, femei. Femei cu duiumul... Dar niciuna dintre ele nu m-a legat la gard, aşa cum ai făcut tu acuma. Dintr-o dată! Fără echivoc! La ţintă! Într-o clipită! N-am crezut că poate fi aşa vreodată. Şi, cu cât trece vremea şi chibzuiesc mai bine, cu atât pricep că asta nu trebuia să se întâmple nici în ruptul capului. Dar nu mă pot pedepsi să mă lipsesc de făptura ta. De ochii tăi. De tine.
─ Dar de ce e rău că s-a întâmplat aşa? De ce ţi se pare o crimă că vrei să mă ai alături? De ce e atât de gravă situaţia, dacă-ţi sunt dragă? Te gândeşti la libertăţile tale cele pierdute, la slobozenia care se duce, la muierile care plâng după tine, la stabilitatea pe care crezi că n-o ai, la geamurile care rămân nesărite? Mă placi. Îţi sunt dragă. Mă iubeşti. De ce îţi faci atâtea mustrări de conştiinţă pentru astea? Au sunt, poate, prea urâtă, pentru gustul tău? Ori crezi că sunt rea de gură, cârcotaşă, afurisită şi te fac să nu-mi vii cu drag în bătătură?
─ Mă faci să râd. Eşti aşa cum îmi place mie. Nu găsesc să ai vreun cusur. Şi dacă ai, ce să fac, te accept cu tot cu cusururi. Eşti frumoasă, eşti cea mai frumoasă. Şi dacă flăcăii de pe la voi nu văd, şi dacă oglinzile din casa ta te mint, uită-te în ochii mei, căci ei se supun orbeşte în faţa dumnezeieştii tale frumuseţi. În ochii mei te vezi la fel de frumoasă cum eşti. Oglinda din ei nu minte. Redă întocmai imaginea ta. O reflectă la fel. Iar eu... Te sorb cu căutăturile. Cu nesaţiu. Cu patimă. N-am crezut niciodată să se adevereze vorba că devii plin de bătaie de inimă, când îţi cade dragă o fetişcană, aşa, ca tine.
─ Vorbeşti în stihuri, logofete. Tare mi-e teamă că te ţii de mâglisiri. Ca mai devreme, când cu trimisul lui Vodă...
─ Nu cuget să te înşel, frumoaso. Nici cu vorba, nici cu fapta. Dar un urmaş de-al meu, poet de seamă, va stihui peste ani cam aşa: „Într-o grădină, lângă-o tulpină, zării o floare ca o lumină. S-o tai, se strică. S-o las, mi-e frică, că vine altul şi mi-o rădică”. Altundeva, va scrie, pe bună dreptate, astfel: „În rai fără tine, e moarte, e gheaţă şi-n iad lângă tine, e bine, e viaţă!”.  Tu pohteşti a râde, dar eu vorbesc cum se cade şi cum este.
─ Râd că eşti limbut şi priceput la vorbe de întortochiat jupâniţele neştiutoare. Mai că nu-mi mai vine să te ascult cum calci în dodii.
─ Ce e la gâtul tău? Parcă e sânge. Ce-ai făcut? Ce s-a întâmplat? Chiar e sânge...
─ A, se vede că m-am zgâriat printre ramurile mărului, când am sărit să fug încoace. Uite, îmi vine a râde rău de sperietura ta. Nu e nimic.
─ Va să zică, sărişi geamul... Fată cuminte, de pârcălab de oraş... Acuma, drept să-mi spui ’mneata: ai putut tu să sari geamul?
─ N-ar trebui să te miri. Cu un dascăl bun, cum eşti tu, pot orice, nu numai să sar geamul în miez de noapte. Pot să mint, pot să înşel, pot să mă ascund, pot să lupt, pot să mă fălesc. Nimic din câte se pot face în lume nu-mi este oprit. Pot şi eu, dacă tu poţi şi eşti lângă mine.
O trage lângă el. Îl încurcă peste poate fata asta cu vorbele ei. Îl zăpăceşte şi mai tare decât era el, de când o cunoscuse. E atâta sinceritate şi puritate în tot ce spune şi în tot ce face, că el se pierde, tremură, îl doare. E prea inocentă. Prea încrezătoare. Prea bună. Prea frumoasă. Şi el, un nenorocit. Îi va fi şi mai greu să vorbească. Există oare vreo cale? Îşi plimbă mâna pe gâtul ei subţire şi simte sub degete zgârietura căpătată în măr.
─ Te doare, trandafirule?
Ea se alintă:
─ Oh, mă doare rău, rău de tot!
─ Atunci stai colea lângă mine, că poate găsesc un leac ca să-ţi treacă. Poate fac o vrajă. Poate iau durerea asupra mea. Mă sacrific, ca să nu te mai doară.
O strânge cu nesaţ. Ea se lipeşte de el, tăcută. Lui, în cap, i se prăvălesc toate cerurile. Ştie că poate şi să înnebunească din atâta lucru. Buzele-i fierbinţi alunecă pe linia înaltă şi maiestuoasă a gâtului Catalinei. Leapădă arsura gurii lui pe dâra însângerată de pe gâtul ei. Simte că ameţeşte, că e beat de-a binelea. Câte beţii crunte a tras el şi nu s-a simţit nici pe departe ca acum...  Înţelege. Ştie. Îl tulbură totul la ea: ochii uluitor de halucinanţi, cu iz de trifoi crud, părul molatic, mirosind a flori de câmp, răsuflarea caldă ca un alizeu, buzele ca frăguţele din crâng, pielea cu tresăriri de piersică, trupul subţire, lipit de al lui, zvâcnetul nebunatic al sângelui, tresărirea sfidătoare a sânilor de sub rochia albastră, bubuiturile - ca  de tun, din inima ei. Şi sinceritatea ei. Emoţiile. Felul cum palpită. Cum se îngrijorează. Zâmbetul care-i înfloreşte pe chip. Privirea mândră. Statura sobră. Fruntea dreaptă. Da, totul, totul îl năuceşte la fiica pârcălabului.
Şi simte că nu mai sunt două fiinţe acolo, în margine de câmp. E doar una. Una singură. Parcă s-au topit unul într-altul. Parcă cineva i-a transformat într-o singură făptură. De ce i se năzare că nu mai trăieşte, că nu mai respiră, că atinge stelele cu mâna? Lumea s-a comprimat dintr-o doară. E doar a lor. Sunt doar ei în ea. Nu mai există nimeni şi nimic, nicăieri. E ca la începutul lumii: el şi trupul arzând din braţele lui. Nu e prefăcătorie, cochetărie, minciună în atingerea lor. E numai dragoste, nestăvilită şi sinceră, de care bărbatul, cu toată opreliştea despre care vorbea, nu poate să nu se bucure. E minune. Aşa sunt, desigur, minunile. Ei trăiesc un miracol. Printr-un hazard al sorţii, au fost aleşi să-l trăiască.
Ar fi putut să se smulgă din extazul pe care-l simţea. Dar ar fi murit în clipa următoare. Ar fi putut şi să meargă mai departe. Însă n-ar fi îndrăznit niciodată. Nu aşa! Rămân îmbrăţişaţi, cu piepturile apropiate şi braţele încercuite unul după altul. Ca o singură fiinţă. Ca un singur tot. „Dacă ar ţine clipa asta, se gândeşte Şerban, cât toată viaţa noastră? Dacă nu s-ar mai sfârşi niciodată? Dacă am trăi şi am muri astfel? Cum pot să opresc timpul în loc? Cum pot să uit de toate şi să scap de toate? Cum să păstrăm ce avem acum, până la moarte? Dincolo de ea? Poate visez? Poate e un vis totul? Atunci fie ca din visul acesta să nu mă mai trezesc niciodată! Doamne, în infatuarea mea, în prostia mea, în nesimţirea mea, nu ţi-am cerut nimic, niciodată. Dar acum, cu sufletul îngenunchiat, te rog să lungeşti clipa asta! S-o faci cât veşnicia. Cât infinitul! Până ce vom fi bătrâni şi moartea ne va despărţi”.
Mă cufundă viaţa – sau ce-o fi - ca pe prunci la botez, în cristelniţă, din nou în marea de alb. Nu mai e nimic, nu mai e altceva. Alb, alb, alb... Atât de nefiresc de alb. Atât de mult alb. Atât de nesfârşit. Parcă e o pânză care mă acoperă definitiv. Oare dacă aş întinde mâna, aş putea s-o îndepărtez? S-o rup? S-o ridic? De unde o fi fiind atâta alb în locul în care mă aflu eu? Ce bizar! Nu se murdăreşte niciodată. La fel ca fantomele grăbite de lângă mine, care continuă, în toată această zbatere, să rămână imaculate. Iar mă ghiorlănesc. Nu pricep de ce. Nu înţeleg mecanismul. O fac din când în când? O fac când le vine? Aşa e ritualul? De ce eu, mereu, sunt ţinta lor? Nu mai au şi pe altcineva să ţină captiv în infinitul alb? Nu mai au alt om pe care să-şi încerce aparatura? Aş vrea să o iau la sănătoasa din nou. Dar, îngândurat, agitat, nerăbdător, într-un colţ alb pândeşte luntraşul negru. Îl cunosc. Trupu-i scheletic nu poate fi confundat cu al altcuiva. Cu al vreunui iubit... Iubit? Da, eu, în lumea colbuită din vremea lui Mihai Viteazul, am un iubit. E om de vază al domnitorului. Şi mă iubeşte. Şi eram cu el - până să mă fure, ca un ochi de apă, albul ăsta - în spatele grădinii părinteşti. În plin câmp. Vecini cu cerul. Din tavanul lui ploua, de multe ore, cu stele. Calea sufletelor explodase nebună în floare. Şi trudeam deopotrivă, eu şi el, într-o magnifică poveste. Pot, vreau s-o trăiesc mai departe. Încă mai ştiu să mă strecor pe sub nasul cerberilor ameţiţi. Îi fraieresc încă şi pe cei sulemeniţi în alb, şi pe schelet. Le scap printre degete, ca argintul viu. Dar poate că într-o zi, albul sau negrul, una dintre aceste nonculori, dacă nu se vor fi contopit amândouă împotrivă-mi, mă va anihila.  
─ Doamne, cât poţi să-mi fii de dragă! îmi susură în urechi şoapta lui Şerban.
Deci sunt din nou Catalina. Am, continuu să am, identitatea aceasta. În lipsă de alta, a timpului meu, ţin cu dinţii de ea.  
─ Adevărat? Îţi sunt dragă rău?
El dă din cap, cu ochii în ochii jupâniţei, a semn de confirmare.
─ Îţi sunt dragă numai eu?
Aceeaşi mişcare din cap.
─ Atunci mi-o spune! Spune-mi-o frumos, frumos, aşa cum ştii numai tu...
─ Te iubesc, trandafirule! Nicicând, de când mă ştiu, n-am iubit în felul acesta. Jur că te iubesc, mult, rău, puternic, intens, amarnic, năvalnic, numai pe tine. Şi, vreau să ştii că, indiferent de cum ne va duce viaţa, te voi iubi la fel mereu. Nu-mi pot închipui cum aş mai fi în stare să trăiesc fără tine. Să ştii că nu sunt vorbe în vânt ce-ţi spun. Nu vorbesc de dragul de a-mi auzi vocea şi de a te face pe tine să-mi cazi în braţe. Te iubesc. Ai devenit deodată cel mai important reper din viaţa mea. Nu ştiu să mai trăiesc fără tine. Deşi...
─ Eşti pe cale să spui prostii. Aşa că, taci mai bine. Mă iubeşti? Doar pe mine? Atunci nimic altceva nu mai contează.
─ Catalina, eu...
─ Tu mă iubeşti. La fel simt şi eu pentru tine. În rest, nu mai e nimic. Şi, dacă aşa de hrăpitori ne-am dovedit a fi noi, unul pentru altul, eu zic aşa: să ne legăm în noaptea aninată de acoperişul lumii cu jurământ mare. Să ne legăm că nici în moarte nu vom desface lanţul care ne-a cuprins şi ne strânge. Că şi atunci va trăi iubirea noastră. Că, pentru a prelungi dulceaţa ei, ne vom mai întâlni şi în alte vieţi. Că ne vom iubi, ca acum, şi în mormântul din ţintirim.  
─ Bine. Uite, eu hotărăsc cu jurământ să-mi fii stăpână până mor, iar eu să fiu, cât voi trăi, numai supusul tău. Mă leg să fie aşa. Mă leg să te iubesc toată această viaţă şi, aşa cum zici şi tu, încă vreo câteva după asta. Mă leg să te caut, să te găsesc oriunde ai fi, să fac pe dracu’ în patru ca să fii a mea mereu. Cu mine. Mă leg să ne trăim felia de dragoste, aşa cum trebuie. Aşa cum vrem amândoi. De-ar fi pentru asta să mă ridic şi din cosciugul din cimitir. Dar trebuie să ştii...  
─ Ssssttttt... Taci! Nu mai spune nimic. Orice vei fi vrând tu să-mi spui, nu poate să aibă importanţă. Nu contează nimic altceva în clipa asta, în afară de noi. Şi de dragostea noastră. Şi de jurămintele noastre. Da, doar tu şi cu mine contăm. Acum şi în celelalte vieţi.
El ezită. Se foieşte. Ar vrea să-i spună. Să ştie şi ea. Să scape şi el de focul care îi arde suflarea, care îi otrăveşte uitătura. Dar ea îi pune, hotărâtă, palma peste gură. Nu vrea să audă nimic. Nu vrea să ştie nimic. Nu vrea să afle nimic. Ce-i pasă ei de prostia aceea? I-a spus că o iubeşte. Doar pe ea. Până la sfârşitul lumii. Şi atunci? Dar se înfioară dintr-o dată:
─ Doamne, dacă ar şti ai mei pe unde îmi lucesc ochişorii, n-ar fi prea bine de mine. Bietul taica ar muri să ştie că nu sunt în iatac.
El vorbeşte parcă depărtărilor:
─ Cât de minunat ar fi fost să te cunosc mai demult! În urmă cu cinci ani, să zicem. De ce n-am venit, oare, atunci la Ploieşti? Măria-sa, Mihai vodă n-avea la vremea aceea interes pentru satul Ploieşti. Cred că-l ştia, căci el are multe legături în zonă, are, de fapt, moşii în toate satele de pe lângă Ploieşti. Dar încă nu îi atrăsese atenţia locul ăsta, cu adevărat. Nu-i spunea încă nimic. Nu îl considera important. Sau, când ne duceam la Gherghiţa, de ce nu ne-om fi oprit, cu determinare, pe aici? Sau, pur şi simplu, când am mai bătut drumul Târgşorului, că l-am bătut, de ce nu mi-oi fi ieşit în cale, ca acum? Câţi ani aveai atunci? 13, 14, cam aşa, erai un copil.
─ Da, eram un copil, dar nu aveam 13, ci 15 ani. Aşa arată evidenţa, logofete, dat fiind că fac, cum ţi-am mai zis, în curând 20 de ani. Dar nu e pagubă mare că nu m-ai cunoscut atunci. Mai bine că ne-am întâlnit acum. Eram rea şi răsfăţată, când eram mică, şi ţâfnoasă şi încrezută şi urâtă... Nu eram o prea bună companie. Pentru nimeni. Poate şi pentru că maica murise şi aveam probleme de toate felurile, şi nu ştiam să le depăşesc, eram aşa. Şi nu era nimeni să mă sfătuiască, să-mi spună unde greşesc, de ce greşesc, să mă înveţe, să-mi explice, să mă aline. Eram singură. Toată lumea care ar fi putut să mă ajute, rămânea în faţa zidului din mine. Pentru că eu nu voiam pe nimeni să facă asta. Dar şi pentru că nimeni nu voia cu adevărat să treacă dincolo. Nu reuşeam să pricep de ce mama nu mai e cu noi. Cum de plecase şi mă lăsase singură, când mă iubea aşa de mult? Chiar dacă nu apucase să mi-o spună de mii de ori, cum ar fi dorit. Şi mă revoltam. Totul mă irita. Nu-mi convenea nimic. Trânteam şi bufneam. Aruncam cu vorbele şi cu blidele. Aş fi urlat de plâns. M-aş fi tăvălit de durere. Dar nu puteam. Ochii îmi erau seci şi inima amară. Doar atât. Taica a încercat multă vreme să înţeleagă, dar el nu cunoştea ascunzişurile sufletului meu, ca mama, şi nu putea să facă nimic. Nu ştia mai nimic despre mine. Eram copilul lui, dar nu mă cunoştea. Îmi cumpăra tot ce era prin târguri, dădea comandă de lucruri scumpe de pe la Viena şi Paris, îmi făcea toate hatârurile. Însă, nu era suficient. Nu era ce îmi trebuia mie. Într-un moment de cotitură, a vrut să se însoare cu altă femeie. Era tânăr când a murit maica şi voia pe cineva lângă el. Dacă ar fi făcut asta, probabil că m-ar fi pierdut cu totul. Sau aş fi murit. A înţeles, însă, că mă iubeşte prea mult ca să-mi aducă o străină drept mamă de-a doua oară. Şi l-am apreciat pentru hotărâre. Mătuşa Safta, ca să mă întorc, nu mi-a fost apropiată. Era mereu roasă de invidii, se plângea că eu, o mucoasă, am rochii mai acătării decât ea, că mi se caută-n coarne, în loc să mi se dea o mamă de bătaie, că ea ar trebui să ia frâiele casei şi să fie stăpâna, că bărbatul ei nu se descurcă bine, ca taica, şi tot aşa. Verii au stat puţin pe acasă. S-au şcolit pe la turci şi nu prea ne-am văzut. Dofică a fost, trimis de tata, pe banii lui, pentru că l-a văzut isteţ şi destupat, şi el cu ei. Magdalina ce mă mai alinta şi pe mine din când în când. Cu mare greutate am reuşit să trec peste pierderea mamei. Timpul mi-a fost de ajutor. An după an, am oblojit rana din mine. Era mereu acolo. Sângerândă. Fierbinte. Coptură. Dacă o atingeam mai tare, puroia şi mă prăpădeam de dureri. Într-o zi, nu ştiu cum, am văzut că rana prinsese o pojghiţă de coajă. Nu mai sângera. Nu mai îmi dădea fierbinţeli. Se cicatrizase. Am rămas cu cicatricea. O am încă şi acum. Nu e la vedere. E în mine. O port acolo, în suflet. Vezi tu, poate şi pentru că n-am înţeles, m-am însingurat. Poate de aceea am bătut toate coclaurile astea, de prin jur, poate de aceea nu m-am învârtit prea mult pe la petreceri. Am preferat, în locul oamenilor, pădurea şi câmpul. Mi-a lipsit în permanenţă ceva. Nu a reuşit nimeni să mi-l dea.
─ Vezi, tocmai de aceea trebuia să fiu eu lângă tine. Ce fericit aş fi fost să-mi vorbeşti despre tine, despre toate tainiţele tale, despre toate necazurile pe care zici că le aveai, despre bucuriile – câte erau – şi despre visurile tale. Să te fi văzut crescând sub ochii mei. Să-ţi fi fost prieten, confident, sfătuitor, înainte să-ţi fiu iubit. Şi bărbat. Să fi ştiut de ce nu ţi-a plăcut claponul la prânz, câţi peşti a adus Magdalina din piaţă, cu cine te-ai jucat, cu cine te-ai certat, pe cine judeci în candoarea-ţi copilărească... Să fi ştiut ce-ţi place, ce-ţi doreşti, ce aştepţi, ce părere ai despre mine... Poate că nu întotdeauna ţi-aş fi fost de folos, că nu mă pricep nici eu prea bine la sufletele omeneşti, dar mi-ar fi plăcut să ştiu tot ce are legătură cu tine. Să fi ştiut, de pildă, când trupul tău a fost înfierat cu semnul feminităţii, care te va însoţi până târziu şi care te va ajuta, poate, nu peste mult timp să fii mamă. De ce te-ntorci? De ce nu mă mai priveşti? Te-ai ruşinat? Sunt lucruri normale, pe care le-a lăsat Dumnezeu şi avem şi noi, bărbaţii, cunoştinţă de ele. Căci sunt trebuitoare şi fără ele nu se poate. Nu am fi fost niciunul fără ele. Trandafirule, cu mine poţi vorbi orice. Fără oprelişti, fără ruşine, fără teamă. N-ai zis tu că eu sunt tu? Cu tine stai de vorbă despre toate astea, nu? Atunci trebuie s-o faci întotdeauna şi cu mine. Bine, bine, tac, nu mai zic nimic, că te-ai îmbujorat toată. Dar ce bine ar fi fost să te întâlnesc în urmă cu cinci ani.
─ Încerc să-mi amintesc cum eram. Slabă, înaltă, neformată... Doar o pălugă fără importanţă. Poate că nici nu mă plăceai, în urmă cu cinci ani.
─ Nici nu ştii ce fericit aş fi fost dacă te găseam acum cinci ani.
─ Dar de ce cinci ani şi nu zece? Sau trei, sau unul. De ce tocmai cinci?
─ Pentru că... Aşa era cel mai bine. Şi trebuie să mă crezi că este cum spun. Dacă te găseam acum cinci ani, aş fi atins stelele cu mâna. Dar destinul încurcă adesea cărările pe care le bate. Are rătăciri bolnave. Dă zavera prin el.
─ Dar tot el le descurcă într-o zi. Ştii tu ce-am să fac eu acum?
─ Nţţţţţţ... Nu ştiu. Ai să mă săruţi.
─ Am să plec. Trebuie! Parcă a încetat zarva de la noi. Nu se mai aude lărmuiala aceea de toată seara.
─ A încetat mai demult. Viersul popii nu mai răsună de ceva vreme peste conac.  
─ Plec şi plec liniştită, căci mi-ai jurat că-ţi sunt dragă pentru totdeauna. Numai eu! Mama n-a apucat să-mi spună cât de mult mă iubea. Apoi n-a mai avut cine s-o facă. Sau n-a ştiut nimeni să mi-o spună. Am rămas cu golul ăsta în suflet. Acum mi-ai spus-o tu şi te cred. Se poate ca soarta să ne fie potrivnică. Se poate ca viaţa să nu ne vrea împreună. Dar acum ştiu că mă iubeşti. Că cineva mă iubeşte. Am să păstrez ştiinţa aceasta. Mereu am să ştiu. Voi avea la ce să visez în noaptea asta.
─ Vezi să nu laşi pe vreunul să se strecoare pe lângă Dofică, în uşa iatacului şi să vină în visul tău. Să mi te strângă în braţe, să-ţi spună că-i eşti dragă, să te sărute. Că fac moarte de om!
Din patul alb, în care zac ca morţii, am o revelaţie. O premoniţie. Un gând.  
─ Şerbane, îl prinde Catalina de mână, ce-ai face dacă într-o zi aş fi cu alt bărbat? Dacă aş fi a lui? Dacă chiar l-aş iubi?
─ Îţi arde de şagă. Astea ce vorbe mai sunt?
─ Nu şugui câtuşi de puţin. Sunt vorbe ca toate vorbele. Vorbe care trebuie spuse. Vorbe care fac parte din viaţă. Răspunde-mi: ce-ai face?
El închide ochii, vrând parcă să alunge o vedenie. O proorocire. Destinul.  
─ Ce-ai face, Şerbane? Spune-mi! Ai suferi? Te-ar durea? M-ai smulge de lângă el? Vreau să ştiu. Am nevoie să ştiu.
─ Nu vreau să mă gândesc serios la asta, pentru că ştiu că nu vei iubi pe altcineva niciodată. Dar, pesemne că dacă ar fi să se întâmple un aşa lucru, te-aş omorî. Şi pe nefericit, de asemenea. Sau numai pe el. Sau, gândind în perspectivă, m-aş lupta să te scot de la aşa patimă nenorocită. M-aş căzni să-ţi arăt că te-ai rătăcit şi că locul tău e lângă mine. Că eu sunt mai bun. Că eu sunt pentru tine. Nu ştiu ce-aş face, trandafirule. Nu pot gândi că mă înşeli. Că poate fi altcineva în viaţa ta. În sufletul tău. Dar parcă nici nu te-aş ucide. Aş spera că te întorci la mine. Nu ştiu. Chiar nu ştiu ce-aş face. Acum, că mi te-am găsit, nu pot suporta să te pierd, să fii a altuia. În viaţă, eu cred că e bine să vrei să ai totul sau nimic. Uneori, se întâmplă să ai ceva, un pic, nu totul, cum zic. Dar faci, poate, înţelesuri cu viaţa pentru mai târziu. Vrei sânge cald lângă tine, nu să calci pe stârvuri. Hm... Fără tine, eu nu sunt nimic, nu am nimic. Sunt nimeni. Aşa că, tot nu ştiu ce să-ţi răspund.
─ Hmm.... M-ai ucide, poate... Nu ştii că e păcat să ucizi semen de-al tău? Măria-sa, vodă Mihai, nu vă învaţă pe la tabără trebi ca asta? Dar deie Domnul să-ţi fiu dragă, pe cât îmi eşti tu mie. Şi atunci nu se mai face moarte de om. Au fost tare buni pepenii tăi. Îţi mulţumesc pentru dulceaţa pe care ai împărţit-o cu mine. Mai mi-aduci şi mâine?
─ Mâine? Adică azi... Cocoşii au cântat de multă vreme de miezul nopţii. Cred că e trecut de patru dimineaţa. Acuma trebuie să facă aurora ochi. Cu tine pierde omul şirul timpului.  
─ Mâine, azi, acum, întotdeauna... Nu contează. Hai, spune-mi, mai mi-aduci pepeni? Mai vii la mine? Mai stăm împreună? Mai poţi de dorul meu?
─ Bine, zice cu voce gâtuită bărbatul, măcar să mă cuprindă flăcările iadului de tot şi definitiv. Te aştept azi, în faptul serii, la schitul de maici. Dar ai să poţi veni?
─ N-avea nicio grijă. Mă strecor eu, fără să mă ştie nici pasărea cerului. Ţi-am spus cum e la noi în casă. Şi apoi, fetele când iubesc îi duc de nas pe toţi din jur, taici, Magdaline, Dofici. Doar pe iubiţi nu pot să-i înşele.
─ Asta mai lipsea, să-i înşele şi pe ei, sărmanii. Că Lupea are o vorbă: „Mai degrabă păzeşti un cârd de iepuri, decât o fată mare”. De ce zâmbeşti a râde, frumoaso? Eu nu m-am gândit la felul acela de a înşela, la care te-ai gândit tu. Vezi, nici n-am plecat bine şi tu ai gânduri ascunse. Numai la înşelat te gândeşti. Ia bagă tu de seamă, trandafirule!
─ Hai, sărută-mă şi lasă-mă să plec.
─ Merg cu tine, trandafirule. Dacă n-a plecat nebunul ăla de la uşă? Şi dacă nu reuşeşti să te cocoţi singurică în măr? La coborâre a fost mai uşor, dar suişul e mai greu. Mai ales că nu te mai aştept eu, ca să fii uşurică la pitulat.
─ Dacă o să te vadă cineva şi o să intre la bănuieli?
─ Asta nu se poate întâmpla. Dar dacă, Doamne fereşte, e aşa, găsim noi un matrapazlâc să ne scoatem. Că ne pricepem amândoi. Sau îi batem pe toţi şi gata.
Pe cărarea îngustă se strecoară, ca doi furi grăbiţi, două siluete. Şi noaptea a căzut lată de somn, în buza dimineţii, nu numai petrecăreţii. În sala mare mai ard încă lămpile. Dar lărmuiala s-a stins acolo. De undeva, de la odăile slugilor, un horcăit sfâşie faldurile răsăritului. Lângă măr, fata îşi zgribuleşte umerii:
─ S-a lăsat răcoare.
El dă s-o strângă în braţe, să-i încălzească trupul îngheţat. Dar un cuţit i se bagă sub coaste şi se opreşte. Vrea să se oprească. Trebuie să se oprească.  
─ Du-te în iatacul tău. Acolo te vei băga sub pleduri şi te vei încălzi. Mă doare sufletul să văd că tremuri, dar e cu primejduială mare să stăm îmbrăţişaţi sub mărul din faţa casei tale. Nu s-a culcat toată lumea. În sala de ospeţe e lumină. Nu ştim de cine dăm sau cine dă de noi. Nu ştim cum i-a păstorit Lupea pe meseni şi nu cunoaştem dacă s-au culcat toţi slujitorii.
─ Am să urc la mine în odaie. Te-ai zgârcit la o îmbrăţişare şi nu ştiu de ce. Dar de sărutat, mă vei săruta, nu? Şi gura, şi ochii, aşa... Şi obrajii, că sunt tot ai mei... Şi gâtul, Şerbane. Nu uita gâtul. Ştii că acolo am o rană care mă doare, mă doare rău de tot! Şi tu nu vrei să mă doară.

[Nina Mariana Marcu]

Bine v-am (re)gasit. Mii si milioane de scuze pt disparitia subita. Vantul si ploaia - alea groaznice de acum cateva saptamani - mi-au stricat calculatorul. Nu am mai avut nici cum sa postez continuarea romanului, nici cum sa raspund doleantelor voastre. Abia acum mi l-a reparat fiica mea cea mare. Drept care, iata-ma, chiar si fara diacritice, la intalnirea cu voi. Revin de indata ce termina toate operatiunile care mai trebuie facute la el. Mi-a fost tare dor de voi. Mi-ati lipsit foarte mult. Acum nu va mai deranjez, va las sa dormiti, caci ora e imposibila de stat la taclale. Si va astept pe aci, pe la mine, ca sa zic asa, prin gradina...

[Corina Militaru]

Te-am aşteptat, Nina! Îmi pare rău că ai avut probleme şi bine că le-ai rezolvat. Îmi închipui cât ai suferit, tu care te dezlipeşti atât de greu de calculator(am reţinut bine?).

Despre acest episod, l-am citit cu aceeaşi mare plăcere. Sincer, mă resemnasem :) Mă bucur că ai revenit şi aştept cu nerăbdare continuarea.

Cu drag,

[Nina Mariana Marcu]

Draga mea Corina, sunt aci, cu arma la picior. Asa e, sunt - si am constatat acuma cu oarece spaimosenie - dependenta de scris, de calculator, de comentariile voastre. Inca nu am diacritice, dar nu puteam sa nu/ti raspund. Iti multumesc mult pt tot. Si ma onoreaza prietenia ta, faptul ca ma citesti, dar si comentariile pertinente pe care mi le adresezi. Cu acelasi drag vine si raspunsul meu pt tine. Zi senina sa ai.  

Corina Militaru a spus :

Te-am aşteptat, Nina! Îmi pare rău că ai avut probleme şi bine că le-ai rezolvat. Îmi închipui cât ai suferit, tu care te dezlipeşti atât de greu de calculator(am reţinut bine?).

Despre acest episod, l-am citit cu aceeaşi mare plăcere. Sincer, mă resemnasem :) Mă bucur că ai revenit şi aştept cu nerăbdare continuarea.

Cu drag,

[Chris]

Bine ai revenit! Am citit cu multă plăcere acest episod! :))

[Nina Mariana Marcu]

Augusta, draga mea, iti multumesc de primire si de aprecieri. O sa continuu postarile. Si iti trimit o portie de soare, numai pt tine.

Augusta Cristina Călin a spus :

Bine ai revenit! Am citit cu multă plăcere acest episod! :))