Când, printre lucrurile şi culorile obişnuite, albe şi negre, prinde contururi o clădire aparte pentru tot ce trăisem în ultima vreme, tocmai mă întrebam de câtă vreme mă torturează viaţa. Cât să fi trecut? De când bântui pe tărâmurile astea stranii? De cât timp mă lupt cu albul şi cu negrul? Dar apariţia neaşteptată a acestei clădiri mă opreşte din reflecţii. E o casă mare, cu mai multe caturi şi la fiecare sunt aşezate alte trei, patru case mai mici. Totul e de o simetrie perfectă. Cuvântul care s-a inventat în timp pentru acest gen de imobil este bloc. Îmi vine din adâncuri, din mine, dar mai multe nu ştiu despre el, nici despre ceea ce reprezintă.

De undeva, într-una dintre casele mai mici, apare un bărbat. Alt bărbat. Nu e Şerban Văcărescu. Nu ştiu cine este, nu-mi amintesc. Dar parcă, nu demult, undeva, l-am mai văzut, l-am mai auzit, am mai vorbit cu el. Poate în altă lume, în alt timp, în altă viaţă. Nu, nu e Şerban Văcărescu, deşi are statură înaltă şi puternică şi el. Poartă alt gen de straie, vorbeşte altfel, priveşte în alt mod, păşeşte diferit. Uneori mă ceartă, alteori mă loveşte şi, în alte dăţi, stă rece şi impasibil, lângă mine. Ca şi cum nu îi pasă. De mine. De noi, amândoi. De viaţa noastră în doi. Nu e niciodată mulţumit de ceea ce fac, nici de ceea ce nu fac. Îmi spune mereu că vreau prea multe, ori îmi zice că nu ştiu ce vreau. Mă face, când ne întâlnim în casa mică din casa mai mare, cum îi vine la gură: proastă, tâmpită, nebună. Mă pune mereu în umbră cu tot ceea ce sunt. Nimic nu fac bine. Nimic nu zic cum trebuie. Cum aşteaptă el. Niciodată, orice fac şi spun, nu e mulţumit. Nici dacă tac şi nu fac, nu e bine. Totul îl irită. Totul îl scoate din sărite. Totul îl nemulţumeşte. În casa mică din cea mai mare nu e niciodată linişte. Se aud zbierete şi ţipete prin toţi pereţii, de răsună casa cea mare de scandal. Nici înţelegere nu e. Nici respect. Nici, mai ales, dragoste. Nu simt de niciunde un pic de dragoste. Lipsesc toate, cu desăvârşire. Cam ăsta e registrul şi, când descopăr toate lucrurile astea, mă cutremur. Cine e bărbatul cu care sunt? De ce nu îi place nimic din tot ceea ce spun şi ce fac? De ce mă chinuieşte în felul acesta, mereu? De ce e stăpânul meu? De ce accept să-i fiu slugă supusă? De ce nu fug de el ca să scap? Ce mă leagă de el? De când suntem împreună? De ce suntem amândoi în blocul acela? De ce împărţim, atât cât e, casă şi pat? De ce mă ceartă şi mă bate? De ce nu mă iubeşte, cum am crezut că îl iubesc eu? Am făcut ceva rău? Lui i-am făcut ceva rău? Am greşit cu ceva, cuiva? De ce mă pedepseşte în halul acesta? Cine e? Cine? Cred că îl cunosc, ar trebui, după cum îmi vorbeşte şi după cum se poartă cu mine, să-l cunosc. Să-l ştiu bine. Dar nu ştiu, nu ştiu cine este! Degeaba mă străduiesc să îmi aduc aminte, să răspund la toate întrebările. Nu ştiu. Nu ştiu nimic. Însă, tare aş vrea să ştiu. Şi nici ce doreşte de la mine, cu tot comportamentul lui, nu ştiu. Sau, poate, cine mai ştie, eu voi fi fiind cea care, într-un mod inexplicabil, vrea ceva de la acest om. Rămân legată de el, deşi nu trebuie. Simt că nu trebuie. Nu mai trebuie...

Peste casa aceea mare, şi peste altele la fel, peste toate casele din lume, cad stropi mari de ploaie. Cad, bezmetici, de zile întregi. Plouă fără oprire. Plouă continuu. Îmi pare că pică deopotrivă apă din cer şi din pământ. Apoi, nu ştiu de ce, filmul se rupe din nou. Imaginile se pierd, se duc, se volatilizează. Şi aş fi vrut atât de mult să înţeleg cine e bărbatul de mai devreme. Cine e călăul acela şi de ce rămân, împotriva firii, cu el...

Când reuşesc, în abisurile în care mă aflu, să mai desluşesc ceva, hauie totul în jurul meu. Copaci osteniţi de furtună se năruiesc, ca şi cum sunt doar de decor, nu reali, peste stradă. Plouă de rupe şi apa-mi înmoaie sandalale cu toc înalt şi pe mine, până la piele. Dincolo de piele... Mi-a intrat apă de la ploaia asta până la ficaţi. Cad fire electrice şi beznă cumplită năuceşte oraşul. Din toate părţile, de peste tot, urlă lupeşte vântul şi, în patul alb, intuiesc că a izbucnit, iremediabil, furtuna. În jur, nu e nimeni, niciun suflet, nicio fiinţă, în afară de mine. Sunt doar eu, eu singură. Numai eu. Nu ştiu ce fac pe stradă. Nu ştiu de ce stau în vijelia asta. Nu ştiu de ce nu fug la adăpost, ca toată lumea.

Un fulger loveşte nemilos într-un gard din apropiere. Scântei mari, cel puţin ca acelea de la aparatul de sudat, se împrăştie în jur, peste tot. Luminile de pe stradă pier, toate, ca mâncate de vârcolaci. Noaptea e adâncă şi neagră. Mai adâncă şi mai neagră ca niciodată. E noapte de moarte. E noaptea morţii. Tunetele bubuie disperant şi haotic. Lângă mine. În mine. Afară e dezmăţ. Dezmăţul naturii. Numai atât? Simt, cu un al nu ştiu câtelea simţ, că mai trebuie să fie ceva.

Mi se face frică. Teribil de frică mi se face. Mă simt de parcă sunt închisă de vie într-un cavou. Au pus pământ peste mine, fără să-mi fi dat obştescul sfârşit. Şi nu pot să ţip. Nu pot să mă agit ca să scap. Parcă mi se năzare un gând. E ca o presimţire. Şi, dintr-o dată, venit de niciunde, lângă mine ajunge un bolid. Bolidul acela. Urlu în tenebre şi cad. Şi mă duc, mă duc, fără să mă opresc, pe fundul prăpastiei.

 

 

.....................................................................................................................................

 

 

─ În sfârşit! A dat Dumnezeu şi te-ai întors, logofete! e întâmpinat, când intră în cortul său de la tabăra miliară, din apropiere de curtea domnească, Şerban Văcărescu. Cel care îi vorbeşte astfel este Pătraşcu, fratele lui, un bărbat cam la 45, 46 de ani, mai mărunt ca statură decât logofătul, dar mai legat decât el, cu barbă neagră şi deasă, cu frunte înaltă şi ochi pătrunzători.

─ Uite c-a dat... Dacă aveam cunoştinţă că sunt aşteptat - ca un duce - dam mai demult bice calului ca să zbor încoace. Dar cum ştiu că pe aici, în ultima vreme, nici vodă, nici altcineva nu se prea dă în vânt după serviciile mele şi stau şi ruginesc fără folosinţă, mi-am pierdut şi eu vremea pe unde am putut. Nu că ţi-aş da socoată domniei-tale, dar ca să ştii.

─ Am trimis oameni ca să te caute prin toate crâşmele Ploieştilor! Ba, şi la Târgşor s-au uitat după tine, însă, cum e lesne de înţeles, trebuie să spun că nu erai nicăieri.

─ Adevărat grăieşti, nu eram... Dar ce căutat sunt, bag seamă!

─ Mai aveam să-mi pun oamenii să scotocească după tine prin paturile muierilor din târg. Că-n rest, te-am căutat peste tot.

─ Vai... Rău ai făcut că nu m-ai căutat şi pe acolo. Dacă luai muierile şi paturile din târg la rând, dădeai de mine. M-ai fi găsit cu siguranţă. Mă pufneşte râsul. Dacă muierile au paturi mai multe în casele lor - şi au - îţi dai seama ce cotrobăială era pe oamenii domniei-tale?

─ Să ştii, domnia-ta, logofete Şerbane că nu-mi plac deloc, dar deloc, neam nu-mi plac, purtările domniei-tale! Un om nebun, nebun de tot, şi beţivan, şi ieşit din toată firea omenească eşti! Ăsta eşti tu, dacă nu ştii pe cine descriu! Şi afemeiat, măiculiţă, cât un regiment! Nu ştiu cu cine semeni în felul ăsta. Află că de multă vreme am tot voit să-ţi spun toate acestea, că prea m-ai supărat, bre, cu purtările nelalocul lor... Dar niciodată, când te-am căutat, nu ai fost de găsit. Umbli brambura întotdeauna. Eu zic că a venit vremea să te dai pe brazdă. Că ai ajuns de ruşinea şi ocara a şapte târguri şi opt sate. 

─ Numai atât? Subţire atunci, subţire... Mă gândeam şi eu că e vorba despre mai multe târguri şi sate. Atunci pot, fără nicio grijă, să mai sperii câteva.

─ Bre, frate al nostru vei fi fiind domnia-ta? Unde şi când m-ai văzut pe mine umblând din cârciumă în cârciumă şi din femeie în femeie? Cine m-a arătat pe mine cu degetul? Numai cei capii peste poate fac asemenea domniei-tale. Şi să-ţi cam închei socotelile cu copila aceea a pârcălabului Vasile! Căci altminteri, nu e bine deloc.

─ Aha, am ajuns şi la subiectul preferat! Asta te doare şi te roade pe domnia-ta! Fata pârcălabului... Bun lucru şi bună trebuşoară, dacă la vreme de război şi restrişte pentru ţară, ditamai banul Craiovei pune pe întâiul loc amorul mezinului familiei. Mulţumescu-ţi, Ţie, Doamne că m-ai blagoslovit cu aşa frate!

─ Nu e bine, nu e bine deloc ce faci şi ce spui! Şi capul lui Pătraşcu se mişcă dezaprobator de la dreapta la stânga şi invers.

─ Da, nu e bine... Numai asta aud în ultima vreme de peste tot. Dar ce mama dracului fac, la urma urmei? Omor om de viu? Trădez domnia şi pe ai mei? Dau în cap la drumul mare? Fur bucata de pâine săracului? Sunt şi eu un om, ca toţi oamenii, care vorbeşte, se mişcă şi trăieşte normal.

─ Nu e bine, nu e bine... Şi tu, care ştii că ai o nevastă acasă, ştii şi că, şi de ce, nu e bine şi greşeşti. Ce vrei să faci, Şerbane, să ţii două, mai multe, să-ţi faci un harem ca turcii? Tu ştii care este legea acestui pământ. Odată ce eşti însurat, stai cu nevasta ta până la moarte. Că aşa vrea Dumnezeu să fie. Mai treci şi tu cu vederea, mai trece şi ea... Aşa se face casă. Fiecare face greşeli. Iar cu dusul la vodă şi desfăcutul căsătoriei, eu nu sunt de acord. E o prostie. La noi în neam nu a făcut nimeni aşa. Auzi, despărţenie... Ne facem de râs. Şi, pe urmă, dacă te desparte vlădica, nu tot bărbat însurat se cheamă că ai fost? Că eşti...

─ La dracu’, neică Pătraşcule, cu nevasta mea şi cu tot! M-aţi înnebunit cu părerile şi cu implicarea voastră. Băgăreţi mai sunteţi! Îmi spui câte şi mai câte, dar domnia-ta ştii foarte bine ce relaţie am eu cu... nevasta asta. De ce faci din ţânţar armăsar? De ce faci o poveste din ce nu e? Că numai de la domnia-ta vin toate acestea. Tot zgândăreşti, tot scormoneşti, tot îmi pui sare pe rană, tot cauţi să mă acuzi şi să nu mă înţelegi. Nu sunt Dumnezeu, sunt doar un om păcătos, dar nu sunt singurul. Nu e nimeni uşă de biserică în lumea asta. Nici măcar domnia-ta, care faci atâta pe imaculatul, nu eşti. De ce e un păcat aşa de mare să iubeşti? De ce vrei să mă faci să mă simt, cu orice chip, vinovat, doar pentru că m-a prins dragostea? Poate că n-ai trăit niciodată ce trăiesc eu şi n-ai cum să înţelegi. Nu oricui îi e dat – şi nu acuz pe nimeni, doar că aşa e de la Dumnezeu – să trăiască o dragoste ca asta, a mea cu fata pârcălabului. Poate că ai alte păreri despre cum trebuie să fie viaţa unui bărbat şi a familiei lui. Poate că nu pui mare preţ pe cum îşi întemeiază el familia, cu cine. Poate că, prin fire şi educaţie, nu eşti împotriva unei căsătorii de convenienţă. Aşa cum e căsătoria mea! Poate că nu te deranjează dacă îţi prinzi nevasta, chiar în noaptea nunţii, în pat cu altul. Poate că pui mai degrabă în balanţă gura lumii decât simţămintele tale. Pe de o parte umilinţa fără seamăn la care eşti supus ca bărbat, pe de alta faptul că nu simţi nimic, niciun pic de dragoste, faţă de cea care te-a înşelat. Nu ştiu, nu ştiu nimic din toate acestea şi nici nu vreau să ştiu. E treaba domniei-tale să răspunzi la astfel de întrebări. Dar te întreb: ce rău fac dacă trăiesc şi eu? Cui? Am doar o singură vină în asta: îmi e dragă, mai dragă decât viaţa, fata pârcălabului. Desigur, exceptând nenorocirea cu însurătoarea aia nedorită şi neştiută...

─ Şerbane, flăcăule, oricum ar fi, tu la momentul ăsta eşti însurat şi fata asta de la Ploieşti nu poate să se încurce cu tine. Ce-o să zică târgul? Fata pârcălabului umblă cu un bărbat însurat... Ea nici n-a gustat din viaţă.

─ O învăţ eu să guste. Învăţăm amândoi, ea şi cu mine, gustul vieţii în doi. Căci, deşi sunt însurat, cum zici, nici eu nu cunosc gustul ăsta. Prea faceţi un capăt de ţară din dragostea mea cu ea. Prea daţi importanţă unui fapt care nu priveşte lumea şi târgul. Ci doar pe noi doi ne priveşte! Au veţi fi fiind cu toţii geloşi pe mine, pentru că sunt alesul? Că nu mai ştiu ce să cred. Iar cu nevasta şi însurătoarea, ca să o lămurim odată, ştii bine cum a fost. Nu ştiu, nu înţeleg nici după cinci ani, deşi m-am mai gândit la asta, ce s-a petrecut atunci. Cert este doar că am fost prost. O biată marionetă în mâinile unor interesaţi. Pesemne că am căzut sub masă, de beat ce eram, că mi-au pus vreo buruiană în vin de m-au ameţit în halul ăla, că au tăbărât pe mine să mă las însurat, că l-au chemat pe popă acasă ca să ne pună pirostriile. Din toate astea nu ştiu mare lucru. M-am pomenit însurat. Apoi, după cununie, s-a terminat tot, n-am avut nicio relaţie, n-am fost în patul ei, n-am avut bucurii la nurii ei. Pentru că, aşa beat cum eram, am realizat că e cu altul în pat. Şi nu mai mi-a trebuit nevastă. Da, n-a fost nimic, a fost doar cununia. Mi-am zis, cum zicea şi maica plină de durere, că aşa a fost să fie. Şi nici nu mi-a păsat atâta vreme, pentru că nu găsisem pe nimeni care să-mi aprindă cerurile. Dar acum, iubite frate al meu, ca să fim bine înţeleşi noi doi pentru totdeauna, nu mai e posibil să mă împac cu gândul că, lasă, am nevastă şi trebuie să ţin de ea. Vreau să desfac această căsătorie neconsumată şi să-mi iau lângă mine, cu nuntă, ce-mi este drag. De-ar fi pentru asta să mă războiesc cu toată lumea asta, cât e ea de mare!         

─ Hm... La urma urmelor, n-am venit până aici ca să vorbim despre femeile din viaţa ta. Vei fi ştiind tu, aşa pierdut şi zărghit bine cum eşti, ce vrei. Am o vorbă cu tine. Măria-sa a pus gând să-ţi dea o misie, pe cât de grea, pe atât de aşteptată, sper, de către tine. Pohtesc să asculţi cu atenţie şi să nu pui întrebări. Eu îţi spun atâta cât ştiu, restul îţi zice chiar Măria-sa.

─ Am înţeles. Sunteţi precauţi, şi domnia-ta şi vodă. Ştiu lucrul ăsta de multă vreme. Şi nu e rău în vremurile pe care le trăim să fim cu băgare de seamă. Despre ce este vorba? Sunt numai ochi şi urechi.

─ Astăzi s-a întors Damian Vistiernicul de la curţile lui Andrei Bathory. Măria-sa a hotărât să mai trimită din nou un om, sau chiar doi, ca să-i dea vestea că se duce la împăratul Rudolf al II-lea, care îl cheamă cu oaste într-ajutor, împotriva lui Ibrahim Paşa şi că, musai, trebuie să treacă prin Ardeal. Să-i dea voie cardinalul să treacă prin Ardeal şi Măria-sa făgăduieşte că nu va vătăma pe nimeni şi nimica. Şi că, totodată, urmează sfatul cardinalului de a trece cu armia sa Dunărea, în Bulgaria, şi a pustii-o.

─ Care va să zică, asta i-a spus cardinalul vistiernicului Damian.

─ Asta. Dar Măria-sa a hotărât să nu renunţe. Se pare că va veni un om al cardinalului - aşa am aflat prin iscoadele noastre - care să vadă şi să-i spună cardinalului dacă Măria-sa, Mihai Voievod, face pregătiri de război, strânge oaste şi arme, să se încredinţeze că pacea cu turcii şi tătarii este numai un paravan şi să transmită Măriei-sale că Andrei Bathory, ca nişte buni vecini ce suntem, doreşte pace şi frăţească înţelegere. Facem pregătiri să-l primim cum se cuvine chiar aici, la curtea domnească din Ploieşti.

─ Asta am auzit şi eu.

─ Armia e împărţită în diferite locuri la ora asta, de la nordul Bucureştilor, până la Gherghiţa. Aici, la vedere, trimisul cardinalului nu va vedea decât cam la trei sute de pedestraşi din oastea Măriei-sale.

─ Am bănuit. De când am auzit că va veni acel sol, am bănuit asta. Dar generalul Basta? Ce răspuns a trimis prin Stoichiţă?

─ Stoichiţă, venind de la Szathmar, unde l-a trimis împăratul ca să dea poruncă lui Basta să-şi unească oştile sale cu ale lui Ştefan Bocskai din Varadin, şi cu cele germane, la Casovia, a spus că Basta ezită, nu că n-ar fi de acord, ci doar că ezită. Poate şi pentru că Rudolf nu i-a trimis un ordin scris. De-ar ataca şi el şi noi, Andrei Bathory ar fi silit să-şi împartă oştirea şi, deci, forţele scad. Dar să n-o mai lungim. Probabil că domnia-ta vei fi fiind obosit şi vei fi vrând să te aşezi la odihnă. Chiar e musai să te odihneşti. Mai ales că, e de făcut drum lung şi greu, până la Andrei Bathory, în Ardeal. Te sfătuiesc, ca frate mai mare ce-ţi sunt, să-ţi dai toată silinţa şi să nu ne dai de ruşine faţă de ţară şi faţă de Măria-sa, care are încredinţare că tu poţi să duci misia asta la bun sfârşit. Vei primi toate amănuntele la momentul potrivit.

─ Când trebuie să plec?

─ Mâine seară te prezinţi la Măria-sa, ca să-ţi spună ultimele lucruri pe care trebuie să le cunoşti. Vei pleca apoi, nu târziu după miezul nopţii. Îl iei şi pe Lupea cu tine şi, dacă mai pohteşti să te însoţească cineva, aşa va fi. Deşi eu zic că e mai bine să nu fie mai mulţi decât trebuie băgaţi în una ca asta. Acum, băiete, culcă-te şi încearcă să nu-ţi mai omori somnul cu cine ştie ce închipuiri. Şi să nu uiţi că adevăraţii bărbaţi, în rândul cărora dă-mi voie să cred că te-ai număra şi tu, nu-şi pleacă niciodată capul în faţa vreunei muieruşte care se agaţă de gâtul lor. Noi, bărbaţii, aşa ne-a lăsat Dumnezeu, scăpăm jos căciulile, le luăm, le scuturăm şi trecem mai departe, tot cu căciula pe cap. Nu prea ne dăm arama pe faţă, cum că iacătă, ne-am aprins de nu se mai poate. Aici mi se pare mie că greşesc unii. Cum să ştie femeia ce e în capul bărbatului? Cum să-i arate el că îi este dragă? Zi, tu, cum? Femeia trebuie să aibă un stăpân, să asculte de el şi să îl respecte. Bărbatul e o cruce întreagă, de aceea şi poate să intre în altar. Femeia e doar jumătate de cruce. Are locul ei, rostul ei, dar nu trebuie să i se facă ode. Eu aşa ştiu, de când lumea: dacă ai căzut în greşeală şi faci din acestea, şi-o ia în cap. Şi mai vin şi mai zic: ce pot să însemneze suferinţele inimii, pe lângă statutul de bărbat?

─ Credeam că am scăpat de predici, dar văd eu bine că nu e aşa. Două lucruri trebuie să ştii: eu nu sunt copil, dar domnia-ta mă tratezi ca şi cum aş fi. Am mai întâlnit pe cineva care se plângea de acelaşi lucru. Dar dacă nu sunt copil, ca să judece şi să hotărască alţii pentru mine, mă port cum cred eu de cuviinţă cu făpturile care îmi sunt dragi. Le dezmierd, le alint, le bat, treaba mea... Şi apoi, nu ţi-am arătat de atâtea ori că, aşa zărghit cum zici că sunt, pot păstra taine şi înfrunta primejdii şi lupta în bătălii, ca adevăraţii bărbaţi? Că sunt bărbat? Că pot mânui şi darul vorbirii meşteşugite, cu care, de altfel, mă mândresc, dar şi sabia, şi jungherul, şi iataganul în luptă dreaptă şi de la distanţă? Nu eşti drept, frăţioare al meu, dacă te gândeşti aşa şi uiţi că v-am stat alături şi domniei-tale şi Măriei-sale, în cele mai grele şi mai crâncene şi mai amarnice şi mai aprige încercări. Mă întristez să constat că vezi lucrurile în felul acesta. Ai scăpat din vedere şi vârsta mea. Oi fi fiind eu nebun de legat, dar nu mai am 15 ani. Am împlinit 29 şi bat spre 30. Aş zice, aşa stând lucrurile, că sunt bărbat.

─ Hai, lasă, lasă! îl bate Pătraşcu pe umăr. Eşti bărbat, nu pot să neg într-atâta. Acum, odihneşte-te precum ţi-am spus. Te-ai tras la faţă în ultima vreme. Pesemne că nu mai dormi de ajuns, mănânci pe sponci, bei fără măsură. Ai să ajungi numai piele şi os, de-o să zică măicuţa că nu am fost în stare, ca frate mai mare ce mă aflu, să am grija ta. Să te odihneşti. Îţi poruncesc.

─ Aşa voi face. Mă voi culca şi voi dormi cum n-am mai dormit demult. Acum că am apucat să vorbim... Îţi doresc şi domniei-tale vise plăcute. Şi deplină odihnă.

Dovedit lucru! Nu întotdeauna face omul ce spune. Bunăoară, urmaşul voievodului Ţării Făgăraşului se furişează, în loc să se aşeze la odihnă, în noaptea neagră, de îndată ce pleacă banul. Aruncă priviri atente tavanului lipsit de stele al cerului, mai întunecat ca altă dată, dar şi pământului însingurat, pe care îşi odihneşte picioarele. Coace, după cum pare de preocupat, ceva. Nimeni nu ştie, însă, ce. Nici mie, în clipa aceea primă, nu mi-a spus. Şi o vreme, cu ochii ţintă pe bolta întunecată, tace şi macină, tot macină la idei. Apoi, dintr-o dată, se desprinde de noaptea buiacă şi intră în cortul unde doarme liniştit sfetnicul său. Îl zgâlţâie şi îi vorbeşte, în egală măsură, doar, doar s-o trezi mai repede:

─ Hai, popo, trezeşte-te! Scoal’, n-auzi? Hai, bătrâne al meu sfătuitor, hopa sus! Când dracu’ ai adormit aşa de repede?

─ Ce e? Ce dumnezeii ei de viaţă vrei? Doamne iartă-mă, că n-ar trebui să zic. Arde undeva? Dau tătarii? Au intrat turcii sau veniră polonii? Că doar aşa înţeleg să mă scoţi din aşternut...

─ Din prima ai ghicit. Arde! Ai mare dreptate, Lupeo, arde. Hai, sus, nu mai sta să moţăi în barbă. Sus, odată!

─ Îţi arde de pozne, logofete. Chiar când visam mai frumos, ai venit să-mi trâmbiţezi în urechi. De ce mama dracilor din iad nu dormi la ora asta? Doamne, iartă-mă, că n-ar trebui să zic, dar domnia-ta mă faci să vorbesc cu păcat şi-n crucea nopţii. Cântă cocoşii de miez de noapte trecut şi oamenii normali la cap dorm! Toţi oamenii întregi şi cuminţi dorm...

─ E adevărat, nu pot să zic altminteri de cum susţii tu, popo. Tu te numeri printre aceştia, cuminţii, care sforăie buştean, şi pe gros şi pe subţire, şi pe care poţi să tai, dacă vrei, o grămadă mare de lemne, că nu simt nimic. Păi cât e noaptea de lungă... Dar mai sunt şi nebunii ca mine, care nu-i lasă pe cuminţii ca tine să sforăie. 

─ Păi numai huhurezii, nebunii, zmintiţii, zorbaliii, căpieţii, zambalucii nu dorm, ca oamenii, în puterea nopţii!

─ Ce-i ştii, popo! Parcă eşti frate cu ei. Oricum, văd că ţi-am alungat somnul şi amorţeala. Aşa că, zic ce-am mai zis: hopa, sus, că avem treabă.

─ Pe dracu’, treabă! Ce treabă? Noi n-avem treabă nici ziua, darmite noaptea. Nu-mi vine a crede că ne apucăm acuma să întoarcem pământul cu susul în jos.

─ Nu-ţi vine, dar chiar aşa va fi în scurtă vreme. Până una, alta, du-te şi bagă-ţi capul ameţit într-o cofă cu apă rece şi să mergem.

─ Ameţit, eu... Poţi să zici zău că-i aşa? După cât m-ai trăncănit... Auzi la el, ameţit. Nu ştiu, zău, care e mai ameţit dintre noi. Mă tem că domnia-ta, logofete. Şi nu doar acuma, că frige noaptea peste omenire. Mereu!

Lupea mai bombăne o vreme fără sens, apoi în beznă răsună tropote înfundate de cai. Drumul acela îmi pare dintr-o dată, inexplicabil, potopit cu raze calde de lună, trudite de o lumină nefirească. Noaptea se grăbeşte să-şi strângă averea şi, într-un mod straniu, înţeleg: destinul începe să se scrie cum a fost trecut în cartea vieţii.

Şi ceaţa, ca o perdea profundă şi grea, cade peste imaginile pe care le vedeam până acum clar. Nu mai desluşesc, nu mai disting, nu mai ştiu ce se întâmplă. E totul opac, şters, înceţoşat. Chipurile a doi bărbaţi se întretaie haotic, alte şi alte apariţii vin fulgerător peste mine şi pleacă la fel cum au venit. Un telefon sună, de niciunde, strident şi disperant în urechile mele. Într-o staţie de autobuz, o femeie - parcă o cunosc, parcă am mai văzut-o - mă îmbie senină să cumpăr brânză numai de la ea. Lângă mine, un obraz rece şi impasibil, de bărbat. De la atâta răceală, de la atâta indiferenţă, de la atâta cruzime, mă ia cu fiori pe şira spinării. Simt, vorba cântecului, că m-a prins o singurătate... În piept nu am rană de cuţit, dar mă doare acolo mai rău ca niciodată, mă doare ca şi cum ar fi. Aştept răspunsuri la întrebări pe care mi le-am tot pus, dar nu mi le dă nimeni. Nu le am, nu le găsesc, nu sunt la mine. Nu ştiu unde, la cine să le mai caut. Şi parcă toate vânturile din lume s-au dezlănţuit agasante. Pustiitoare. Dintr-o dată. Mă simt ca un copac care e gata să cadă sub loviturile toporului. Mă simt ca o gâză, gata să fie strivită de neantul unei cizme. Mă simt ca o pasăre căreia îi sunt smulse aripile. Mă simt, mai ales, eu. Da, eu, eu cea reală, aşa mă simt. Încep să plâng. Îmi e frică. Îmi e foarte frică. De furtuna dezmăţată, de bărbatul cu obrazul îngheţat, de toţi oamenii din lume. Însă, cel mai tare, se vede treaba, mă tem de mine. Mă tem că mă voi pierde definitiv în indiferenţa aceea. Mă tem că nu voi putea să mă detaşez, când va veni vremea, de tot. Mă tem că voi accepta spăşită, ca şi până acum, umilinţa. Mă tem că mă voi rătăci în mine şi nu mai e cale de ieşit la liman. Mă tem că, atunci când voi înţelege, voi fi, dacă nu încerc să fac ceva, pierdută...

 

 

Vizualizări: 96

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Cu măiestrie ne treci dintr-un plan în altul, dintr-un timp în altul, luminând câte un crâmpei de viaţă. Mi-a plăcut dialogul dintre fraţi, am aflat ce pune la cale Domnia-sa - ne-ai sugerat tensiunea momentului istoric - iar bătrânul şi simpaticul sfătuitor m-a amuzat din nou. Înarmată cu răbdare, bre, aştept cu nerăbdare! :))

Drag de tine,

Roman născut din halucinaţii şi realizat halucinant de fermecător. De data aceasta acţiunile alternează cu trăirile naratoarei născute din diferite conflicte neînţelese încă de ea şi de noi şi firul acţiunii romanului, intrigile epocii lui Mihai Viteazul. Tocmai eroul principal a primit o misie importantă. Cunosc firul istoriei sunt curioasă dacă îl ştiu bine sau eronat, conştientă fiind că eşti foarte documentată. Şi sunt convinsă că mergi până la bătălia de la Şelimbăr şi intrarea domnitorului Mihai, în Alba-Iulia.

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Draga mea Cory, ai perfectă dreptate. Momentele de atunci, de dinaintea unirii, erau teribil de tensionate. Erau intrigi, erau interese, era, din multe puncte de vedere, rumoare. Nerăbdării tale răbdătoare îi comunic că, ne apropiem de sfârşitul primului volum. Răsturnări de situaţie, sper, mirare, sentimente oarecum nedumerite... Astea, nădăjduiesc să găseşti. Că eu aşa le-am rostuit să fie. Dar ce-al de-al doilea volum este mai vast, cu destul, ca să nu zic cu mult, decât primul. Şi asta pt că, la momentul acela, nu ştiam că mai vine al doilea volum. Care, vei vedea, e altfel, în altă notă, dar păstrând anumite chestiuni deja imprimate romanului.

Corina Militaru a spus :

Cu măiestrie ne treci dintr-un plan în altul, dintr-un timp în altul, luminând câte un crâmpei de viaţă. Mi-a plăcut dialogul dintre fraţi, am aflat ce pune la cale Domnia-sa - ne-ai sugerat tensiunea momentului istoric - iar bătrânul şi simpaticul sfătuitor m-a amuzat din nou. Înarmată cu răbdare, bre, aştept cu nerăbdare! :))

Drag de tine,

Ei, draga mea Sofy, de data asta cred că te voi dezamăgi. Firul romanului nu urmează unirea, nici pe domnitor către Alba Iulia. Pentru că, atunci când am scris romanul, planul şi scopul meu declarate au fost de a pune pecetea, ca să zic aşa, pe importanţa pe care a avut-o Mihai Viteazul pentru Ploieşti. De a sublinia faptul că de aici, nu de la Târgovişte, nu de la Gherghiţa, nu de la Bucureşti, nu de la Craiova, nici din altă parte, a plecat spre marea unire. Aici a pritocit, fiindu-i prielnic locul aflat la răscruce de drumuri şi ascuns de Codrii Vlăsiei, planuri de reîntregirte a neamului. Aici a urzit îţe încurcate şi, în felul lui, le-a descâlcit. Aici i-a dus de nas pe mai marii Europei de atunci. Documentarea mea s-a bazat în principal, pe legătura domnitorului cu satul adus de el la rang de târg. Desigur că, (şi din lipsă de mai multe date, dar şi pentru că mie îmi e foarte drag domnitorul ăsta) pe parcursul romanului vor fi şi altfel de episoade, care îl vizează pe domnitor, nu neapărat oraşul Ploieşti. Aşa am socotit că trebuie să le aduc aminte celor din prezentul stringent, care ne conduc destinele, din cine se trag. Ce a făcut Viteazul pentru locurile astea. Cum a plecat de aici, de aici, repet, nu din altă parte, către Alba Iulia ca să realizeze unirea. Şi, aşa stând treaba, merită şi el, dacă tot i s-a făcut una aici, ca statuia lui să fie în regulă. Ăsta a fost mesajul, de înştiinţare, de aducere aminte, de luat, să zic aşa, pânza de pe ochi. Dar îţi mulţumesc din suflet pt aprecieri. Formularea ta "Roman născut din halucinaţii şi realizat halucinant de fermecător", mă furnică pe şira spinării de plăcere. Mulţumesc.

Sofia Sincă a spus :

Roman născut din halucinaţii şi realizat halucinant de fermecător. De data aceasta acţiunile alternează cu trăirile naratoarei născute din diferite conflicte neînţelese încă de ea şi de noi şi firul acţiunii romanului, intrigile epocii lui Mihai Viteazul. Tocmai eroul principal a primit o misie importantă. Cunosc firul istoriei sunt curioasă dacă îl ştiu bine sau eronat, conştientă fiind că eşti foarte documentată. Şi sunt convinsă că mergi până la bătălia de la Şelimbăr şi intrarea domnitorului Mihai, în Alba-Iulia.

Am citit cu deosebită plăcere şi aştept continuarea!

Sofy

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

Zile de naştere

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de vasile lucian tatar
cu 1 oră în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 3 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 6 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Cântec de lebădă neagră a utilizatorului chindea maria elena
cu 7 ore în urmă
Nikol MerBreM a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 7 ore în urmă
Utilizatorului Viorel Grădinariu îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 15 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog rapsodie de Martie a utilizatorului Floare Arbore
cu 16 ore în urmă
bolache alexandru a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haide a utilizatorului Răduță If. Toader
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului bolache alexandru îi place postarea pe blog Haide a lui Răduță If. Toader
cu 16 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 16 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 17 ore în urmă
Lui Elisabeta Drăghici i-a plăcut videoclipul lui Grig Salvan
cu 17 ore în urmă
BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 19 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 21 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 21 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 21 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 21 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 23 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 23 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 23 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor