Miruna urca, treaptă cu treaptă, scara blocului în care se refugiase. Uitase de ger și se concentra pe efortul de a-și ridica piciorul potrivindu-și cu atenție talpa cizmuliței pe muchia treptei – să nu alunece, apoi se balansa puțin aplecând corpul, iar mâna îi glisa pe balustradă, în față. Încleșta pumnul și urma o nouă treaptă, un nou efort. Pierdută-n mișcarea ritmică și gânduri răzlețe, uitase de companionul necuvântător, Dino. Cățelul o urma credincios, oricând și oriunde, sărind în urma ei tăcut; mai întâi pe cele două lăbuțe din față și apoi trăgându-și al treilea picioruș. Țop! Țop!

    Decorul se împletea cu trăirile interioare ale Mirunei. Pereții proaspăt văruiți se proiectau în gând sau poate invers. Ce subțiri sunt zidurile inimii și cât de ușor mă ascund de ochii celorlalți. Uneori parcă explodează, alteori mă strâng ca într-o menghină. Oare de când urc și încotro merg? Privirea-i alunecă de-a lungul urcușului. Trebuie să fie undeva o ușă. Îmi doresc să se deschidă și să-l văd zâmbindu-mi în prag. Dar nu-i! N-am alternativă, am să merg înainte și n-am să privesc în urmă... Totuși mă simt vinovată; mi-a zis că mă urăște. Deci are un sentiment, nu-i cel mai bun, dar de ce nu mă contactează? Poate m-a uitat. În fine! A fost o etapă... Trepte și iar trepte! Viață! Privi dalele acoperite cu mozaic din pietricele colorate. Of! și acum, tata. Unde ești tată?

 – Te grăbești Miruna?

    Răspunse automat, civilizat: ,,Nu!” și se gândi: Când eram de-o șchiapă, mama m-a învățat să nu intru în vorbă cu persoane necunoscute. Acum, mama nu mai era (rămăsese doar în mintea Mirunei), n-o putea mustra, iar glasul îi părea familiar, venise de undeva de sus, de deasupra capului. Oare am greșit? Privi în acea direcție. Nu era nimeni.

 – Atunci, să ne odihnim puțin! continuă aceeași voce.

    N-a mai ridicat privirea, era prea obosită. Pur și simplu, s-a conformat. S-a întors și s-a așezat, cu grijă, trăgându-și paltonul sub ea, să nu simtă răceala betonului. Și-a pus ambele brațe îndoite pe genunchi sprijinindu-și bărbia în palme, ca un copil ascultător. Privea în fața ei, în gol și s-a mirat de prezența lui Dino. Uitase de el. Cățelul o urmase tăcut până aici, iar acum stătea liniștit la picioarele ei. Pe creștet – o apăsare caldă, mângâietoare. Poate mi-a pus Dumnezeu mâna pe cap...  Nu asta își dorise?

***

    ,,Dacă mor, te rog să mă duci la țară...” îi spuse tatăl ei. În zadar încercase să-l îmbărbăteze: ,,Lasă, tată, nu e...”, el n-o auzea și insista să-l ducă la țară, în satul natal, așa că renunță și-i spuse cu glas stins: ,,Tată, ai grijă de tine!” și așteptase un gest din partea lui, tandru, oricât de mic, măcar o atingere pe creștet, pe braț, pe obraz, oriunde, doar să-l știe viu, să simtă că ea încă există în viața lui, că-i pasă, c-o doare să-l vadă deprimat de boală.

    Un bărbat solid, probabil șoferul, o dăduse deoparte, trânti portiera și Salvarea a plecat în trombă. Țipătul sirenei se pierdu în marea sângerie a apusului, iar ultimele raze o mângâiară blând pe față și urmă o noapte albă. Era prima noapte albă!

   Când soarele a apărut rumen la răsărit, tatăl s-a întors acasă. A răsuflat ușurată, dar globul sângeriu a scăpătat la apus și a venit iar Salvarea, și iar au mângâiat-o doar ultimile raze. Aerul mirosea a pământ ravăn, de brazdă proaspăt întoarsă, și-a fost a doua noapte albă!

    Timpul a trecut. Soarele-roșu aprins se înălța ceva mai alene pe cer... parcă obosise. Atunci a urmat a treia noapte albă.

    Tot numărând, una câte una nopțile albe, se pomeni că tata îi spune: ,,Să nu mă mai duci la țară! Morții mă-sii! S-au prostit țăranii mei, auzi, să dai de pomană cămăși în funcție de câți ani are defunctul. Pentru mine, ar trebui, acum, șaizeci. Ha! Ha!” și râsul lui îi dădu speranță, părea cel dinainte, dar urmă: ”Fato, să nu mă îngropi, să mă dai pe gârlă! Da, cu pluta, la vale!” E de bine, încă are umor – se gândi și-i zise: ,,Tată, dar e logic! Noi, goi-goluți, venim pe lume. Fiecare an ne dăruiește o nouă cămașă, ne primenim, iar când plecăm, nu tot goi ar trebui să fim? De ce să nu dăruim cămășile? Măcar vom fi pomeniți, nu? Când n-o să se mai rostească numele nostru, vom fi trecuți în uitare. Tată, vom fi morți, de-adevăratelea!” ,,Isteațo!”... ,,Am avut profesor bun. Cel mai bun! Pe tine, tată!” În felul acesta îi spunea adevărul, îl stima și-l iubea. Nespus. La fel și el! Nu-și găseau însă cuvintele. Și au urmat alte nopți albe.

    Numărul sorilor roșii ce-i mângâiaseră creștetul erau fără șir, dar ea încă aștepta atingerea unei mâini părintești.

***

–  Miruna, când ai fost ultima oară fericită? o trezi vocea, din gândurile negre.

    Ea îi răspunse rapid:

–  Azi! apoi continuă accentuând pe nerăsuflate, astăzi!... Ieșisem din supermarket cu mâna înfiptă-n  buzunarul drept pipăind, fără vreun gând, clopoțelul ce-l cumpărasem. La ieșire, aroma covrigilor proaspeți m-a prins ușor, ușor de nas, împingându-mă spre geamul abia întredeschis al simigeriei. În buzunarul drept, zornăia mărunțișul și clopoțelul. Ca să nu-mi pierd cățelul i-am legat clopoțelul de coadă. Dino se întorcea mereu, bănuitor, nedumerit, adulmecând cu boticul zbârlit spre mine. Cu ultimii bănuți am cumpărat covrigi, iar el a început să țopăie. Dădea din codiță și clopoțelul suna: Tilinc! Tilinc! Mâncam pe nerăsuflate aluatul dulce, fierbinte, eu și Dino – primul meu urător, și totul în jur dispăruse. Ti-linc! Ti-linc! O mână nevăzută măturase și grijile zilei, și oamenii încărcați cu pachete, și vitrinele luminate. Toate erau invizibile. Țopăiam! Eram fericită. Doamne, înțelegi?

– Miruna, când ai fost ultima dată nefericită?

    Chipul ei se încordă concentrându-se, apoi se înnegură.

– Offf! Tot azi!

    Se gândi la grupul de prieteni care se adunau în parc, la statuie, să facă ultimele pregătiri pentru programul de sărbători, la lipsa iubitului, apoi, la casa goală şi tăcută care o aştepta. În parc, orologiul număra timpul prezent spre viitor. Ceasul ei biologic ticăia doar timpul rămas. Am 35 de ani și n-am reușit să-mi încheg o familie. Nici doctorii nu mi-au dat nici cea mai mică șansă. Chisturile ovariene sunt bariere pentru sarcină, așa mi-au spus ei, dar puteam înfia. Oare, de ce toate relațiile mele au dat greș? Concluzionă sec: N-o să fiu niciodată mamă! Asta e soarta mea! și depănă calm firul zilei.

    După ce mâncase cu Dino covrigii, alergase într-un suflet la Autogară să-și întâmpine tatăl. Voia să-i facă o surpriză deși el o rugase să-l aștepte acasă.

    Autobuzul nu venea. Trecuse o oră. La început, fulgii mari și pufoși o încântaseră; încerca să-i prindă cu gura, iar ei jucăuși i se așezau ba pe față, ba pe gene. Făcuse pârtie pe peron în alergarea sa, un du-te-vino.

    A sosit cu o întârziere de două ore. Călătorii s-au repezit să coboare și ea-i privea pe fiecare în parte cu înfrigurarea întâlnirii. Nimeni n-o băga în seamă! Erau grăbiți și grijulii la bagaje. Era frig! Pachete-pachețele treceau din mână-n mână cu frânturi de vorbe și pupături pe fugă, dar câtă bucurie!  

    Ultimul pasager încotoșmănat, cu o căciulă de miel trasă aproape peste ochi, semăna leit cu tatăl său. Ce noroc! și fața ei era numai zâmbet. Când acesta a ridicat privirea, a întâlnit ochii unui necunoscut. Of! Nu-i tata.

    Şi aşa, a rămas singură în stație. Poate o oră, poate două. Timpul înghețase. Înfofoliți pietonii treceau pe lângă ea, o atingeau sau chiar o izbeau, uneori în agitaţia grabei, dar nimeni n-o privea în ochi şi nu-şi dădeau seama cât de nefericită era. Dino își pierduse clopoțelul. Nu mai dădea din codiță, nu mai alega, se așezase nătâng în zăpadă și-și lingea grijuliu blana. Dino este doar un amărât de câine, pripășit pe lângă mine. Mi-e drag când țopăie pe cele trei piciorușe. Se gudură să-i acord atenție, o bucățică de pâine, dar ce poate ști el despre așteptarea, tristețea și suferinţa mea?

   Sărbătoarea devenise singurătate, disperare. Câinele începuse să geamă. Nebăgat în seamă, geamătul deveni un scheunat timid, dar ea nu-l auzi măcinată de gânduri: E îngrozitor să te simți străin, să nu primeşti nicio vorbă sau o privire binevoitoare. Sunt invizibilă, tocmai azi! Ce ger! și tata nu mai vine. Tropăi să se încălzească și se ruşină când îşi dădu seama că lacrimile-i curg pe obraji și se adună în gropița bărbiei. Tată, unde ești?

    Gerul și vântul, mână-n mână, bântuind pe mica străduță, o prinseră în îmbrățișarea lor pe Miruna într-un ecou hibernal. Bîrrr, bîrrr... ce frig! O ușă uitată deschisă i-a oferit protecție, un adăpost, o conversație.

– Miruna, cred c-ar trebui să mergi acasă! Tatăl tău a sosit și deja se îngrijorează.

– Acasă? întrebă Miruna cu voce tare.

   Dino ciuli urechile și la cuvântul ,,acasă” se ridică voios și-o luă la fugă. Doamne! Am ajuns să vorbesc singură. Se ridică și plecă în grabă.

– Dino-no-no! Dino-no-no! se auzi în ecou, glasul Mirunei.

    În urma ei, râsul unei copile se prăvăli, în cascadă: No-no-no! pe scări. O ajuse din urmă pe Miruna care alerga după Dino și se contopi cu ea. Îi plasă un pachet invizibil cu două cămăși noi-nouțe, una pentru ea și una pentru tatăl ei  –  cadou de Ajun.

    Va fi un an fabulos!

    Cine s-ar fi gândit că la începutul iernii, din muntele de iubire, nevăzutul s-a desprins ca un bulgăraș de zăpadă?

    Poznașul se rostogolea asiduu și ajutat de pantă se multiplica matriceal. Cu fiecare clipită se întregea; evident se contura un profil – al pruncului. Va fi însă unul total diferit de ceilalți... Un copil din flori de gheață!

 

 

 

 

Vizualizări: 128

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Imaginație, ficțiune, realitate și trăire, mai ales trăire în singurătate. Textul de lungime mică dar mare prin autenticitate se întipărește puternic prin suferința personajului, alături de câinele credincios, prin detalii alcătuite cu pricepere.

Ființe și destinele lor.

Am citit și am admirat ca întotdeauna scrierile tale pline de mister și de frumos.

Sofy

Interesant și... enigmatic! Am citit cu plăcere!

Foarte trist, foarte ermetic, un personaj care care face pace cu singurătatea, ca şi cum durerea, negrăită pe de-a-ntregul, doare mai puțin, un personaj care are puterea de a se bucura de darul florilor de gheață...

Mulțumesc frumos, Sofy, pentru comentariu! Te aștept mereu cu drag!

Imaginația mi-a fost mereu aproape, dar n-am găsit cuvintele s-o exprim. Cred că așa sunt toți copiii. Mult mai târziu, singurătatea m-a determinat să-mi găsesc vocația - să scriu. Într-o mare de oameni, azi, deseori îmi găsesc solitudinea care mă ajută să observ tot ce-i în jurul meu. Sunt recunoscătoare pentru ceea ce am și pot ignora ce nu-mi convine, dar uneori mi-e teamă că nu-mi va ajunge timpul să cuprind tot ce vreau să absorb. Am o mare sete... de viață! :)

Sofia Sincă a spus :

Imaginație, ficțiune, realitate și trăire, mai ales trăire în singurătate. Textul de lungime mică dar mare prin autenticitate se întipărește puternic prin suferința personajului, alături de câinele credincios, prin detalii alcătuite cu pricepere.

Ființe și destinele lor.

Am citit și am admirat ca întotdeauna scrierile tale pline de mister și de frumos.

Sofy

Și eu citesc cu drag textele tale pline de amănunte - fluvii de descrieri. Asta face ca ele să fie incitante - prelungirea finalului. Te mai aștept!

Giurgiu Silvia a spus :

Interesant și... enigmatic! Am citit cu plăcere!

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

colaborări

în parteneriat cu

Revista „Eminesciana” 

ultimul număr

AICI

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Așteptăm DONATORI și pentru perioada septembrie 2022 - septembrie 2023:

Activitatea Recentă

Dinca Valerian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog născociri a utilizatorului Dinca Valerian
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haiku Japonia a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Haiku Japonia a lui Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Costel Zăgan a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lingouri de nori a utilizatorului Costel Zăgan
cu 1 oră în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Lingouri de nori a utilizatorului Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog Lingouri de nori a lui Costel Zăgan
cu 2 ore în urmă
Lui Ada Nemescu i-a plăcut fotografia lui Ovidiu Gligu
cu 2 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog născociri a utilizatorului Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Chris îi place postarea pe blog născociri a lui Dinca Valerian
cu 2 ore în urmă
Postare de log efectuată de Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Ovidiu Gligu a postat o fotografie
cu 10 ore în urmă
Ovidiu Gligu şi-a actualizat profilul
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Ovidiu Gligu îi place postarea pe blog Haiku 1 a lui Ovidiu Gligu
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Ovidiu Gligu îi place postarea pe blog Haiku 1 a lui Ovidiu Gligu
cu 10 ore în urmă
Postări de log efectuate de Ovidiu Gligu
cu 10 ore în urmă
Ovidiu Gligu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Haiku 1 a utilizatorului Ovidiu Gligu
cu 10 ore în urmă
Postare de log efectuată de GeorgePena
cu 14 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog A ști sau a nu ști a utilizatorului Stanescu Valentin
cu 18 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog iarnă spectaculoasă a utilizatorului Floare Arbore
cu 18 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Labirinturi  2018 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2022   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor