Firida unei dezmierdări (3)

[carmen popescu]

***

- Pentru tine! zise Florin și-i întinse buchetul splendid de trandafiri. Ești  pregătită  să  ieșim?

Corina   și-a pus în grabă sandalele și și-a trecut degetele prin părul care se rostogolea peste umeri. Mirosul fresh emanat de șuvițele răvășite pe tot spatele i-au dezinhibat lui Florin toate simțurile. Ar fi strâns-o la piept și ar fi sărutat-o. I-ar fi spus cât de mult și-a dorit să o întâlnească, să simtă cum i se deschid toți porii și să lase liberă iubirea, ca să umple încăperea. Știa ce femeie deosebită avea lângă el. Era timpul să se bucure de fiecare clipă. Ziua era splendidă. Era sfârșit de mai. Un soare generos încălzea tot ce vedea cu ochii. S-au așezat la o masa retrasă ca să se poată bucura unul de celălalt. 

- Ce minunat este că putem în sfârșit să ne cunoaștem! Mi se pare totul așa de firesc, de parcă am fi fost împreună din totdeauna, zise Florin zâmbind. 

– Ne-am destăinuit atâtea… Întâlnirea asta este, de fapt, o continuare a vieții noastre de zi cu zi. Ne permitem un mic răsfăț. Sunt convinsă că nu vom uita niciodată ieșirea asta. Florin întinse mâna peste masă și o prinse pe a Corinei în mâna lui. A mângâiat-o cu drag, apoi i-a căutat privirea. 

– Ești așa cum te-am imaginat. Mă bucur că ai acceptat să ne întâlnim. Crezi că avem nevoie de o cafea sau ar trebui să dănțuim puțin cu marea?

S-au ridicat de la masă. Mâna lui îi mângâia în continuare mâna. Le era bine. Câteva clipe el s-a oprit să își scoată încălțămintea din picioare. Ea a continuat să meargă. Când și-a ridicat privirea a văzut o siluetă care se înălța din mare. Un zâmbet generos i-a umplut fața. Era femeia ale cărei taine le descoperise citindu-i poeziile. Era cea de pe coperta volumului ”Din brațele ochilor tăi”. Ieșea din mare în brațele ochilor lui. 

- De ce zâmbești? îl privește ea nedumerită. 

- Te încadrezi perfect în peisaj. 

- Apa este atât de caldă… Zilele astea ne vom răsfăța trupul în ea.

Pe fața ei s-a așternut un zâmbet trist. Se gândea că el o să-i devoreze carnea. S-ar fi dorit din nou tânără. Și-ar fi dorit înfățișarea de altădată. Ce mai putea face? Nimic nu mai avea sens, decât întâlnirea lor. Până la urmă nu conta la malul cărei mări își programaseră întâlnirea. Important era că se puteau privi fără sticla unui calculator. Puteau să se  țină  de  mână, să-și simtă energia, să vadă dacă mirosul real îl descalifică pe cel imaginar, dacă amprenta lăsată de buzele lui pe carnea ei îi dezleagă trăirile uitate sau netrăite niciodată. Dacă sărutul are gust de miere sau de otravă. Uitase de teama că nu îi va plăcea trupul ei. Că nu era pomădat cu mirosuri fine, că nu este lucrat. Probabil asta își dorea el dar ea avea alte priorități. Și până la urmă ce mai conta cum arată? Era suficientă o zbatere de aripă, ca să îți mângâi cu ea restul zilelor. Ce mai conta că, după încheierea sejurului, se vor termina toate! Ea va putea să scrie la infinit, înmuind pana în marea rămasă în suflet, în eliberarea de toate frustrările și inhibițiile, în regăsirea ei, fata zveltă din spatele imaginii, care întorcea privirile colegilor de școală. Apuse vremi. Acum era ea, femeia coaptă pe altarul unei căsnicii ratate, cu trupul desenat de bisturiu în fel și chip, cu deformările vremii și introvertirile unei minți educate în diferite instituții și în familie. În tine trebuie să aduni tot, indiferent de calitate, dar din tine ai voie să eliberezi doar ce este lucrat, elaborat, ca să fii model pentru ceilalți.

-Și cu ce m-am ales că am avut comportament model? Cui i-a trebuit asta? Pe cine am impresionat cu robustețea dragostei mele? Am adunat și am tăcut. Atât de mult am adunat, încât totul s-a materializat în schița de pe carnea mea. Ce mai contează puțină celulită! Iese la spălat cu un zâmbet, cu o mângâiere, cu un banc spus cu patos. Nu am venit să zac pe o plajă. Am făcut-o ca, în sfârșit, să mă regăsesc. Și nu cu oricine. Cu bărbatul care îmi umpluse ultimii ani. Oare, el, cel de lângă mine, ce gândește? se frământa ea.

- Hai în mare, Corina! Hai să îi simțim liniștea! Am visat atât la momentul când te voi îmbrățișa în mare, încât nu mă mai pot abține să nu o fac. Hai să legăm cerul și marea cu iubirea noastră.

Și-au aruncat hainele la nimereală și s-au scufundat în mare. El a luat-o în brațe cu atâta tandrețe, încât  ea  a   uitat   de  tot   și  s-a  lăsat  pradă   trăirilor.  I-a  simțit buzele cum îi dezmierdau fiecare părticică a chipului. Încet, încet, gura lui i-a invadat gura. Sufletele rătăcite pe buzele lor se contopeau și trimiteau lumina la cer. Se răsfățau în forma infinitului, deblocau chakrele, urcau piramida  pe care o primiseră dar de la univers. Era un regal al plăcerilor neconștientizate până acum în felul acesta. El răsfăța toate temerile pe care le găsise la ea. A simțit-o tot timpul crispată din cauza diferenței de vârstă. Ea încerca, în comunicarea lor, să facă din asta un zid. Acum, el voia să îi arate că viața poate avea și alt gust.

- Mare, trebuie să fii fericită că îi atingi  trupul, nu-i așa? vorbea el cu marea. Te văd cum te guduri pe formele ei. Eu, trebuie să mai am puțină răbdare, și am  s-o fac și eu.

***

- Oare m-o iubi? se gândea ades Corina. O fi acceptând provocarea ca să se distreze, să îi treacă timpul închis între patru ziduri mai repede sau chiar se înfiripa și în sufletul lui fiorul? O măcinau aceste întrebări. Noaptea, când cădea liniștea peste lume, ea călătorea spre el, doar-doar, îi va simți adevăratele trăiri.

Frământări îi oboseau mintea și trupul.

- Ce caut eu în viața lui? Dacă el este căsătorit? Cine poate ști asta? Pe facebook sunt tot felul de indivizi dubioși. Ce-ar fi, dacă am nimerit și eu unul din ei? Viața noastră chiar e parafată de Dumnezeu și eu visez cai verzi pe pereți? Poate, în momentul ăsta el își mângâie soția, o sărută, își jură iubire și eu fac un păcat, încercând să îl smulg din brațele ei? Și ea este femeie. Merită iubită, merită respectată, merită să cunoască fericirea. El să fie, oare, dual? Să spună că nu e fericit dar viața lui să curgă într-o liniște a firescului? Și eu? Ce caut eu să ridic privirea  spre un bărbat  străin, pe care s-ar putea să nu îl cunosc niciodată? Sau poate acest lucru ne ajută să ne deschidem trăirile. Tocmai pentru că nu ne cunoaștem. Că nu stăm în același bloc, pe aceeași stradă, în aceeași țară. Fiecare are un sac plin cu poveri din care vrea să mai deșerte din când în când ca să își elibereze sufletul. Ai putea să bați la ușa vecinului, să te jelești că femeia sau bărbatul tău nu îți mai acordă atenția inițială? Că problemele zilnice te fac să uiți de celălalt? Că atunci când ajungi  să te întâlnești cu jumătatea ta, nu discuți decât două vorbe și acelea doar banalități? Că ai vrea să deschizi ușa balconului să strigi în gura mare cât de iubit sau iubită vrei  să fii? Ori aceasta era o soluție să te eliberezi. Și eu cum puteam să o fac altfel decât scriind, sau lăsând două vorbe într-o mesagerie, pe care eram sigură că celălalt o va șterge când se va plictisi. Și sigur va veni momentul acela, atâta timp cât nu se va produce și o apropiere fizică. Știu foarte bine că bărbații nu visează decât împlinire trupească. Celelalte sunt bla-blauri.

Paşi în viaţă, paşi în scris, în doi, într-un compromis iluzoriu. Braţ la braţ, timpul ei şi timpul lui le încolăceau existenţa, curgând nefiresc. Clepsidra cânta în ambele direcţii. De atâta legănat, îşi pierduse verticalitatea. O hipnotizase iubirea lor. Aşa că se închiseseră într-un timp somnolent, pierzându-se în el. Acesta nu mai exista. Era doar un cuvânt dintr-o mare de vise.

 Pluteau în clipă, privire în privire, gând în gând, scriau fără odihnă mesaje pe care Dumnezeu le materializa prin cerneala ei. Pe el îl trimisese Divinitatea să-i folosească Corinei mâna, timpul, viaţa. El avea misiunea să-i domolească șuvoiul trăirilor exteriorizate. Apariţia lui deja estompa existenţa altor mişcări.

Roi de fluturi albi zburau zilnic spre alte orizonturi. Invadau stomacul Corinei, îi furau  trăirile şi i le duceau lui, să-i aline ziua, să-i mângâie mâinile dătătoare de viaţă şi frumos, să-i asculte vocea, să-i pieptăne timpul. Iar el, cu un zâmbet, crea alţi fluturi pe care ea îi încărca cu iubire şi-i trimitea la plimbare pe alte tărâmuri. Un du-te-vino fără odihnă, aliniat în munţi de zile şi nopţi.

Cerneala fremăta pe foile care îi oboseau privirea de atâta alb. Colţuri de gânduri, într-un somn haotic, se atârnau ca nişte cârlige de existenţa ei. Corina consuma  lichidul în care pluteau litere şi juca acelaşi joc. Era lichidul amniotic al ființei-scriitor Corina. Urmărea contururile pe care încerca să le potrivească, pentru a-i bucura seara lui Florin cu un puzzle, realizat în tuşe noi, incitante.

Ea privea zilnic viaţa cum creştea în uniformitatea spaţiului creat şi pus cu mâna împrejurul lor. Noaptea, astrul le smulgea visele, le aşeza la picioare iar cei doi, într-un balans odihnitor, alunecau pe patinele jocului. Era un joc ameţitor, amăgitor, pe  care nu ştiai cum să-l percepi. Realitate sau ficţiune.

Metonimia curge măreață din gâtul sticlei cu păcură. Metempsihoza bate cuie la sicriul adevărurilor. Licențiații se șterg la gură cu invective. Organele genitale sunt folosite pentru cu totul altceva decât sunt ele gândite. Imaginația atinge cote paroxistice. Țipă mii de like-uri pe postări care ar fi de preferat să se culce decât să fie în văzul tuturor. Literatura își unduiește coapsele în derizoriu. Unde arunci privirea, ea se sperie. Ochii se închid. Nu de pudoare. Ci de silă. Tot mai multă silă că nonvaloarea se zbânțuie goală pe stradă. Mi-o fi luat mintea razna, oi fi fost crescută în altă viață la pension, apoi ținută cu forța la mănăstirea de maici, de văd atâta grotesc în jurul meu? Să trec pârleazul fără să văd cum stă cocoțată mătreața pe scrieri? Să mă dau jos de pe scara analfabeților și să șutez  cu dopuri în ceștile pline de zaț?

Ce distracție anacronică! Ce tendințe fără zăbrele în nonsens! Ce minusculi devenim în noi când lăsăm ochii să privească afară! Invocăm putregaiul din altul ca să mânjim discrepanțele din noi. Mi-e rușine uneori că sunt, mi-e greu să îmi târâsc ochii în mlaștina scrisului, sufăr în zvârcolirea umbrelor. Ce este sfânt pare utopie, ce este groapa de gunoi a societății este cultură.

Suntem anihilați de putreziciune, creierele sunt invadate sexual, dacă am merge pe stradă și am presta intim, am transforma acasă într-un grajd existential. Mi s-a deșurubat mintea în căpițe de fân. Măăăăăăăăăă, treziți-vă! Când o să căutăm valoarea  ca să-i producem efectul butterfly?

– De ce nu pot să tac, să îmi văd de treabă? se gândește Corina. Cum să o fac când în cea mai mare parte din viața mea am dormit cu fruntea  pe cărți? De câte ori mă trezeam mai ștergeam colbul de pe una și încă una… Rătăceam în povești pe care le mestecam, pe furiș, în adolescență, mă prăvăleam între rafturile bibliotecilor mai târziu, apoi nu mai ieșeam de acolo decât noaptea târziu. Am udat pădurea cu litere ca să crească. Și cine a avut de crescut, a crescut. Frumos, rotund, bine înfipt în pământ dar cu sufletul agățat de cer. Am creat condeie, am dezbătut idei, am dăltuit forme, am chemat timpul în favoarea lor. Am învățat copiii să iubească studiul. Cine poate să îți fure cunoașterea? Ea este cel mai important bagaj pe care îl duci cu mare ușurință în orice colț al lumii. Cu ea, niciodată nu mori de foame. Dacă este dublată de sănătate și perseverență, copiii au înțeles că pot desfunda drumuri ceea ce alții au încercat și nu au reușit.

Corina se chinuia să înțeleagă, cum era posibil ca atâta înțelepciune a unui tânăr, să fie jucată în picioare de elucubrații scriitoricești. De ce să accepți să pleci  fruntea în fața argoului, când plaja cuvântului frumos este așa de bogată? De ce să îți umilești munca, sau gândirea, sau existența, doar pentru a fi bineplăcut unui prototip de indivizi care nu se regăsesc niciunde și frizează întâlnirea cu vulgul?

În repetate rânduri ea îi povestea lui Florin neconcordanța dintre viziunea ei asupra scrisului, în general, și zbaterile altora  în mocirla timpului.

Într-o dimineață, Corina vorbea cu Florin pe Skype.

- Ai simțit ce înseamnă să urci vreodată pe o scară evolutivă? Ai văzut că, la un moment dat, urci mai multe trepte deodată? Ei, și stai ce stai acolo și ai o perspectivă de ansamblu asupra tuturor lucrurilor. Dar simți că stagnezi. Și ai vrea mai mult, mai mult dar nu ai unde. Mai sus nu poți să urci. Te uiți în jos. Ca să mai cobor, prima treaptă este prea jos, ca să urc, nu mai am unde. Gândești. Așa că, ori rămâi acolo să-ți educi plictiseala, ori îți rupi gâtul, ori rogi universul să te elibereze.

- În toate laturile noastre sociale, urcăm trepte. Importante sunt răbdarea și cumpătarea, ca să te bucuri total de ascensiune, spuse Florin.

Câte clipe mirifice petrecute! Căutări asidue, îndelungate, o fugă printr-un labirint al încercărilor aparent nicicând finalizate, luni întregi într-un carusel al gândurilor, ideilor, dorinţelor, într-un sublim al existenţei. Două păsări cruce, cu aripile desfăcute într-o plutire a simţurilor, pe ţărmuri ferecate, blocate de reguli vegetative, cu fructe lăsate în putrefacţie numai pentru a nu deranja, pentru a nu ajunge în izolare, pentru a nu distruge alte suflete.   

Magnolie plantată la întâmplare, udată cu iubire, ajunsă la maturitate, cu florile regal de culoare, parfum, inocenţă, creaţia lor în doi creştea în rod, se scria şi rescria zilnic, mai viguroasă, mai savuroasă, mai intensă. Limbi de foc, poeziile ardeau suflete, le mistuiau copacii care erau plantaţi în văpaia soarelui torid.

Când te trezeşti dimineaţa, simţi pământul sub tălpi şi încerci să porneşti într-o nouă zi. Nimeni nu te anunţă că începând de astăzi vei intra într-o poveste nouă. Nu te va întreba nimeni nici ce ai visat noaptea trecută, nici dacă ai iubit, dacă ştii să iubeşti sau nu, dacă viaţa ta a fost un fiasco sau se continuă cu situaţii mai delicate... Pur si simplu, rotiţele se pun în mişcare, le accepţi rotaţia lentă pentru că sunt neunse şi, fără să gândeşti, păşeşti în timp.

[Sofia Sincă]

Textul ne dezvăluie conflictele interioare ale Corinei, mereu pe analiză sufletească și psihologică, cu rădăcini într-o realitate inacceptabilă, ea contra rânduielilor din jur.
Acțiune puțină, personaje puține... Fragmentul insistă asupra trăirilor lăuntrice ale personajului feminin, din diferite unghiuri: ale formelor corporale, a diferenței de vârstă dintre ea și partenerul masculin de conviețuire momentană sau asupra literaturii practicată la momentul desfășurării acțiunii, conţinutului ei şablonard, neinteresant şi neadaptat.
Aceeași alunecare ușoară spre eseu și nu mă pot obișnui cu linia de dialog pusă înaintea gândirii personajului. Eu știu că dialogul se practică între cel puțin două personaje. Dar tu știi mai bine.
În ansamblu, originalitatea prozei ne aduce în față o povestire sofisticată, categorisită prin analiză psihologică interioară, cu caracter pe o linie subțire dintre ficțiune și realitate. Mai mult ideatică decât reală. Scrisă de o mână sigură.
Cu deosebita plăcere a lecturării,
Sofi

[carmen popescu]

Mulțumesc mult pentru lectură! Da, este alunecare de la realitate la ficțiunea care abundă. Voi continua postările și în scrierile viitoare voi ține cont de sfaturi. Respect!

[Tudor Cicu]

Trecând peste observațiile doamnei Sofy (îndreptățite, zic eu), firul monologului singular al Corinei, în labirintul scriiturii, continuă cu analize încărcate de blândețe și melancolie, dar cu o prospețime a receptării care ajută ideile să se îndrepte spre o viziune critică. Pe bună dreptate, cititorul s-ar putea întreba, cum e să găsești ieșirea dintr-un labirint al capacității ei (eroinei în cauză) de sinteză; și modul cum survolează dogmatismul legat de ideal al unui simțământ abia perceptibil în „viul” ce tinde înainte de toate să dea curs unui prezent trăitor în era bănuielii? După părerea mea, proza pendulează între arhetipul animus al rațiunii și spiritului feminin, și mai reținem că „din acest tangaj” (al genului) s-au născut proze poematice de o sensibilitate aparte în corecţia înţelegerii  unui poet sau prozator oarecare, ce îi conferă lectorului prilejul de a transfera şi cititorului sentimentul coparticipării la interpretare şi imaginaţie. În fond, o transgresare a realului până aproape de limitele sale, voit lucide, bazată pe o sinceritate dezabuzată şi auto­biografismul cenzurat al autorilor de până acum. Și autoarea ține să ne amintească un mic amănunt: fiecare purtăm, în grade diferite, o formă de romantism. Poate și pentru că naratorul/poet nu poate fugi în luntrea sufletului omenesc, ca ultim refugiu, de temerile sale...  Continuăm să urmărim evoluția personajelor.