dimensiuni 4 (final)

[Dulmin Aurel]

  - De fapt, cine ești tu? Ce cauți în viața mea? Nu te-a chemat nimeni. Nu mă ajuți cu nimic; mă adresez fantomei din fața mea.

- Tu m-ai chemat. Am apărut în viața ta, în universul tău, unde inteligența este dominată de prostie, datorită ție. Da, ce vorbesc eu, nici în dimensiunea mea nu se poate vorbi de o superioritate în gândire, dar la voi, prostia depășește orice limită. În sfârșit, nu despre asta este vorba, ci despre tine, despre intenția ta de a-ți pune capăt zilelor, pentru un motiv care vine tot din prostie, dintr-o idee născocită de incompetența ta, apărută odată cu primul obstacol întâlnit. Credeam că ești suficient de capabil să treci de el, dar tu ești mai rău ca un copil. Îți plângi soarta, neputința închipuită sau mai știu ce alte neajunsuri. Ce cauți în marfarul ăsta ? Ce crezi că se va întâmpla dacă te arunci? Mori? Nu! Nici să nu te gândești. Dispari pur și simplu în neant, într-o lume a căutărilor. Dispari în niciunde pentru a găsi nimic. Vei căuta în disperare o ieșire. Nu există nicio speranță .Această căutare este interminabilă și dureroasă. Te afli singur, într-o imensitate cenușie de care nu vei scăpa. Ve fi înconjurat de amintiri triste, negre pe care le vei retrăi la infinit. Asta se întâmplă cu cei care și-au luat viața. Intră în nemurirea dureroasă a căutărilor. Tu asta dorești? Reține un lucru: viața pe care o trăiești, în care trăiești, este perioada de probă a sufletului tău. Ești un chiriaș și nu ai niciun drept să o distrugi, să o curmi. Deci termină cu prostiile.

Stau în fund pe tabla rece a vagonului și-l ascult hipnotizat. De fapt, nu-l ascult; vorbește în mine; îl aud în mine. Încă nu și-a luat palmele de pe capul meu. Simt o ușurare. Ceva minunat se petrece. Am senzația că plutesc. O senzație nemaipomenită, de împlinire totală. Se întâmplă ceva dumnezeiesc cu mine. Își plimbă degetele pe frunte. Merge cu ele spre tâmple. Îmi înconjoară capul cu palmele. Simt fierbințeala lor. Creierii îmi ard, dar, culmea, durerea provocată o suport de parcă ar face parte din mine. Gândurile mi se așează într-o ordine precisă, logică. Cele negre dispar unul după altul, lăsând locul celor optimiste. Este dureros de plăcută această transformare incredibilă, pe care o simt cu toată ființa mea.

Ajung în Arad un cu totul alt om. De la coborârea pe peron până acasă la părinții fetei, am simțit în mine o fericire maximă. Da, era cu mine. Ne țineam de mână. Mă aflam într-o altă lume, o lume pe care mi-a oferit-o el, cel de dincolo, eul meu, o lume în care îmi ghida pașii.

- Unde ai stat atâta? mă întreabă Cristina, zâmbindu-mi cu compasiune.

- Am crezut că te-ai înecat în toaletă, intră și Nelu în vorbă, încercând să facă o glumă.

- Nu știu ce se întâmplă cu mine. Îmi este greu să cred că totul este cât se poate de real, le spun, ușor speriat privind-o insistent pe Cristina. Este chestia aia cu dimensiunile despre care îți vorbeam. Am pătruns într-o altă dimensiune fără voia mea. Parcă m-ar fi tras cineva într-acolo. Nu știu dacă voi reuși să suport astfel de plecări, dispariții dintr-o dimensiune în alta. Nu știu dacă voi reuși să ies întreg din toată această mascaradă.

- Nelule! Hai să-ți explic cum stă treaba. La ora de mate, eram dispus să părăsesc clasa când am auzit o voce venită de dincolo. Da, de dincolo, subliniez „de dincolo”, privindu-i neîncrederea de pe fața lui. La început am trăit cu impresia că halucinez, dar insistența vocii nu-mi dădea de ales decât să o ascult. Ideea este alta: imediat ce m-a părăsit, am început să gândesc altfel, să văd lucrurile în cu totul alt sens și, una peste alta, pot să mă transfer într-o altă dimensiune, să mă teleportez, să fiu mai explicit, fără nicio problemă. Așa ceva nu-mi era îngăduit, Nu și-a dat seama că pot face acest lucru. A bănuit el ceva, dar l-am asigurat că nu mi s-a întâmplat nimic de genul ăsta. Partea proastă este că atunci când încep durerile de cap, îi văd, văd eu-rile, văd dimensiunile lor și nu pot să nu intru în ele să le ajut. Mi-aș dori să îi pot ajuta pe toți, dar vezi, tu nu mă poți împărți așa cum o face cel ce a luat legătura cu mine. Mă aflu la un nivel inferior și deci...

- Băi, Relule! Scoală-te, a venit tratamentul, îmi spune Costel, zgâlțâindu-mi umărul.

Mă ridic în fund și privesc în jur. Ce dracului îmi spun privind în jurul meu. Probabil am intrat într-o altă dimensiune. Aștept ca vocile să-și facă apariția. Nimic. Infirmiera a lăsat tratamentul și a plecat. Costel șontâc-șontâc merge către patul lui. Se așează în fund și mă privește.

- Ești o problemă, îmi spune, privindu-mă mai atent. Ar fi bine să ții pentru tine ceea ce ți se întâmplă, altfel vei fi considerat nebun de-a binelea și drumul tău se va opri la cronici, îmi spune cu o ușoară părere de rău în glas.

- Pentru ce este pastila asta albastră, îl întreb, fără să țin cont de vorbele lui.

Pastila este exact ca ceea ce am primit de la eul meu.

- Pastila aceea îți alungă vocile din cap și te calmează. Te aduce cu picioarele pe pământ.

Vreau să o arunc. Nu am nevoie de ea.

- Nu cred, mă oprește Costel, observând intenția mea. Ia-o altfel: de la cronici nu te mai scoate nimeni.