Continuare roman "Trăind clipa"

[Nina Mariana Marcu]

Aici, în zona budanelor, este, indiferent de-i vară sau iarnă, pace sau război, cea mai mare aglomeraţie. Vinul, şi de la o vreme şi rachiul, se vinde în draci. În tot târgul, cât e el de mare, nu sunt muşterii mulţi şi îndrăciţi ca aici. Unii beau de sete – şi cine a mai văzut bărbaţi în putere să bea apă, precum caii de trap, când îi usucă setea - alţii de plăcerea licorii limpezi care se desfată în clondire, alţii simt nevoia să bea aldămaşul unei achiziţii sau vânzări făcute. Plus că, se bea de necaz şi fericire deopotrivă. Aşa e de când lumea: oamenii, chiar dacă nu se cunosc, chiar dacă n-au vorbit niciodată sau nu-i leagă nimic, după ce dau  de duşcă vreo cană rasă cu vin, devin, musai, prieteni şi vorbesc despre toate. Uită de motivul pentru care beau, mai toarnă vin în cană, mai ascultă cum le zice lăutarul. Uneori, pun ţara, în cele mai mici detalii, la cale, mai ceva ca Vodă cu sfetnicii săi de taină.

Şi taman în acest colţ al târgului îl zărise Catalina, ca o desăvârşită observatoare ce se afla - deşi nu înţelegea cum se face că a ajuns în alt colţ al târgului din Târgşor, dacă plecase călare spre Ploieşti - pe acel năvalnic cavaler care stârnise-n ea, ca mustul dat în clocot, băut în buza toamnei, mii de furtuni şi nelinişti. Ei nu-i tulburase nimeni liniştea şi lumina din adâncuri, pe ea n-o răscolise niciunul dintre flăcăii veniţi la sfârşit de săptămână în peţit, pentru ea nu se aprinseseră, în halul ăsta, cerurile. Şi acuma...  

Brusc, realizează că însoţitorii ei o încurcă. Se întoarce hotărâtă către ţigan:

─ Bag seama, Partenie, că a glăsuit în deşert Magdalina. Nu se prinde de tine învăţătura, cum nu se prinde apa de gâscă. Tot caşti gura la taifasul altora şi, mai ales, la clondirele lor gâlgâinde. Ştii ce faci tu acum, Partenie, ca să ai o ocupaţie şi să nu te plictiseşti? Intri-n obor şi te uiţi după un căluţ alb, ţintat, care să-l întreacă pe Nour în frumuseţe. Mă auzi, da? Hai, te-ai dus?

─ Aida-de, căluţ ai zis? se strofoacă ţiganca, mai să se înece de indignare. Ce-ţi treb’e ţie căluţ, frumuşaţă? N-ai unul? Şi dacă mai vrei, nu-ţi dă ţie, după pohta inimii tale, pârcălabul tot ce vrei? De când, Doamne iartă-mă, cumpără mândreţe de jupâniţe cai?! Hauzi, cai, ca samsarii! Dacă aude târgul una ca asta, nu te mai ia nimeni de nevastă, cât oi fi tu de fata pârcălabului Vasile...

─ Holeo-leo, padişahu’ nostru, se oţărăşte Partenie. Iar te bagi tu, fă? Vezi-ţi de câlţii tăi, că-ţi dau mintenaş un dos de palmă.

─ Magdalino, bărbatul tău adevăr grăieşte: asta nu e treaba ta. Hai, Partenie, du-te când îţi zic! Să nu vii fără un răspuns. Iar tu, Magdalino, ai acum ocazia să-ţi dovedeşti gusturile erudite cu care te tot lauzi, de când te ştiu. Şi să scapi de plictisul de pe capul tău... Te duci şi-mi alegi o mătase albă, fină, subţire, delicată. Ştiu că toată mătasea e aşa, dar tu o alegi pe cea mai delicată, cea mai subţire, cea mai fină. A, şi una viorie mi-ar plăcea! Şi-o tafta stânjenie să iei, că ne facem din ea rochii frumoase, frumoase, de moare mătuşa Safta de oftică şi ciudă, când le-o vedea. Să iei şi fai, Magdalino!

─ Nţţţţţţ... face aceasta, cu îndârjire şi încăpăţânare. Nţţţţţţ...

─ Ce nţţţţţţ? Ce vrea să zică asta? întreabă fata cu mâinile încrucişate pe piept, a buimăcire. Adică nu iei fai?

─ Nţţţţţţ... Asta vrea a zice că nu mă duc. Nu mă duc, na!

─ Au nu-mi aud urechile bine? Cum adică nu te duci? Cum vine asta? Ne tocmim, noi două, dacă să te duci sau nu? Ia lămureşte-mă!

─ Cum vine, cum nu vine, cum te lămuresc sau nu te lămuresc, eu nu mă duc! Ce, crezi că mă lapăd aşa grabnic de domnia ta? Partenie o hi prost, că aşa l-a făcut mă-sa şi aşa l-am luat, prost şi tolomac, şi s-a mai făcut şi de bătrâneţe. Da’ io nu sunt proastă, jupâniţă. Pe mine nu mă duci. Eu am văzut cum să huita hăla la tine. Spurcatu’, necuratu’, hahalera, h-a-ndrăznit să-ţi facă ziua în amiaza mare cu hochii! De a văzut un târg întreg şi păţitărăm ruşine mare. Dacă ne află jupân pârcălabul, ne pune sare peste chielea goală, de ţipăm să audă şi morţii din morminte. D-apoi şi tu, fată hăi, eşti dă ghină, că nu-ţi mai dăzlegai luminiţele ochişorilor dă la el. Ce, aşa face o fată de neam? Stă cu căutăturile pe hăndrălăii lui Vodă? Ce-oi fi văzut tu, fată frumoasă ca o cadră, la calicu’ ăla, să mă bată Dumnezeu dacă ştiu! Mie, jupan pârcălab mi te-a dat în adeverinţă şi eu asud pentru el şi pentru tine. Na, ca să ştii! Haşa că nu mă duc nici picată cu foc din cel de potcovesc caii cu el!

─ Tacă-ţi gura, Magdalino, că spui prostii! Dacă te aude cineva, te crede. Eu nu am ştiinţă despre ce tot bodogăneşti tu acolo. Mă faci vinovată de ceva, fără să fiu. Ştii tu că mint eu? Doar că mi-am făcut un calcul simplu, că trebuie să facă cineva şi socoteli: dacă ne împărţim sarcinile, adică unul să ia ceva, altul altceva, sfârşim mai repede pe aici cu cumpărăturile şi apoi iute, plecăm acasă, la răcoarea casei noastre. Că parcă te plângeai de căldură. Nu ziceai tu, Magdalino, că a venit zăduful pe pământ, că nu mai poţi, că te topeşti toată, cât eşti de mare? Eu la tine mă gândesc întâi de toate. Cum să te las să te topeşti? Cum să te bată mai mult decât e necesar soarele în moalele capului? Nu eşti tu Magdalina mea? Nu m-ai crescut tu de mică, de când a murit cea care mi-a dat viaţă? Hai, du-te! Du-te!

─ Şi adicătelea, tu ce faci? Ce comperi, dacă zici că hiecare e cu ale lui? Prostu’ după cal, io după mătase. Şi tu? Că mie îmi pute rău drumul ăsta la Târgşor.

─ Te duci, femeie, azi, sau pun să te biciuiască la scara pridvorului când ajungem acasă, la Ploieşti? De să râdă şi curcile de tine...

─ Fată nestrunită, crescută fără mână de moiere în casă! Copilă singură la ditamai pârcălabul... Crescută răsfăţată şi alintată. Ca-n palmă. Să nu-i lipsească nimic. Să nu iasă unul din vorba ei. Na, ce-a ieşit dân ea... Hardi-l-ar focu’ dă hageamiu! Mă hosândeşti pă mine, femeie bătrână, pentru el. Dreptu-i, jupâniţă? Da’ pohtesc a avea grijă, fetiţo. Găliganu-i hoţ, ce ştii tu? Dacă e pe aicea şi l-ai văzut, să ai grijă!

─ Te-ai dus, Magdalino? Te-ai întors?

─ M-am dus, m-am dus, că dacă mă horopseşti aşa, ce să mai fac... Şi mă întorc mintenaş. Da’ dacă aş havea io o putere, l-aş băga pe hăndrălău la ocnă, la Telega, să taie sare până la adânci bătrâneţe şi să nu mai iasă decât ca să se ducă la ţintirim. Na! Haşa ceva nu a fost dat firelor mele albe de păr să vază!

Vorbe spuse la mânie de o ţigancă netoată... Dar ele sună în târgul prăfuit ca un blestem. Ca o profeţie. Ca o premoniţie. Cu ochii pe femeia care se îndepărtează, Catalina şopteşte ca pentru sine: „Ce-ai cu el? Ce ţi-a făcut? Mie mi s-a părut a fi om bun. De ceva vreme mă gândesc că trebuie să fie oameni buni cei veniţi cu Mihai Vodă pe meleagurile noastre”.

Oare de ce imaginile sunt, dintr-o dată, iar neclare? Oare ce înseamnă tot albul unei încăperi sterile care năvăleşte peste mine, din toate unghiurile? Oare de ce pierd şirul poveştii tocmai acum? Oare de ce mă bântuie din nou arătările înveşmântate în alb, care parcă aparţin vreunui rit păgân? Oare de ce îmi fuge pământul de sub picioare? Fantasmele astea albe sunt de vină pentru tot. Ele scormonesc continuu prin mine, de zici că vor să găsească vreo comoară de-a dacilor. Ele mă agasează cu prezenţa lor. Dar nu-mi pasă de ele. Eu acum am treabă. Trebuie să văd ce se întâmplă. Trebuie să văd cum stau lucrurile. Trebuie să rămân în vremurile de acum patru sute de ani. Fac eforturi disperate şi mă agăţ de imaginile de mai devreme. Mă căznesc să rămân în povestea care se scrie, simt, special, pentru mine. Vreau să fiu personaj în ea. Vreau să fiu acolo cu el. Cu toată lumea aceea. Vreau... Cu tărie vreau să nu pierd şirul poveştii. Hai, unde e târgul prăfuit? Unde? Trebuie să-mi apară. Trebuie să-l văd. Trebuie să mă întorc acolo... Sunt departe de a ajunge la finalul acestei istorii. Vreau s-o trăiesc pe toată. Să nu pierd nimic. Să nu uit nimic. Să fie a mea. Să o iau cu mine.

 

 

[Corina Militaru]

Iata ca n-am asteptat foarte mult. Nu vazusem ca ai postat deja :)))

Savuros dialogul Catalinei cu Magdalina. Presimt ca povestea Catalinei ramane in urma, autoarea purtandu-ne mai departe in alte timpuri. Gresesc? :) Astept continuarea.

Drag,

[Nina Mariana Marcu]

Nu, Corina, nu greşeşti. Ai intuit bine. Este, pesemne, exerciţiul lecturilor dese. Flerul tău de condeier, poate. Sentimentul că ai fi făcut la fel, cu subiectul. Povestea, da, curge în alte timpuri şi în alte coordonate.  Mai ai, însă, vorba lu' Caragiale, puţintică răbdare. Sper să nu te dezamăgesc.

Corina Militaru a spus :

Iata ca n-am asteptat foarte mult. Nu vazusem ca ai postat deja :)))

Savuros dialogul Catalinei cu Magdalina. Presimt ca povestea Catalinei ramane in urma, autoarea purtandu-ne mai departe in alte timpuri. Gresesc? :) Astept continuarea.

Drag,

[Gabriela Grădinariu]

 Frumoasă punere în temă prin intermediul dialogului, iar limbajul e de un autentic desăvârşit!

Totuşi, câteva cuvinte din replicile personajelor par nepotrivite vremurilor: erudit, necesar, adeverinţă. Fleacuri, important este ansamblul care te captivează.

[Nina Mariana Marcu]

Ai dreptate, Gabi. Sunt cuvinte care fac, oarecum, notă discordantă cu vremurile descrise. E o chestiune lăsată voit aşa, pentru că eroina principală traverseză o lume care nu e a timpului ei şi ea, deşi în comă, ştie că i se întâmplă ceva. Şi gândeşte, simte, vede lucrurile conform cu timpul ei. Cu ceea ce ştie ea. Un strop de luciditate în toată nebunia aceea există. Şi ea e conştientă de asta. Aici, şi aici, am ţinut să fie ineditul cărţii. Două planuri, două faţete, aparent diferite, dar care se întretaie şi duc către impresii, supoziţii, gânduri. Nu am vrut să fie linear totul, să curgă acţiunea fără să îl interfereze şi pe cititor în, ca să zic aşa, ciorba mea. Trebuia să îi dau de gândit, să îl împing către cum ar scrie el cartea asta, să îl las să îşi pună imaginaţia la contribuţie.  Şi nici nu am vrut să fie un roman istoric, deşi mulţi l-au încadrat şi aici.  Îţi mulţumesc pr trecere şi aprecieri.

Gabriela Grădinariu a spus :

 Frumoasă punere în temă prin intermediul dialogului, iar limbajul e de un autentic desăvârşit!

Totuşi, câteva cuvinte din replicile personajelor par nepotrivite vremurilor: erudit, necesar, adeverinţă. Fleacuri, important este ansamblul care te captivează.