Ciuperca exotică

[Grig Salvan]

     Trage un ultim fum, cu sete, apoi, cu un gest nervos, aruncă țigara printre bolovanii de la picioarele sale. Soarele e deja spre asfințit. Urcă muntele de trei zile și trei nopți, dar el abia a trecut de jumătatea povârnișului abrupt și plin de grohotiș în vârful căruia se profilează pe cerul vinețiu, semeață și impunătoare ca un schit luminos, ciuperca exotică, ”dama voalată”, pentru care a pornit în lungul urcuș și la care vrea să ajungă cu orice preț înainte ca soarele să scapete după orizont și să cadă noaptea peste lume. Privește în jos, apoi ridică încet privirea până la linia orizontului. De aici, de la mare înălțime, toate i se par mărunte și fără nici o însemnătate. Nu-și mai dorește nimic legat de ceea ce este jos. Își răsucește apoi cu greu gâtul înțepenit de atâtea zile de efort și urcuș pieptiș, de foame și frig și privește în sus, spre ciuperca uriașă, apărută ca o minune în vârful celui mai ascuțit țanc de stâncă din toată zona, o ciupercă unică după spusele botaniștilor din presă, un exemplar uriaș, nemaiîntâlnit în toată istoria cunoscută a botanicii, un exemplar enorm de ciupercă supranumită „Dama cu voal” pentru forma ei specială de ființă feminină, grațioasă și misterioasă. Neobișnuit de înaltă, mândră și dominatoare, înfășurată în membrane străvezii colorate, ca niște voaluri de regină.

     A fost observată mai întâi de oameni trăitori ai munților care-și pasc oile pe pajiștile alpine, apoi survolată doar cu un elicopter al unor cercetători de la Institutul de Istorie Naturală. Dar nimeni nu a avut curajul să escaladeze piscul de munte pentru a ajunge la ea. Mai întâi pentru că, după spusele specialiștilor, pe cât e de frumoasă pe atât e de primejdioasă, frumusețea ei magică degajă miasme mortale, deja de la o distanță destul de mare miasmele toxice pe care le emană pot omorî un taur, nu doar un om. Pe de altă parte, ce rost ar avea? Ca orice ”minune”, va ține doare vreo trei-patru zile. Fotografii din elicopter și de la poalele muntelui i s-au făcut, a fost determinată cu oarecare aproximație specia și varietatea. Deși e adevărat că nimeni niciodată, cel puțin de când există studii științifice, n-a mai văzut un exemplar de asemenea dimensiuni colosale, la o asemenea înălțime, mai sus decât orice altă formă de viață obișnuită.

     Dar el n-a mai dormit nopțile de când a aflat de existența ei. Nu doar pentru că e profesor de biologie, pasionat de orice formă de viață, mai cu seamă de una ieșită din comun, ci pentru că simte o dorință irepresibilă de a o avea aproape, se vrea cu orice preț în preajma ei, vrea să înfrunte muntele și valul ei de miasme mortale doar pentru a-i vedea frumusețea intimă, strălucirea mirifică a voalurilor străvezii cu reflexe multicolore. Știe la ce se expune. E convins că înfruntă moartea, că e posibil ca drumul până la ea să fie ultimul lui drum pe pământ. Dar nu mai contează. Înaintează spre ea ca sub efectul unui drog, al unei băuturi amețitoare.

     Privește soarele în amurg, uriaș ban de aur tremurând deasupra orizontului, scăldat în râuri de sânge. Apoi ridică iar ochii spre ciuperca imensă, tronând în vârf de munte, sfidându-l de la înălțimea aceea amețitoare, privindu-l din cer cu un zâmbet ironic, pe el, un biet gândac de pământ înaintând anevoie prin țărână spre ea, prințesa văzduhului, aeriană, parcă nepământeană. Impresia de sfidare îi dă aripi și în ciuda epuizării tot mai accentuate parcă prinde forțe noi. Înaintează tot mai greu, sprijinindu-se tot mai mult în mâinile însângerate de ascuțișul pietrelor și țepii tufelor de spini de care se agață în greaua escaladare. Cu genunchii zdreliți de bolovani și picioarele umflate și dureroase în bocancii rupți.

     N-a mai mâncat de nu mai știe când și n-a mai dormit de nopți întregi decât iepurește, pe pat de cetină și de mușchi, ori pe stânca goală. Dar pe măsură ce urcă și o vede din ce în ce mai aproape, nu mai simte nici un fel de oboseală. O forță vitală năvalnică, venind de undeva din străfundurile ființei lui, îl poartă tot mai sus, tot mai aproape de ”mireasa” misterioasă și înfricoșător de frumoasă. Se oprește doar o clipă să-și tragă sufletul și să-i revină suflul în plămânii arși ca de foc. Și să admire Frumoasa care-și dezvăluie acum culori și străluciri nemaivăzute, irizări de lumină și umbre stranii, răsuciri și volute ale voalurilor sale.    

     Pornește din nou și acum parcă începe să simtă efluviile dulcege și otrăvitoare care vin în valuri dinspre ciuperca sfidătoare, semn că se apropie tot mai mult de ea. Simte în piept un fel de durere ca atunci când era bolnav de pneumonie, dar nu se oprește nici o clipă. Știe că dacă se va opri, va fi de tot, pentru totdeauna, va ceda sentimentului de frică și instinctului de conservare și se va prăvăli iar în vale spre lumea de jos. Îi dă aripi și faptul că prințesa lui e tot mai aproape cu fiecare pas, cu fiecare aruncare înainte. Vaporii toxici îi dau fiori de nebunie, dar în același timp îl îmbată de putere, de beția luptei și de apropierea victoriei. Dama voalată parcă dansează, își întinde brațele eterice în aer și își flutură cu grație voalurile, cu irizări în mii de culori. Doamne, cât de frumoasă poate fi! Începe să râdă spasmodic, cuprins de o bucurie fără margini și să strige spre ea: ”De-acum ești a mea! Numai a mea!”

     Acum e atât de aproape! La doar câțiva pași. Mireasa dansează un dans magic și lumea toată parcă se rotește în același dans amețitor. Întinde mâinile spre ea. Aproape că o atinge, aproape că o simte, moale și caldă, pulsând și vibrând în aerul răcoros al serii. Se prinde în dansul ei, se simte plutind ușor, ca un fulg. Dansează împreună. Ce vis minunat! Ce dans înălțător! Se desprind parcă de piscul de stâncă, îmbrățișați și dansează în volute tot mai largi în aerul rarefiat al înălțimilor. E fericit! Cumplit de fericit! Cum n-a mai fost niciodată!

    

     A doua zi la știri și în orașul de la poalele muntelui se vorbește peste tot despre un tânăr profesor dat dispărut de câteva zile din oraș și în același timp despre un om văzut lângă ciuperca misterioasă din munți. Un cioban din partea locului tocmai observase, de la mare depărtare, ceva ciudat, un fel de momâie întunecată aproape lipită de uriașa ciupercă, la care nimeni nu se încumetă să urce. Apoi cercetătorii care au survolat din nou piscul de munte cu elicopterul lor, au confirmat prezența unei ființe umane nemișcate, care parcă îmbrățișa, căzută în genunchi, trupul acelei ciuperci nemaivăzute.

[Ghiţă]

Nu ştiu cine v-a fost modelul ciupercăi, dar am avut puternică senzaţie că se descrie relaţia dintre un narcis şi un co-dependent...

Mi-a plăcut lectura...

Felicitări

[Grig Salvan]

Mulțumesc pentru lectură, apreciere și interpretare! Mă bucur mult că cineva care a citit mica mea proză fantastică, a încercat și reușit o interpretare simbolică a acestei alegorii!

Gheorghe a spus :

Nu ştiu cine v-a fost modelul ciupercăi, dar am avut puternică senzaţie că se descrie relaţia dintre un narcis şi un co-dependent...

Mi-a plăcut lectura...

Felicitări

[Vasilisia Lazăr]

Citind, am avut impresia că-l văd pe prințul arab înaintând spre Meka. Scrieți nemaipomenit proză. Și nu duceți lipsă de idei. Vă aștept cu texte pentru Antologie.

[Grig Salvan]

Mulțumesc! Apreciez buna intuiție! :) Mica mea povestire s-a vrut, dintru început, un fel de variantă în proză pentru ideea de sacrificiu suprem, de ”negare de sine”, pentru atingerea unui ideal mai presus decât viața însăși, idee tratată în ”Noapte de Decemvrie” sau în ”Mistrețul cu colți de argint”. Mulțumesc pentru apreciere și pentru invitație! :) 

Vasilisia Lazăr a spus :

Citind, am avut impresia că-l văd pe prințul arab înaintând spre Meka. Scrieți nemaipomenit proză. Și nu duceți lipsă de idei. Vă aștept cu texte pentru Antologie.

[Vasilisia Lazăr]

Comentariul meu dovedește că ați reușit să transmiteți exact ce ați dorit.

[Chris]

devorat de propriul ideal, se intampla cand exista prea multa pasiune..

[Grig Salvan]

Chris, mulțumesc pentru lectură și comentariu. Așa este. Pasiunea nu o stăpânim noi, ci ea ne stăpânește pe noi. Atunci când se transformă în ideal suprem, propria ființă a omului se aneantizează, omul renunță la sine fără nici un fel de rezistență, învingându-și chiar și cel mai puternic instinct, instinctul de conservare.

Chris a spus :

devorat de propriul ideal, se intampla cand exista prea multa pasiune..