Au trecut ani de atunci, dar întâmplarea îmi revine în memorie mai ales când trec sau mă plimb printr-un parc. Era pe la sfârșitul toamnei, într-o zi cu un soare blând și nefiresc de caldă pentru perioada respectivă, parcă simțeam cum razele lui mă îmbrățișau a rămas bun, deoarece iarna, conform calendarului trebuia să-și intre în drepturi peste doar câteva zile. În parcul din vechiul meu oraş, fostă cetate de scaun, parc situat strategic din punct de vedere turistic – pentru că cine vizita ruinele cetății, încântat de priveliștea ce se etala în fața ochilor, după vizită, cobora și în parcul amenajat chiar la poalele zidului de fortificație ce apăra odinioară Curtea Domnească de năvălitori - am întâlnit şi m-am împrietenit cu un bătrân tare jovial și simpatic. Atunci, stam pe o bancă amplasată pe malul lacului, ascunsă parţial de ramurile unei sălcii pletoase şi eram furat de foșnetul muzical emis de frunzele ei, foșnet îngânat de acordurile ritmice ale valurilor jucăușe ce se spărgeau clipocind de dalele din beton. Priveam unduirea lină a apei mângâiată blând de vântul ce adia uşor, urmărind mai ales frunzele de salcie căzute pe suprafaţa lui tremurătoare, frunze ce mi se păreau că sunt nişte mici corăbioare fără catarg și vâsle, iar vântul se juca cu ele și le purta după bunul lui plac, când:
− Deranjez? aud o voce ușor baritonală în spatele meu.
− Nu, poftiți, luați loc, am răspuns eu repede trezit la realitate și am întors capul, privindu-l doar câteva secunde pe bărbatul oprit în spatele meu. Am observat că era cam de vârsta a treia, îmbrăcat în haine sport, lejere, plăcut asortate și era chiar atrăgător. S-a aşezat pe bancă destul de sprinten pentru vârsta lui, aruncându-şi tinereşte picior peste picior şi privind lacul, începu să vorbească ușor tărăgănat de parcă își căuta cuvintele:
− Cred... de fapt mai exact bănuiesc că ți-am stârnit curiozitatea... totodată realizând că ţi se pare ciudată alegerea mea. De ce, te întrebi, din tot parcul am venit fix aici, când mai sunt destule bănci libere.
Am așteptat puțin să continue, dar bătrânul tăcea și am observat că privea lacul de parcă aștepta răspuns de la el, nu de la mine.
− Nu mi se pare ciudată alegerea dumneavoastră, zic eu, după părerea mea aici este cel mai frumos loc din parc și pot să-i spun fără să exagerez, chiar romantic, iar pletoasa asta frumoasă care ne ascunde puțin de privirile insistente ale curioșilor, ne mângâie ușor fruntea și îți induce o stare de intimitate. Îmi place să vin și mie să stau pe această bancă când am timp liber, mai ales toamna, când natura își schimbă hainele...
− Să înțeleg că iubești toamna? mă întrebă, privindu-mă fugar.
− Îmi place și toamna, dar cel mai mult iubesc primăvara.
− Da, sigur, toamna prin culori și foșnetul frunzelor uscate își cântă simfonia încheind ciclul naturii, iar primăvara are altă muzică mai vivace, ce trezește la viață natura și este mirifică, inegalabilă, mai ales atunci când salcâmii înnebunesc...
− ...De atâta primăvară, completai, amintindu-mi de versurile din cântecul lui Tudor Gheorghe.
Bătrânul tăcea, parcă nici nu auzise ce spusesem eu. Atunci l-am privit cu coada ochiului, își lăsase capul ușor pe spate și avea nările ușor dilatate de parcă inspirase cuvintele răspunsului meu, își hrănise sufletul și mintea cu ele și acum le expira lăsându-le să plutească liber prin coroana pletoasă a salciei sau poate că spunea frunzelor că este vremea să plece.
−„Timpul este ceea ce avem cel mai puţin”, a spus Ernest Hemingway, începu bătrânul să vorbească la fel de tărăgănat, spun asta apropo de faptul că ai zis mai devreme că vii aici când ai timp liber, însă eu cred că „timpul” este mai degrabă o noțiune abstractă... Dumneata ce părere ai, acum tânăr, ce crezi despre timp?
− Eu... eu încă nu mi-am format o părere foarte personală despre timp, însă cred sincer că timpul are trecut, are prezent și poate avea viitor, nu? Însă pot să vă spun, dacă îmi aduc bine aminte, ce a spus Einstein: „Că timpul este relativ”.
− Adevărat, așa a spus ciufulitul ăla simpatic pe care l-am văzut într-o poză cum scoate limba la noi, iar ca să fie și mai bine înțeleasă teoria lui despre relativitate, zice: „Pune mâna pe o sobă fierbinte un minut și ți se va părea o oră. Stai cu o fată frumoasă o oră și ți se va părea un minut. Aceasta este relativitatea.” ...Mereu m-am întrebat, reluă bătrânul după o mică pauză: noi gestionăm timpul sau el ne gestionează pe noi? Și fără să aștepte răspunsul meu, continuă pe un ton mai vioi: Vreau să-ți spun tinere și te rog să admiți că am și o motivație bine întemeiată a faptului că, ori de câte ori vin în parc, iar asta se întâmplă foarte des în ultimul timp, stau pe această bancă. Este preferata mea din două motive. Te plictisesc? mă întrebă el, întorcându-și brusc fața spre mine.
− Nu, de loc, chiar m-ați făcut curios, am răspuns eu ușor încurcat deoarece fusesem surprins de către el că-l priveam și puțin uimit când mi-am auzit vocea; încercasem să-i imit timbrul acela cald. Liniștea din jur, adaug eu dregându-mi glasul, începuse încet, încet, să mă deprime.
− Te-am făcut curios?
− Da, curios să aflu motivul ce vă determină să...
− Da, da, exact: motivul, spuse el repede. Dar vreau să-ți spun mai întâi, că ai dreptate, liniștea uneori ne creează un ușor disconfort, nu știm de ce, cu toate că noi singuri dorim liniște și chiar o căutăm. De exemplu, eu mă plictisesc repede când în jurul meu este foarte multă liniște și treptat, treptat, plictiseala se transformă în depresie. Se opri și mă fixă foarte direct, citind în ochii lui ceva ciudat: inocența din privirea unui copil, combinată cu privirea foarte pătrunzătoare și cercetătoare a unui adult, analizându-mă, dacă merit să-mi mai vorbească sau nu. Apoi zise: Dă-mi voie să mă prezint, Baltag, fost profesor de… de fapt n-are importanță ce-am fost în trecut, pentru mine foarte important acum e prezentul frumos pe care-l trăiesc și vreau să-l trăiesc din plin, cu motorul turat la maxim, cum spuneți voi tinerii.
− Milică, fost lăcătuș mecanic, acum șomer, spun eu schițând un zâmbet, lăsându-mi mâna strânsă și scuturată bărbătește de domnul Baltag.
− Da, triste vremuri am mai apucat să trăiesc și să văd, uitându-mă la voi cum vă chinuiți să vă găsiți un loc de muncă, nu găsiți și plecați în alte țări, unii chiar riscându-și viața să ajungă în vest, unde munciți ca niște sclavi în palatele lor, în loc să stați aici și să fiți regi în căsuțele voastre.
– Dacă ar avea unde și ce să muncească, fiți sigur că nimeni nu ar mai pleca.
– Voi, tinerii de azi, viitorul de mâine - știu, pare desuet acum, deoarece asta era lozinca de pe vremea comuniștilor, lozincă însă valabilă și în ziua de azi! - oare nu vedeți că multe familii se destramă, că unii copii se sinucid de dorul părinților... trist, foarte dureros de trist. Oare voi tinerii, nu realizați că ei, nemernicii ăștia ce conduc țara acum, crezându-se nu numai buricul pământului ci și nemuritori, furând tot ce se poate fura, mințind pe față, cu aroganță, cu mult tupeu și fără să le pese de cei ce i-au votat, sfidând bunul simț, ei, ciocoii noi de azi, chiar asta vor? Adică, voi să plecați și cu cât plecați mai mulți cu atât mai bine pentru ei, să facă și chiar fac ce vor în țara asta unde acum a început să se întâmple un paradox ce te pune pe gânduri, se construiesc mai multe biserici decât școli...
− Nu vă supărați, l-am întrerupt eu nepoliticos, dar și biserica are rolul și rostul ei în societate, în educație.
− Are, cum să nu, spuse domnul Baltag repede, cu o ușoară ironie în glas, dar când o să aflați voi, ori generația viitoare, căci cât de curând adevărul o să iasă la lumină - of și rău îmi pare că eu n-am să mai apuc asta -, care este sau care a fost cu adevărat rolul biserici, o să vă cruciți, adică o să vă faceți semnul crucii și cu mâna stângă și cu mâna dreaptă. Eu nu-ți spun ce gândesc abia acum la bătrânețe despre biserică și slujitorii ei, nu vreau să te influențez într-un fel sau altul, te las pe dumneata să discerni
− Și când credeți că se va întâmpla asta? Când vom descoperi?
− Atunci când Vaticanul își va deschide biblioteca sa Apostolică, când manuscrisele găsite la Marea Moartă vor fi date în totalitate publicității.
− Asta n-o să se întâmple niciodată, am murmurat eu.
− Ba da, în mod sigur se va întâmpla, ceva, ceva tot a mai ieșit la lumina soarelui... Toate au un început, un apogeu și inevitabil un sfârșit, toate, toate, nimic nu e veșnic. Oare nu ți se pare un mare paradox: dacă Dumnezeu este unic, de ce avem mai multe religii? De ce nu avem o religie unică, așa cum El este unic?
− Nu știu, am spus eu ridicând din umeri. Cred că i-a lăsat omului libertatea de a alege după cum îi dictează inima și conștiința. Poate că în viitor o să fie o singură religie, ortodoxă sau catolică, cine știe!?
− După părerea mea, n-o să fie nici una din cele două, o să fie musulmană.
Tot timpul cât vorbise, mă privise fix, se înflăcărase puțin și la final, ochii îi înotau în lacrimi.
− Să știți că realizăm că asta vor, spun eu revenind la subiect și mai vor să fim un popor de analfabeți, de proști, fără minimă educație, mult mai ușor de mințit și de manipulat, dar, sunt sigur că unii dintre noi chiar realizăm, însă ce putem să mai facem... iar dacă iei atitudine, te elimină chiar și fizic dacă nu pot altfel... Știți foarte bine ce spun ei: dacă nu ești cu noi, înseamnă că ești împotriva noastră, iar neutru nu poți fi...
− Nu așa, de unul singur! Să vă uniți și să vă cereți drepturile voastre pe care ei vi le-au furat puțin câte puțin, spuse domnul Baltag repede, să vă uniți și să vă recuperați țara, vândută bucățică cu bucățică... Istoria o să-i judece pe Ion Iliescu, Gelu Voican Voiculescu și Petre Roman, de fapt pe toți cei ce au participat la masacrarea tinerilor și în 1989 și la mineriadă. Dovezile în mod sigur sunt undeva bine păstrate și cândva vor ieși la suprafață, documentele vor ieși la iveală, nu poți falsifica chiar toată istoria unei țări, dar... dar noi o să privim ca la circ și doar atât, niciodată ce au furat ei nu o să mai fie recuperat, niciodată. Îi condamnă cu suspendare dar nimeni nu vorbește de recuperarea totală a prejudiciului sau confiscarea averilor. Eu nu mai știu o altă țară din Europa să-și fi vândut rețeaua de distribuție a energiei electrice și a gazelor... Când o să vă treziți, o să realizați că stați cu chirie în țara voastră și că nimic nu vă mai aparține, o să fie dureros... Știi, în trecut, ocupația asta de „șomer”, nu era cunoscută la noi în țară. Of!... Doamne, ce popor trist și umilit am ajuns... Vreau să-ți mai spun ceva, nu mă consider un profet și nici clar văzător, dar sunt sigur că peste ani, Ceaușescu n-o să mai fie așa de criticat. Apoi brusc, schimbă registrul vocal și reveni la tonul acela blajin ce mă cucerise: Dar să lăsăm nostalgia vremurilor apuse și nu spun că pe vremea comuniștilor a fost mai bine, dar nici așa jaf și tâlhărie ca acum...
− Poate și atunci era, dar informația circula mai greu, nu era internetul...
− Da, ai dreptate, însă reține un lucru, la un moment dat, din răzbunare sau poate chiar din dorința unei schimbări majore, că așa e nația asta română, foarte sucită și imprevizibilă, comunismul o să renască, poate sub altă denumire, cine știe, dar doctrina o să fie cam aceiași...
− Dar, mă scuzați că vă întrerup, monarhia nu poate să revină?
Domnul Baltag, preț de câteva clipe rămase nemișcat, întrebarea mea îl surprinsese, în mod sigur nu se așteptase ca un tânăr să se gândească la monarhie. Își scoase batista și-și tamponă ochii, apoi pe un ton foarte calm, reluă:
− Ce știi dumneata despre monarhie?
− Ce-am citit în manualul de istorie...
− Puțin, foarte puțin. Și în afară de ce ai citit în manualul de istorie la școală, istorie scrisă și modificată de niște netrebnici, ca să le pice lor bine, n-ai mai citit nimic?
− Nu.
− De fapt, dacă mă gândesc, nici nu aveai ce să citești. Istoria adevărată a acestei țări încă nu s-a scris și în mod sigur că nu se va scrie, ar schimba multe și adevărul doare rău de tot. Sunt foarte puțini, din ce în ce mai puțini istorici patrioți cu adevărat, mâine-poimâine vor pleca în lumea celor drepți și vor lua cu ei în mormânt toată istoria nescrisă. Și se întâmplă ceva ciudat, chiar l-aș numi misterul zilelor noastre, adică: dacă un istoric ar începe să scrie adevărata istorie a României, cu siguranță că se va găsi cineva, de regulă un politician, o persoană publică foarte cunoscută, care să spună că nu este domnule adevărat, asta este propagandă, etc. Lehamite, greață, scârbă, revoltă, indignare, frustrare, ură, asta simt eu acum... Revenirea monarhiei în momentul de față, reluă domnul Baltag după câteva momente de tăcere, nu ar fi bună, asta ar fi trebuit să se întâmple cu mult timp în urmă și sunt sigur că țara nu ar fi ajuns așa, atunci în 1992, când Regelui Mihai I i s-a permis să revină în țară și a fost întâmpinat cu aplauze și urale de bucurie de către populația bucureșteană, dar noua putere deja se ancorase puternic de scaun și cu ghearele și cu dinții. Dar hai să lăsăm istoria și să discutăm despre ce trăim noi acum, prezentul, și revin la banca asta bătrână dar încă frumoasă: în primul rând, de aici se poate vedea și contempla tot lacul, şi, dacă fac abstracție de limba aceasta îngustă de pământ ce desparte banca de lac, pot aluneca pe luciul lui în ritm de vals, iar bătrâna salcie pletoasă - în mod sigur, martoră involuntară a multor evenimente romantice - în adierea vântului îţi mângâie părul, fruntea... și bătrânul tăcu ridicându-şi capul semeţ, atingând cu fruntea frunzele.
− Da, aveți dreptate, generația mea încă nu știe istoria adevărată a acestui popor și nici nu cred că ar fi curioși s-o afle sau că-i pasă de așa ceva... spun eu mai mult şoptit, ridicându-mi privirea printre ramurile salciei şi observând abia acum că frunzelor le dispăruse totalmente culoarea verde: toamna, cea mai frumoasă „hoață” a naturii, reușise să le-o fure. Unele foarte galbene, în adierea vântului se desprindeau uşor de ram şi planau aterizând în lac sau în iarba de pe malul acestuia și foarte rar în părul nostru.
− Al doilea motiv, de fapt şi cel mai important și cu acesta ar fi trebuit să încep, este că aici, pe această bancă am cunoscut-o pe ea și am început să beau din cupa cu otravă a fericirii!
− Cupa cu otravă a fericirii? am întrebat eu surprins.
− Exact. Fericirea, în viziunea mea, este ca un drog, dacă-mi permiți asemenea comparație, consumi puțin drog, te simți bine, consumi mult drog, nu te mai scapă nimeni din ghearele celei cu coasa. Acum în loc de drog, pune dumneata cuvântul fericire...
− Pun, dar eu nu am auzit să fi murit cineva din... consum excesiv de fericire.
− Așa gândeam și eu când aveam vârsta ta. Bănuiesc că ți se pare o aberație ce-ți spun, însă când vei ajunge să cunoști cu adevărat ce înseamnă să fii fericit, atunci vei realiza că ce ți-am spus eu acum are totuși un sâmbure de adevăr. Înțelegi?
− Nu în totalitate, dar am tot viitorul în față ca să aprofundez comparația dumneavoastră, am spus eu zâmbind ușor.
− Ea, unica… reluă domnul Baltag, fără să comenteze intervenția mea - puțin ironică mi se păruse mie -, marea mea iubire, femeia visată toată tinereţea şi pe care am căutat-o, abia acum am realizat, în toate femeile... Ştii, visam adesea în tinerețe că alerg după o femeie, iar când mă pregăteam s-o prind, ea dispărea şi rămâneam cu braţele goale… atunci, când mă trezeam îmi venea să plâng că nu reușesc măcar să-i văd fața.
Deoarece iar tăcuse, am întors capul, privindu-l. Rămăsese într-o poziţie nefirească, cu o ușoară tentă caraghioasă - poziție privită doar prin prisma vârstei -, ca o statuie cu braţele larg deschise, de parcă dorea să cuprindă în brațe tot parcul cu lac cu tot. În schimb, când întoarse capul spre mine şi surâse puţin, pe faţa bătrânului răsărise soarele, privirea lui radia de fericire şi avea în ochi un licăr strălucitor, ciudat, apoi rupse o ramură de salcie şi începu să se joace cu ea, rupând frunză după frunză şi poate că în gând își spunea: mă iubeşte, nu mă iubeşte, mă iubeşte...
− Simt că mă privești ca și cum ai spune că sunt un bătrân foarte bolnav, sclerozat, cu început de schizofrenie sau sufăr de Alzheimer, zise fără să mă privească.
− Ei nu, Doamne ferește, nu cred că suferiți de vreo boală din cele enumerate, vă mărturisesc sincer că privindu-vă mă gândeam că nu mai sunteți totuși tân...
− Tinere, interveni el repede nelăsându-mă să termin cuvântul, intuind ce aveam de gând să zic, continuă: După cum bine ştii sau în mod sigur ai citit, iubirea şi mai ales dăruirea, subliniez și repet, mai ales dăruirea - gestul cel mai sublim cu care ne-a înzestrat mama natură - nu ţine cont de vârstă! Niciodată n-a ținut și nici n-o să țină cont de ea, îți spune asta un om bătrân cu ceva experiență de viață, iar dacă nu ai înțeles acest lucru până acum, nu-i nicio supărare, mai ai timp ca să... Pentru mine, pentru ce simt eu și trăiesc acum, ea reprezintă speranța, și, ,,O mare speranţă denotă o mare dragoste’’ a spus marele Balzac, și dumnealui se pricepea să umble foarte lejer prin labirintul psihologic al unei femei sau bărbat, ca nimeni altul. Sunt, recunosc, din punct de vedere fizic bătrân, dar în pieptul meu încă mai bate puternic, Doamne și ce bate!, o inimă foarte tânără, înţelegi? Apoi am foarte multe de dăruit... în ani s-a acumulat în mine această dăruire, o simt cum chiar mă sufocă şi trebuie să mă eliberez, s-o dau ei, pricepi?
− Sigur că... însă toate trebuie să le facem și să le trăim la timpul lor, deoarece: ,,Ceea ce nu trăim la timpul potrivit, nu vom trăi niciodată’’ a spus…
− Da, da, ştiu cine a spus asta, mă întrerupse bătrânul: cinicul de Octavian Paler... da, da, cinic, eu așa l-am considerat mereu, cinic, alții au zis că e și pesimist rău de tot și vede numai partea goală a paharului. Dă-mi voie să-ți spun părerea mea; Paler n-a trăit niciodată la intensitate maximă acest sentiment ce-l trăiesc eu acum și simt cum mă mistuie, cum efectiv mă consumă și mă arde pe mine acum acest terifiant sentiment: iubirea! Sau poate că el l-o fi trăit la tinerețe, dar probabil că l-a trăit și simțit prin gândirea lui cinic filozofică, dar nu se compară cu ce simți și trăiești acum, așa bătrân cum sunt eu, e altfel, o trăire mult mai profundă.
− Iubirea, sentiment terifiant? am întrebat eu surprins.
− Da, da, iubirea are și partea ei terifiantă, iar dacă nu i-ai cunoscut această latură, foarte bine, nici nu-ți doresc s-o cunoști. Și apropo, știi care mai este diferența între un optimist și un pesimist, în afară de aceasta cu paharul?
− Da, cea cu fluturii și omizile.
− Exact, însă sunt sigur că mai sunt și altele, dar asta cu fluturii mi-a plăcut cel mai mult. Spune-mi: tu... tu ai fost îndrăgostit?
− Da, dar dumneavoastră ați fost?
− Și!?... mă întrebă rapid domnul Baltag. Nu ai simțit nimic deosebit atunci? Ce poate fi mai înălțător, decât această a doua minune primită drept zestre tot de la mama natură: iubirea? Știi, și sunt sigur că nu-ți spun ceva nou, dar crede-mă că eu am realizat că foarte mulţi bărbaţi, dar şi femei, nici nu ştiu bine ce este iubirea, las la o parte faptul că în mintea lor nici nu au o definiţie clară a cuvântului... Am fost și eu îndrăgostit când m-am căsătorit, dar cu timpul, monotonia, rutina, obișnuința și mai ales lipsa de comunicare, s-a instalat comod și dragostea a dispărut, transformându-se în respect, unii dintre noi nu avem curajul să recunoaștem asta, și nici femeile nu au...
− Dar „iubirea” nici nu are o definiție exactă, unică și clară, am intervenit eu, cele mai multe definiții, ca să le spun așa, sunt pur și simplu niște comparații...
− ...Da, ai dreptate, spuse bătrânul după câteva clipe de gândire, însă dă-mi voie să-ți mai spun că ei sau ele n-au băut niciodată din acea cupă fermecată, n-au simţit niciodată beția iubirii sau apogeul ei, beatitudinea, deoarece nici nu au trăit cu adevărat acest sentiment. Iar acești oameni, după umila mea părere, au trăit degeaba dacă n-au iubit măcar o dată în viață. Și fapt constatat de mine: cine nu dăruiește iubire, n-o să fie iubit niciodată!
– Și cine nu știe să dăruiască iubire, n-o să fie iubit niciodată, am intervenit eu.
– Exact, dacă nu știi să dăruiești iubire și mereu aștepți răsplată, logic că nici nu știi s-o simți când îți este... dacă îți este, dăruită. M-am întrebat de multe ori și aș fi curios sa aflu și părerea ta: cine iubește sau cine dăruiește mai multă iubire, bărbatul sau femeia?
− Firesc ar fi ca totul să fie reciproc, dar parcă femeia cred că iubește și dăruiește sau se dăruiește mai mult.
− De ce crezi tu asta? mă întrebă el imediat. Știi foarte bine că în fața societății, noi și ele suntem egali în drepturi, dar, și asta este doar părerea mea, în realitate, chiar dacă nu o recunoaștem fățiș, femeile și noi suntem total diferiți... Societatea asta mizerabilă în care ne ducem crucea, ne obligă, sau mai bine zis, ni se induce ideea că bărbații și femeile au aceleași calități și aptitudini, iar femeile pot face cu brio toate meseriile practicate de bărbați.
− Știu și eu, prin definiție fiind ființa dătătoare de viață și cea mai gingașă de pe pământ, sau „Cumințenia Pământului”, cum a numit-o Brâncuși, pe care nici măcar cu o floare nu trebuie s-o atingi...
− Aiurea, tinere domn, texte perimate, iar asta cu „floarea” era în universul poeților, culorile din penelul pictorilor, muza sculptorilor și visul frumos al îndrăgostiților, dar află de la mine, că noi, bărbații, suntem mult mai capabili de iubire și dăruire, în comparație cu ele și istoria abundă de exemple, noi, bărbații ne-am luptat, ne-am duelat cu spada și pistolul pentru a cuceri inima unei femei...
− Dar și unele femei au luptat pentru cucerirea unui bărbat...
− Mai puțin pentru a cuceri un bărbat, mai mult au luptat pentru o poziție socială, însă nu au luptat corect, așa bărbătește ca noi, adică nu s-au duelat, au avut alte arme foarte perfide zic eu, și-au folosit corpul sau chiar otrava.
− Unele și-au folosit inteligența. Dar mă scuzați, însă și în sens invers avem destule exemple. Bărbatul a iubit mai mult lupta, el era veșnic cu arma în mână pentru vânătoare sau să-și apere teritoriul, casa, copii și nevasta, iar femeia l-a iubit pe bărbat pentru că îi conferea protecție să-și crească în liniște copii.
− Avem exemple, dar parcă mai puțin... Și știi ce mi se pare mie puțin stupid, reluă domnul Baltag, că noi bărbații, alergăm toată tinerețea după o anumită categorie de femei și ne alegem ca soție o femeia din altă categorie!
− Adică, cu alte cuvinte, vreți să spuneți că alergăm după femeile de moravuri ușoare și ne căsătorim cu cele serioase?
− Cam așa ceva, numai că și aici intervine ironic stupiditatea, le alegem pe cele ce ni se par nouă serioase, deoarece nu întotdeauna le cunoaștem în totalitate trecutul, nu?
− Și chiar dacă i l-am cunoaște, când te-a săgetat Cupidon, folosești fără să-ți dai seama buretele iertării...
− ...Iertarea din iubire, oftă domnul Baltag, iertarea asta nici n-o înțelegem prea bine la tinerețe dar apoi, la bătrânețe, ne mănâncă zilele... Eu abia acum am descoperit adevărata vrajă a iubirii, continuă bătrânul parcă imperturbabil la intervenția mea. Când o văd, tremur ca un adolescent, mă înroșesc, mă bâlbâi, transpir, mă... mă… mi se usucă gâtul, mi se face subit şi sete şi foame, ameţesc nu alta! Numai când o văd, dar imaginează-ţi ce simt, ce vise trăiesc cu ochii larg deschiși când îmi vorbeşte? Doamne, când îmi vorbeşte, parcă un înger coboară pe pământ şi cântându-mi, mă îmbrățișează cu aripile lui albe, catifelate, moi şi pure. Simt că sunt îndrăgostit cum n-am fost niciodată, nici măcar în tinereţe.... Ştii, zise într-un târziu, ea este mai tânără.
− Acum, după cele povestite, cred că sunteți bolnav, spun eu, păstrând o mină cât de cât serioasă.
− Și anume, de care dintre bolile enumerate anterior crezi că sufăr? mă întrebă fără să mă privească.
− A, de nici una, dumneavoastră acum sunteți bolnav de iubire.
− O, sublim! explodă domnul Baltag, ridicându-și mâinile printre ramurile salciei.
– Sublim? întreb eu puțin uimit.
– Da, ai dreptate, iubirea nu poate fi sublimă.
Mi-am întors faţa spre el, deoarece tăcuse brusc, cu intenția vădită de-al întreba ce-l determinase să spună acel cuvânt, însă am observat că subit, entuziasmul bătrânului pierise ca prin farmec iar privirea lui rătăcea întrebătoare, parcă patina solo, pe suprafaţa lacului.
− Dar nu fiți trist din acest motiv: că femeia ce o iubiți acum este mai tânără, am spus eu în loc să-l întreb ce avem în gând, acest lucru nu este un impediment, dacă…
− Of Doamne, dacă și eu aş fi liber ca ea, spusese bătrânul repede, dar sunt căsătorit, am şi doi băieţi foarte mari.
– Nu asta am vrut să zic, apoi am tăcut.
Tăcerea asta născută între noi din așteptare, am început s-o simt ca pe o povară, ciudată, amplificată și de liniștea din jurul nostru. Parcă se întâmplase un fenomen paranormal: natura își oprise ceasul, vântul încetase subit, lacul nu mai tremura și devenise o imensă oglindă în care cerul înroșit de apusul soarelui, se oglindea perfect. Însă totul dură doar câteva clipe, deodată natura se trezi brusc la viață, vântul izbucni într-o rafală puternică, frunzele salciei începură să cânte căzând, lacul să tremure, formând valuri mai mari ce se spărgeau cu zgomot de mal, iar dalele din beton sclipeau roșiatic. Brusc, vraja liniștii se risipise mai rapid decât ceața, salcia pletoasă cânta din când în când, despletită de rafalele vântului și mă tot gândeam că remarca mea nu-i stârnise curiozitatea sau nu mă urmărise, domnul Baltag fiind captivat și foarte conectat la problema lui, când:
− …Și, mă rog, ce anume ai vrut să spui mai devreme? îl aud că mă întreabă într-un târziu.
− Am vrut să spun că, dacă şi ea vă iubeşte la fel de mult, nu contează diferenţa de vârstă, nu!? Doriți să vă căsătoriți cu ea?
− N-am discutat încă despre asta, relația noastră abia s-a născut, ca să zic așa, încă nu i-am spus răspicat ce sentimente nutresc. Nu am avut curajul necesar, nu știu cum o să reacționeze, ce va înțelege, însă cred că nu doresc să-i spun prin cuvinte ceea ce simt pentru ea, voiesc să o fac să mă înțeleagă... Și îți dau dreptate, teoretic așa este sau așa ar trebui să fie, diferența de vârstă să nu fie un impediment, dar încă, subliniez, încă, nu știu exact dacă și ea mă… și se opri, parcă fiindu-i teamă să rostească cuvântul „iubește”, el care până atunci vorbise cu atâta patos despre acest sentiment. Ciudat, atunci când iubim, mereu suntem sub imperiul acestui cuvânt: teamă!... Teama asta ne macină al dracului de tare și naște multe întrebări, mai ales, introvertite: dacă eu o iubesc mai mult decât mă iubește ea? Dacă eu mă implic mai mult? Dacă eu îi dăruiesc mai multă afecțiune? Dacă eu investesc mai mult? Sau cum a spus Alexandre Dumas: „Dragostea curată și suspiciunea nu pot locui împreună.” După minute lungi de tăcere, brusc, o întrebare încolțise în mintea mea și dezvoltându-se, începuse să mă tortureze. Voiam, sincer nu știu de ce, să-l întreb din ce motiv se căsătorise, dar pe moment am renunţat, realizând că era o întrebare nepotrivită, având în vedere că ne cunoșteam doar de câteva ore, apoi dacă se supăra considerând că mă bag în viaţa lui. Dar, după alte câteva minute apăsătoare de tăcere, am deschis gura și am zis:
− Nu vă supărați că vă întreb: dumneavoastră v-ați căsătorit din dragoste?
− ...Căsătoriile din dragoste, seamănă al dracului de mult cu jocurile astea stupide de noroc, mai ales cu jocul acesta, foarte manipulat, 6 din 49, spuse bătrânul într-un târziu, cu altă voce, ușor autoritară.
− Ei, zic eu, manipulat, nemanipulat, lumea tot joacă. Dumneavoastră nu aveți încredere în acest joc?
− Nu și nici nu mai joc de când mi-a spus un prieten cum se manipulează totul cu ajutorul calculatorului și al camerei de filmat.
− Adică!? Și el de unde știe?
− E hacker, a spart niște programe ale loteriei și acum este arestat. El mi-a povestit cum se procedează. Este adevărat că primele patru numere se extrag corect, însă după al cincilea număr extras se oprește filmarea și cu ajutorul unui program, calculatorul spune exact numărul de câștigători, dacă lor le convine numărul, extragerea și filmarea continuă, dacă nu, se repetă până iese numărul ce le convine lor, așa se procedează și pentru cel de-al șaselea număr.
− Nu cred domnule Baltag, hai să fim serioși, astea sunt povești, Loteria nu și-ar permite așa ceva.
− Da, ai dreptate, nu și-ar permite că o doare tare rău, zise el ironic. Știi cum aș avea eu încredere în acest joc de noroc? mă întrebă domnul Baltag privindu-mă foarte direct și cum probabil în ochii mei se citea multă curiozitate, el continuă: Aș alege șase orașe din țară, și imaginează-ți că fix la ora „X”, câte un copil din orașul respectiv, legat sau nelegat la ochii, în fața unei camere de filmat și a unei comisii, ar introduce mânuța într-un bol în care se află cele patruzeci și nouă de numere și ar extrage o biluță, apoi în câteva secunde numerele s-ar centraliza și gata câștigătorul... așa aș elimina orice suspiciune de fraudă.
− Și dacă se întâmplă să se extragă același număr în două sau mai multe orașe? întreb eu repede.
− Da, este posibil și așa ceva, nu este exclus. În orașele respective se repetă extragerea.
− Nu cred că se va întâmpla asta vreodată, loteria n-ar mai putea să ne fure, zic asta, dacă ar fi să dau crezare spuselor prietenului dumneavoastră. Dar, continui eu amintindu-mi de unde pornise discuția, pe ce vă bazați sau care este explicația când afirmați că acest joc, seamănă cu o căsătorie din dragoste? Eu cred că seamănă cu o căsătorie din interes. Trebuie să deduc că v-ați căsătorit din interes?
− Nu joci la loto? mă întrebă el parcă puțin surprins de întrebarea mea.
− Nu! Ar trebui să joc, ca să pricep ideea dumneavoastră.
− Ei, nu chiar, dar înțeleg de ce nu pricepi analogia dintre loto și căsătoria din dragoste. Să-ți explic în câteva cuvinte: joci la 6 din 49, una-două sau trei variante, iar ca să plătești mai puțin valoarea biletului, evident, diminuându-ți și suma câștigată, joci un anumit cod pe biletul tău, însă foarte puțini jucători știu că își micșorează foarte mult șansa de a câștiga, pentru că este o iluzie că ți-o mărești, și-ți explic: în urma extragerii constați că ţi-au ieşit toate cele șase numere de pe biletul tău, dar, și urmează surpriza stupidă, numerele respective nu sunt în schema codului de la loto, numerele tale sunt în afara schemei, înțelegi?
− Nu prea și nici nu pricep legătura, dintre căsătorie și loto...
Brusc se ridică:
– Dacă v-am enervat, vă rog să mă scuzați.
− La revedere, tinere domn, poate ne mai vedem şi am să-ţi explic atunci mai pe larg cum e cu schema asta la loto și de ce se potrivește căsătoriilor din interes...
– Un moment, scuze, am auzit eu bine, ați spus, căsătoriilor din interes?
– Exact, așa am spus, am vrut să te încurc puțin și mă bucur că nu am reușit și sunt sigur că ai dedus ce vreau să zic când am spus că mă bucur. Dar, e mai bine să nu știi schema de la loto. Uneori creează dependență. Nu, nu m-am enervat, plec, trebuie neapărat s-o văd, dacă n-o văd n-am să pot dormi la noapte... am coşmaruri şi mi-e teamă să nu plec ca un somnambul prin casă, cântându-i numele. Ți-am spus cum o cheamă?
− Nu.
− Andaluzia o cheamă, frumos nume, nu? Acum te las, trebuie să plec, spuse uitându-se la ceas, deja sunt un minut peste.
Ne-am strâns mâinile fugar şi abia am apucat să-i spun ,,la revedere”, că bătrânul se îndepărtase, la fel de sprinten şi vioi cum apăruse, mai ceva ca un adolescent.

Furat de problemele cotidiene, dar mai ales din cauza faptului că îmi găsisem ceva de muncă și devenisem exact ca un robot, adică, serviciu casă și retur, trecuse ceva timp și-l uitasem pe domnul Baltag, bătrânul meu prieten, cum îmi plăcea să-i spun în gând, când, total întâmplător într-o duminică în fața unei florării, l-am reîntâlnit.
Ne-am privit și studiat intens câteva clipe, parcă nevenindu-ne să credem că noi suntem. Foarte bine îmbrăcat, ce mai, la patru ace, radia de fericire, chiar dacă părea puţin mai bătrân.
− Bună ziua, am zis, ce mai faceți?
− Bună ziua tinere. Mă bucur enorm de mult că te-am reîntâlnit. Eu sunt bine, chiar foarte bine! Dumneata ce mai faci?
− Sunt și eu bine.
- Te-am căutat prin parc, uneori chiar te-am și așteptat ore bune acolo, la bancă, dar nimic, zise ridicând din umeri.
− Mi-am găsit ceva de muncă și nu am mai avut timp să trec.
− A! Foarte bine, mă bucur că ți-ai găsit un loc de muncă aici și nu ai plecat afară. Dar acum este toamnă, banca și salcia ne așteptă. Voiam să-ți fac cunoștință cu ea, i-am vorbit despre dumneata și dorea să te cunoască. Bătrânul citindu-mi mirarea de pe chip, continuă: Ea, Andaluzia, viitoarea mea soție, mă lămuri. Poate o să-mi oferi prilejul să-ți povestesc totul. Tinere, dacă poţi, rogu-te, vin-o la amurg în parc. Te aștept! Acum, iartă-mă, dar mă grăbesc, se ofilesc florile și nu le pot oferi ofilite, unei flori proaspete. Andaluzia mă așteaptă nerăbdătoare să-i duc și strugurii, adoră să-i mănânce cu frișcă și să bea șampanie, o ciudățenie de-a ei. La bună vedere!
− Voi face tot posibil să vin, dacă și vremea este frumoasă, am mai zis. Dar în forul meu interior deja acceptasem, parcă vrăjit de timbrul și prestanța impunătoare a bătrânului. Invitația o făcuse pe un ton foarte ciudat iar din timbrul vocal răzbătea o rugăminte împletită și cu mult mister.
Fără să șovăi, spre seară, m-am dus în parc și spre norocul meu sau al nostru, banca era liberă. L-am aştept pe bătrân. Ca un făcut, acum, când soarele se pregătea să meargă la culcare, se mai încălzise, seară de toamnă blândă şi salcia la fel de pletoasă – dar am simțit-o de parcă se tânguia unduindu-și coroana supărată că îşi va pierde podoaba de frunze – mă mângâia pe păr iar vântul cânta cu şi prin frunzele ei. Cât de simplu și rapid te poate ademeni muzica naturii, mai ales a unei sălcii, dacă ştii să asculţi!
− Mă aștepți de mult?
Tresar vizibil surprins, deoarece, vrăjit de cântecul naturii, împletit armonios cu clipocitul monoton al valurilor izbindu-se leneșe de mal, nici nu l-am auzit pe bătrân când s-a apropiat de bancă.
− Nu… De fapt, nici nu ştiu exact cât timp a trecut, am bolborosit eu.
− În parc, dar mai ales pe această bancă, timpul zboară, amintirile te doboară, banca și lacul valsează, iar mintea-ți galopează… recită domnul Baltag aşezându-se, având, observai eu, un surâs fin în colțul buzelor. În viitor galopează vreau să spun, alergând ca o nălucă prin trecut, nelăsându-se doborât de prezentul amăgitor.
− Scuzele de rigoare, dar nu sunt de acord cu explicația dumneavoastră: de ce timpul să treacă așa repede, ca o nălucă prin trecutul nostru? Mai ales al meu! Eu îmi iubesc trecutul și vreau ca timpul să nu treacă așa, îi permit chiar să lenevească acolo, apoi dacă ar putea să mă ia și pe mine și să mă ducă în trecut, Doamne, ce bine ar fi, nu?
− Și eu îmi iubesc trecutul, până într-un punct, mai exact până la o anumită vârstă, spuse domnul Baltag scoțând din sacoșă o sticlă de șampanie şi două pahare de unică folosinţă, așezându-le cu mișcări sigure și calme pe bancă. Tinere, da, sunt de acord cu dumneata, sigur că-ți iubești trecutul, al tău nu e chiar așa de îndepărtat și bănuiesc, nici prea bogat în evenimente neplăcute ca al meu, nu? Și în mod sigur, trecutul dumitale, nu a fost bogat în lipsuri și chiar frustrări ca al meu, poate că de aceea eu nu prea îl iubesc și vreau ca timpul să treacă prin el foarte repede, așa cum am zis, ca o nălucă.
În timp ce vorbea, calm, cu mişcări elegante, desfăcuse sticla de șampanie şi turnase în pahare.
− La început, să bem pentru sănătate, toastă simplu bătrânul ridicând paharul.
− Să bem, pentru sănătatea noastră, a celor dragi nouă și a celor ce nu ne iubesc!
− Frumoasă și inedită urarea dumitale, n-am mai auzit-o până acum și pot afirma fără tăgadă că ești o persoană altruistă, deși ești foarte tânăr și nu cred că ai mulți dușmani...
− Ei, câțiva acolo am și eu, nu cred că există om să nu aibă. Viața ar fi anostă fără ei.
Mă privi câteva clipe apoi își mută privirea în pahar și spuse:
− Da, eu sunt sigur că am mulți dușmani, mai ales elevii ce i-am lăsat corigenți... dar eu am vrut să le fac un bine însă ei m-au înțeles greșit.
Tăcu și își bău paharul în liniște cu înghițituri scurte și dese, savurând din când în când aroma șampaniei și privind contemplativ lacul.
− …Da, știi, această zi pentru mine este „tres grande”, începu el să vorbească monoton după un timp. Aş putea spune chiar unică şi n-aş greși prea mult, iar bunul Dumnezeu, te-a scos în calea mea exact la momentul oportun, când avem mare nevoie de un prieten adevărat… Toată viața am avut doar prieteni ce urmăreau ceva, aveau un interes să fie în preajma mea, pe unii chiar i-am înțeles și le-am făcut jocul așteptând să văd până unde au tupeul să ajungă, abia când am ieșit la pensie a început sita să cearnă, după nici un an, cercul meu de prieteni era alcătuit din spații goale și două, trei segmente, însă cu trecerea timpului și aceste segmente s-au transformat în spații. Știi ce trist este să constați că toată viața ai fost păcălit de niște oameni în care ai avut încredere, ori înșelat mai bine zis de cei considerați de tine că-ți sunt buni prieteni! Te superi dacă am să te consider cel mai bun prieten?
− Nu, deloc. Dar acum ne întâlnim a doua oară, iar eu știu că pentru a cunoaște pe cineva îți trebuie timp… mai ales să-l consideri și bun prieten!
− Da, da, ai perfectă dreptate, ai nevoie de timp și uneori te mai și înșeli, dar eu am tot venit în parc și pe această bancă am vorbit în gând cu dumneata, de aceia te consider un bun prieten, se opri și privindu-mă zâmbi. Vreau să-ți spun că nu am nici un prieten așa tânăr ca dumneata, de fapt cred că... cred că, nu mai am nici măcar de vârsta mea, toți mi-au întors spatele judecându-mă prin prisma faptelor mele din ultima perioadă. Tăcu și am observat cum și-a scos batista tamponându-și ochii. După câteva clipe reluă, ridicând degetul arătător în aer, sigur gest reflex rămas de pe vremea când fusese profesor. Să știi că plâng de emoția clipei, nu de necaz că nu mai am prieteni. Apropo de cunoașterea unui om, mi-am amintit o tărășenie povestită de tatăl meu: în fața unui judecător s-a prezintat pentru divorț un cuplu, acesta văzându-i că sunt tineri i-a întrebat câtă sare au mâncat de când sunt căsătoriți, aceștia nedumeriți de întrebare au ridicat din umeri, atunci judecătorul le-a spus, mergeți acasă, mâncați douăzeci de saci cu sare de câte șase duble și apoi după ce ați terminat, veniți la judecătorie pentru divorț. Dar pentru asta ne trebuie timp mult domnule judecător, a ripostat bărbatul. În această perioadă de timp, sunt sigur că o să vă cunoașteți mult mai bine, a spus judecătorul încheind discuția.
− Și noi, în loc de sare, bem șampanie, am spus eu ridicând paharul.
− Totodată mai mulțumesc și providenței că a făcut posibilă această întâlnire a noastră, și aici în parc și azi la florărie, dar mai ales aici în parc... zise domnul Baltag ridicând paharul. Dacă nu te întâlneam pe dumneata, nici n-aveam cu cine să închin o cupă de șampanie. Mă rog, nu e chiar cupă, spuse domnul Baltag zâmbind amar, privind paharul de unică folosință.
− Dar ei? Adică vreau să vă întreb despre…
− Despre băieții mei, de ce nu sunt prieten cu ei, da?
− Îhî.
− N-am putut niciodată comunica sufletește, ca să zic așa cu ei, poate n-am știut să-i abordez, poate am fost prea sobru sau dur în comportament, concret, n-am comunicat nici măcar ca de la tată la fiu ce să mai vorbesc ca de la prieten la prieten, mai ales cu cel mic, care a fost și este un rebel. Acum știu că lucrează pe un pescador, e marinar și cutreieră lumea apelor. Comunicăm rar și foarte protocolar. Cu fiul cel mare, mai stam de vorbă din când în când, atunci când locuim împreună, dar, știi dumneata, veșnicul conflict între generații, aveam ideii diferite și alt mod de gândire, el nu suporta să fie contrazis, chiar dacă uneori îi demonstram că am dreptate arătându-i scris, negru pe alb, el considera că are mereu dreptate. Cred că am fost foarte sever cu ei, așa cum a fost și tatăl meu cu mine, dar, gândesc eu acum, că dacă tata nu ar fi fost sever cu mine, cine știe pe ce drumuri aș fi apucat... Dar să lăsăm, mă indispune acest subiect și nu vreau să-mi stric ziua cu asta. Așa cum spuneam, se însufleți spontan domnul Baltag, pentru mine e o zi mare. Azi am terminat: divorţul s-a pronunțat şi sunt fericit! Acum sunt liber să mă căsătoresc cu femeia ce o iubesc. Cu marea mea iubire! Hai să mai bem un pahar acum pentru libertate.
Domnul Baltag nu așteptă aprobarea mea, turnă în pahare, ciocnirăm și la fel ca pe primul, începu să-l savureze și pe acesta.
− Acest pahar, zic eu, este cumva cupa aceea minunată, cu otravă, a fericirii?
Domnul Baltag zâmbi:
− Am început să beau de mult, mai precis, de când am cunoscut-o pe Andaluzia, din cupa asta minunată cu otravă a fericirii și beau puțin câte puțin, de teamă să n-o termin așa repede. Însă mă frământă ceva și îmi revine în minte, devenind chiar obsesiv, un citat al lui Gabriel Garcia Marquez. Un moment, trebuie să ți-l citesc exact, nu vreau să greșesc ceva, mai spuse, scoțând o agendă mică din buzunarul interior al sacoului. Răsfoi câteva file și se opri. Bun, l-am găsit, te rog ascultă: „Trecutul nu e decât o minciună. Memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvară trecută este irecuperabilă și dragostea cea mai nebună și mai statornică nu e decât un adevăr efemer.” După câteva clipe de tăcere spuse: Cred că mă obsedează citatul respectiv, din acest motiv, adică dragostea mea nebună să fie doar un adevăr efemer!? Domnule Garcia, începu domnul Baltag solemn, dă-mi voie să nu fiu de acord cu tine și să te contrazic vehement! Dumneata ce părere ai?
− Nu-mi place citatul, e foarte pesimist: și cum adică, trecutul să fie o minciună?
− Pe mine mă deranjează finalul citatului, se potrivește cu momentul actual, spuse el gânditor. Pe dumneata, observ că te indispune prima parte a citatului...
− Domnule Baltag, eu știu că aveți o teorie mai simplă despre viață: vreau să trăiesc prezentul, cu motorul turat la maxim, parcă așa spunea-ți, dacă îmi amintesc bine? Viitorul îl vom vedea cum va fi, că ne aparține, nu?
− Iar fericiţi suntem, nu-i aşa? se entuziasmă subit iarăși prietenul meu bătrân.
− Da, mă bucur pentru dumneavoastră că sunteți fericit.
− Dar tu ești?
− Eu… eu sunt mulţumit aşa cum sunt şi cu puținul ce-l am, mormăi eu mai mult pentru mine. Fericiţi sunt doar cei săraci cu duhul, nu?
− Te joci cu focul folosind citate din biblie, mă rog, nu e cel exact, ci mai mult o interpretare, cel din biblie spune: „fericiți cei săraci cu duhul, că a lor este împărăția cerurilor” spuse el uşor zâmbind, dar eu vreau să mă împlinesc, vreau să trăiesc prin dragoste, acum la bătrâneţe, mă înţelegi?
− Cred că da...
− Sau mă condamni și dumneata, așa cum m-au condamnat cei doi, trei prieteni ce îi mai aveam și care într-un final m-au părăsit.
− Nu, cum aș îndrăzni. N-am niciun drept.
Domnul Baltag, cu paharul în mână, rătăcind cu privirea prin coroana salciei și coborând-o pe oglinda lacului, parcă vorbind cu el, eu fiind doar un simplu martor, spuse:
− Tot ce în tinereţe nu am avut cui să dau, de fapt fizic am avut cui, dar nu am simţit că m-ar înţelege, deoarece a fost între mine, soție și copii, ceva, aşa ca un zid transparent, dar foarte gros din sticlă, ne vedeam dar nu reușeam să comunicam, iar cu soția am trăit tot timpul singurătatea aceea ciudată în doi, singurătate ce te macină așa pe interior și lipsa de comunicare duce, într-un final chiar la despărțire. După câteva clipe, privindu-mă, continuă: Vreau să dau acum, înțelegi, să dăruiesc tot, mult şi necondiționat: tandreţe, mângâiere, afecțiune, iubire, mai ales iubire şi multă, chiar foarte multă înţelegere. Acum simt că trăiesc cu adevărat ultimul segment frumos din viața mea, prin iubirea asta matură trăiesc! Este minunat, înălțător, fascinant să simţi că trăieşti prin şi din iubire. Și apropo de asta, vreau să-ți citez ce a spus un mare muzician, și scoțându-și iarăși carnețelul citi: ,,Singurele lucruri care contează cu adevărat la sfârşitul sejurului tău pe acest pământ sunt: Cât de frumos ai iubit? Care a fost calitatea iubirii tale?’’ a spus Bach. Nu sunt egoist, nu vreau să iau cu mine, dincolo, totul. Se opri, mai sorbi din pahar, privind lacul și locul unde soarele se îneca în el, trasând o dâră roşie ca un drum de foc, ce dansa fantomatic între malul opus şi banca noastră.
Doamne, câtă fericire se citea pe chipul lui senin. Îl priveam fascinat. Privirea lui era limpede acum. „Aşa trebuie să arate un om fericit, mai ales când este și îndrăgostit?” mă întrebam. De bună seamă, vârsta, pentru unii nu este un impediment. De ce pentru unii şi nu pentru toţi. Când vom scăpa de aceste tipare?
− Acum plec, mă aşteptă în ,,căsuța cu zorele, cuibușor de nebunii’’, începu domnul Baltag să fredoneze. La bună vedere, tinere, dar sigur ne vom mai revedea! Aşa ţi-am spus şi data trecută...
− La revedere!
A plecat. În urma lui, eu am rămas cu lacul, salcia, sticla de şampanie, goală pe jumătate sau plină doar pe jumătate, şi gândurile mele, răscolite de trăirile prezente și frumoase ale domnului Baltag.

Toamna, după ce bătuse cam insistent la ușa naturii, fusese constrânsă de împrejurări să ducă tratative de conviețuire cu vara, deoarece nu reușise s-o convingă să părăsească parcul chiar într-o zi. Acum foarte zeloasă și fără să-i pese de rugămințile frunzelor, dar mai ales al florilor, începuse să-și etaleze stilul de mare artistă, pictând cu o pensulă uriașă toate nuanțele de maro cunoscute ochiului omenesc. În această ciorovăială simpatică, dintre cele două anotimpuri, ieșisem cu fetița la plimbare prin parc. Îi place tare mult s-o duc la lac și să privească bărcile. La un moment dat, brusc, mi-am încetinit mersul. La doar câțiva pași, în fața mea, un bătrân sta aplecat și căuta prin coșul de gunoi. Mai mereu văd și prin oraș nu numai în parc oameni în asemenea ipostaze, nu era ceva ieșit din comun, eram obișnuit cu asemenea imagine, dar bătrânul mi-a atras atenţia. Statura și gesturile lui, dar mai ales îmbrăcămintea, îmi aminteau de cineva, dar mintea mea refuza rezultatul.
− Hai tati, de ce mergi așa încet, mi-ai promis că mă duci să văd bărcile pe lac, mi-a zis fetița trăgându-mă de mână. Hai, mergi mai repede tati, că am o surpriză pentru tine, mai zise scoțând din buzunarul rochiței o bărcuță mică din hârtie. Mami m-a ajutat s-o fac și vreau să-i dau drumul pe apă. Crezi că se va îneca?
− Nu, în mod sigur nu se va îneca, bărcile nu se îneacă, tati, ele se scufundă sau eșuează, i-am explicat fetiței privind bărcuța de hârtie din mâna ei. Era puțin mototolită datorită faptului că o ținuse în buzunar.
Am mai făcut câțiva pași șovăielnici și m-am oprit în spatele bătrânului. S-a oprit şi el din căutat probabil simţind că cineva îl priveşte şi întorcându-se cu greu către mine, învăluindu-mă într-o privire tulbure ce parcă implora mai multă înțelegere, nu milă, mi-a spus, recunoscându-mă:
− Da, tinere, eu sunt Baltag, bătrânul prostit și înșelat de o iubire falsă... apoi tăcu și se întoarse la fel de încet și își reluă căutarea cu mişcări calme şi parcă ruşinându-se de cea ce face.
Bătrânul meu prieten arăta acum jalnic. Îi tremura ușor tot corpul, dar mâinile și mai tare. Dispăruse toată fericirea de pe chipul său, avea faţa murdară şi mici dâre albe plecau de la coada ochilor și se pierdeau în părul din barba lungă și neîngrijită. Fiinţa lui plângea foarte ciudat, fără suspine, fără să țipe, într-o linişte desăvârșită, chiar apăsătoare. M-a impresionat: ce este mai înduioșător, decât să vezi un bătrân plângând?
Simțind că n-am plecat și mai ales că nu spun nimic, s-a oprit iarăși din căutat și întorcându-se către mine, zise:
− Dacă ţi-e ruşine să vorbeşti cu mine, du-te, înțeleg situația și nu mă supăr… Nu vreau nici milă, nici compasiune și nici bani, nu mai vreau nimic, nimic, nimic, repetă el ca un mecanism stricat, nu merit nimic din toate acestea și nici de la viață nu mai aștept ceva, spuse el, abia şoptit. Să-ți trăiască îngerașul, mai adăugă, schițând un zâmbet care, probabil că în mintea lui se dorise frumos, dar mai mult arăta, datorită feței nespălate și bărbi neîngrijite, hidos.
Am dat din cap în semn că nu-mi este rușine, totodată întrebându-l din ochi, deoarece încă eram sub efectul șocului și cuvintele mi se opriseră în gât, ce sa întâmplat de a ajuns așa. Înțelegând-mă, reluă cu voce tremurândă:
− Iubirea mea a murit, marea mea iubire a murit, totul... totul a murit, iar eu acum resemnat îmi aştept sfârşitul, dar Dumnezeu mă pedepsește și-mi prelungește agonia că am îndrăznit să mănânc un măr frumos și crud din grădina Lui, Eden... după cum vezi, sunt deja un cadavru mergător...
− Condoleanțele mele, am reușit să articulez..
− A, nu, m-ai înțeles greșit, ea trăiește, șopti domnul Baltag… ea, fiinţa, e în viață şi e fericită... este chiar foarte fericită! Se iubeşte şi trăiește o altă poveste de dragoste cu fiul meu cel mare...
− Cum!?
− Da, da, așa cum ai auzit. Îți mai amintești citatul lui Garcia?... a avut mare dreptate, nu întâmplător îngerul meu păzitor mă îndemna obsesiv să-l citesc, dar eu orbit de dragoste nu l-am luat în seamă. Tăcu și întorcându-mi spatele plecă cu paşi mici șovăielnici, murmurând: „Iubirea mea a murit, marea mea iubire a murit!”
Imediat am înţeles totul, dar m-am întrebat atunci, la fel cum mă întreb şi acum: „Oare cum se simte băiatul domnului Baltag când strânge în braţe, când sărută şi când face dragoste cu aceiaşi femeie ce a fost cândva şi în braţele tatălui său?”

Vizualizări: 148

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

„Trecutul nu e decât o minciună. Memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvară trecută este irecuperabilă și dragostea cea mai nebună și mai statornică nu e decât un adevăr efemer.” și multe alte citate pe care le-am citit sau recitit cu plăcere. Dragoste nebună și statornică? Doi termeni adevărați dar contradictorii nasc un adevăr efemer :) 

E bine să citești să te informezi, dar să-ți lași timp să-ți trăiești propria viață fiindcă altfel alții ți-o trăiesc sau trăiește după tine nu după alții dacă vrei să-ți trăiești propria viață sau... 

Răspunsul la întrebarea din final e : Bine! altfel n-o lua sau ar părăsi-o. La fel și ea, bine și la tată și la fiu sau poate ambii :)

Întrebare: Ce simte fiul când tatăl divorțează de mama lui pentru a se căsători cu una de vârsta fiului? Aberațiile nasc aberații, nu?

filozofie pe marginea ideii de dragoste, cred că m-am aşteptat la un alt sfârşit, tot la ceva meditativ pe tema întâmplării personajului Baltag

mi-au plăcut unele descrieri foarte mult

deoarece cine vizita ruinele cetății - o asociere cam nepotrivită, mai ales şi pentru că ceva mai sus este încă un „deoarece” şi se simte deja prea mult. dacă mai uit mai bine, trebuie să rescrieţi toata fraza

aveţi mai jos un paragraf în care sunt 5 de „care” - enorm de mulţi adunaţi în câteva rânduri şi se simt

am mai găsit 1-2 cacofonii, dar după ceva timp, la o nouă recititre a textului veţi observa aceste amănunte

am citit cu plăcere,

Mulțumesc foarte mult, Augusta Cristina Călin, pentru tot. Am corectat.

Discuții înt5re generații diferite, întâmplări pe teme diferite: timp, politică, social, iubire-fericire sau nefericire. Multe citate, mulți autori citați. Un text filosofico-meditativ, bine scris, îngrijit, cu multe amănunte.

Aici te recunosc, Emil.

Am citit cu plăcere și apreciez valoarea literară a textului.

Sofy

Sofia, mulțumesc pentru lectură și coment. Am crezut că mă vei critica datorită faptului că am postat un text prea mare.



Mihaela Suciu a spus :

„Trecutul nu e decât o minciună. Memoria nu are cale de întoarcere, orice primăvară trecută este irecuperabilă și dragostea cea mai nebună și mai statornică nu e decât un adevăr efemer.” și multe alte citate pe care le-am citit sau recitit cu plăcere. Dragoste nebună și statornică? Doi termeni adevărați dar contradictorii nasc un adevăr efemer :) 

E bine să citești să te informezi, dar să-ți lași timp să-ți trăiești propria viață fiindcă altfel alții ți-o trăiesc sau trăiește după tine nu după alții dacă vrei să-ți trăiești propria viață sau... 

Răspunsul la întrebarea din final e : Bine! altfel n-o lua sau ar părăsi-o. La fel și ea, bine și la tată și la fiu sau poate ambii :)

Întrebare: Ce simte fiul când tatăl divorțează de mama lui pentru a se căsători cu una de vârsta fiului? Aberațiile nasc aberații, nu?

Mihaela, m-am gândit mult ce să-ți răspund la comentul tău foarte provocator.... Eu cred, și sper că vei fi de acord cu mine, că fiul s-a căsătorit cu  Andaluzia pur și simplu din răzbunare, pentru comportamentul tatălui prea dur și pentru divorțul de mama sa. Tu mai mereu termini frazele așa cu suspans, la noi în regat se spune ,,în coadă de pește” . Mulțumesc pentru lectură, pe viitor am să...

Eu mi-am bătut capul cum să pun comentul de mai jos. Normal când răspunzi la un coment scrie răspunsul deasupra, că se încurcă ițele.

Să începem cu capul :) Corect?

1. „Citatul lui Garcia” - așa aș scrie eu.

2. Bine că doar comentul e foarte provocator! Eu sunt normală:)

3. Ai dreptate în privința căsătoriei. Așa am gândit și eu, dar e o aberație răzbunarea. „Prostul se răzbună. Credinciosul iartă. Înțeleptul...” am lapsus medical, nu cel din DEX:) Da! ignoră.

4. Suspansul e plăcut, dă imaginație cititorului. Dacă tot ne batem capul să scriem, să-și bată și el, nu?

5. La mine, ce se termină în coadă de pește, nu-i pește, e sirenă :) Să trezească!

6. Pe viitor, citesc și comentez când empatizez! Așa am făcut și în trecut, și în prezent :) 

Mulțumesc!

Două personaje, generații diferite, o conversație, provocare la meditație asupra vieții. :) Am citit cu plăcere, Emil!

Mulțumesc pentru lectură și coment, Corina.

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Astăzi nu este ziua de naştere a nimănui

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Postare de log efectuată de ELENA AGIU-NEACSU
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Puntea suspinelor a lui Mirela Ciupercă
cu 1 oră în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Noapte fantastică a lui Gabriel Cristea
cu 3 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Melancolia risipirii a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 11 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog Noapte fantastică a lui Gabriel Cristea
cu 13 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 13 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Din dală-n dală a utilizatorului Cristian Je
cu 14 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Viața ca un puf de păpădie a utilizatorului Lidia Pervu
cu 14 ore în urmă
Gabriel Cristea a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amor liric a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog Uitare a lui Lidia Pervu
cu 15 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Uitare a lui Lidia Pervu
cu 16 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Și-i toamnă... a lui Blăjan Ovidiu
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Lidia Pervu
cu 17 ore în urmă
Postare de log efectuată de Costel Zăgan
cu 19 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Noapte fantastică a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 19 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Amor liric a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog Amor liric a lui Gabriel Cristea
cu 20 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Orar de fată mare a lui Costel Zăgan
cu 20 ore în urmă
Postare de log efectuată de Gabriel Cristea
cu 21 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Din dală-n dală a lui Cristian Je
cu 21 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor