Nu ştiu de unde ne învăţasem să alegem ziua aceasta, dar pentru câţiva puşti, de pe malul odobeştean al Milcovului, data de 21 mai al fiecărui an reprezenta începutul „oficial” al scăldatului la gârlă. Eram în clasa a şaptea şi atunci s-a nimerit să fie Duminică şi noi urma să aveam, seara, musafiri la masă. Pentru mine nu prea conta importanţa Sfinţilor ăştia, Împăraţi, sau ce erau ei, mai ales că eu nu primeam cadouri, dar eram trimis cam cu forţa la biserică, însoţit de avertismentele venite din partea părinţilor despre ce pot păţi dacă voi încălca interdicţia şi voi merge totuşi în prund.

          Eram câţiva băieţi care făceam ce făceam şi, pe aproape de ora prânzului, când soarele ne încălzea suficient pielicelele de drăcuşori, căutam un ghiol unde să ne scăldăm.

          Anul la care mă refer aici fusese un an semnificativ pentru podgorenii odobeşteni, în special pentru părinţii noştri, deoarece, în martie 1959, M.A.N votase desfiinţarea exploatării muncii omului de către om în agricultură, ceea ce, la noi în târg, a pus capăt prosperităţii noastre tradiţionale, bazată pe viticultură.

Nouă copiilor nu prea ne păsase de „deschiaburire”, cum o numeau odobeştenii, şi ne-am văzut pe mai departe de ale noastre, să facem conform tradiţiei prima noastră baie din an.

          Cu două, trei zile înainte, aflasem că avem „noroc” şi nu mai este nevoie să căutăm ghiolul. Îl primisem „cadou” de la Sfatul Popular, care din motive obscure, de interes public, săpase dincolo de pod, cam pe unde priporul lui Robescu se termina în şosea, un ditamai gropanul de unde, câteva zile la rând, căruţa primăriei cărase nisip pentru viitorul teren de sport din spatele şcolii.

          Am mers aşadar la ţintă peste pod, am coborât panta puţin abruptă, ne-am aruncat fericiţi hainele pe plaja de nisip amestecat cu pietriş mărunt şi am rămas în chiloţi. Nu eram încă niciunul dintre noi bronzaţi, eram mai degrabă „brânzaţi”, cum a spus Doru, şi am intrat tiptil, verificând apa cu vârful picioarelor. Nu era foarte caldă, era mai mult călâie, cum ar fi spus Baba Constanţa, spălătoreasa noastră, adică era căldicică şi nu ajungea mai sus de buric. Asta ne păsa însă prea puţin, aveam cu ce să ne bălăcim şi ne era de ajuns. Se apropia prânzul, soarele devenise fierbinte, iar noi stăteam întinşi pe nisipul cald, flămânzi şi fericiţi, astfel că ideea a părut că vine de la sine.

          Eram câţiva dintre colegii de clasă, eu, Ricu, Didi, vecinul meu, dar şi alţi băieţi pe care nu-i cunoşteam prea bine, de prin Broşteni sau Vârteşcoi.

          Broscoiul de Doru stătea ca de obicei mai deoparte şi ne păzea hainele.

          Atunci a avut Ricu ideea strălucită că ar fi bine să facem „o burtă de cireşe” şi, când a spus cuvintele magice, ne-au sticlit la toţi ochii în cap de poftă.

          – Mă Sârbule, şi-a amintit el nu ştiu de unde, eu cred că unchiul ăla al tău care stă în Odobeşti, în casa de lângă Miliţie, are via pe drumul spre Faraoane, cu gardul spre Pripor. Am văzut eu zilele trecute acolo un cireş mare de mai, care s-a copt deja. Este tocmai bun de cules.

          Ştiam eu cam ce înseamnă „culesul” pentru Ricu, mai participasem şi altădată cu el la astfel de întâmplări, aşa că m-am împotrivit. Cum v-am spus, era Duminică şi tata îşi sărbătorea onomastica. Acesta era un motiv suficient să refuz. Printre cei aşteptaţi era şi unchiul meu despre care spusese Ricu.

          – Mergem la cramă, am propus eu paşnic, şi le cerem să ne dea şi nouă cireşe. Chelarul e un om bun, mă cunoaşte, ştie că sunt nepotul proprietarului.

          – Aşa e, a punctat şi Didi vecinul meu. Nenea Onofrei, a fost chelar acolo, acum nu mai e, dar a rămas paznic la colectivă şi o să ne lase să luăm şi noi câteva, de poftă.

          Zis şi făcut, eu m-am ridicat primul cu Didi alături, iar în ce-l priveşte pe Ricu era deja departe în faţa noastră. Toţi trei eram îmbrăcaţi ca nişte pui de bogdaproste, adică numai în chiloţi, iar eu aveam în plus şi o sacoşă din pânză în care se afla o pereche de pantofi scâlciaţi, luaţi de la reparat pentru bunicul. Acolo am hotărât să punem cireşele de căpătat separate, iar pantofii să-i ţină Didi.

          – Bă, ne-a strigat Doru de la distanţă, aţi înnebunit, vă duceţi degeaba, nu vă dă nimeni nimic! Nu mai e via voastră, mă, a încercat el să mă convingă, din martie e proprietatea GAC-ului, bun al întregului popor, aşa ne-a spus şi Tri la diriginţie.

          – Aşa cum a ajuns măgarul lui bunică-tu brigadier fruntaş, am râs de el şi acum de supărare nici nu mai rage. Am dat din mână a lehamite... Asta ar fi fost culmea, să nu mă lase tocmai pe mine să intru în via familiei noastre!

          Broscoiul avusese totuşi dreptate, când îşi dăduse cu părerea. Porţile de la intrarea pe drumul spre cramă erau închise, iar Onofrei dispăruse ca măgarul în ceaţă.

          – S-o fi dus la biserică, şi-a dat Didi cu părerea.

Nici eu nu prea ştiam ce să facem, dar aschimodia de Ricu avea planul gata făcut în creierul lui cât o nucă:

          – Mare brânză, a luat el iniţiativa, ne întoarcem la Pripor, mai urcăm puţin şi, acolo sus, e o bucată de gard din sârmă ghimpată. De acolo până la cireş e o palmă de loc...

          – Iar la sârma ghimpată, dacă nu ne pricepem noi cum se desface, atunci cine? Nu-i aşa, Sârbule, a râs Ricu spre mine.

          Avea dreptate, ne cam pricepeam amândoi, aşa că am dat-o cotită şi, pe la umbra unor salcâmi, am ajuns curând. Restul a fost o joacă, nu a fost nevoie de nici o gaură prin gard, o făcuseră alţii mai „vrednici” decât noi, mai de dimineaţă, dar cireşul era încă plin. Didi a rămas cu pantofii în braţe pe uliţă, să stea de şase, iar noi, în pom, hudubâşti, cu cireşele jumi-juma, în gură şi în pungă.

          Era o minunăţie de pom cu fructele dulci şi zemoase, îndeajuns de coapte, tocmai bune de mâncat. Şi când ne cam făcusem noi plinul, ia-l pe Didi de unde nu-i şi de sub copac, a răsunat o voce groasă, alta decât a lui Onofrei, pe care o cunoşteam bine:

          – Ha, că v-am prins, hoţomanilor!

          Era un paznic nou, pe care nu-l cunoşteam, un ţigan autentic pripăşit pe la Beciu, şi-am dat să sărim şi să fugim. Nu prea am avut însă loc de întors, fiindcă tuciuriul avea o biciuşcă de şaretă în mână iar noi, vorba ceea, eram goi doar cu pielea.

          – Mă, a început şi ăsta să ne dăscălească, mirosind de la distanţă a trăscău, voi nu ştiţi că acum aici nu mai este proprietatea chiaburilor, şi aţi venit să prădaţi de la colectivă, din averea întregului popor?!...Și.. hârşt cu biciuşca pe lângă noi.

          – Nu da nene, m-am milogit, eu sunt din Odobeşti a’ lui...

          – Lasă că-l ştiu eu pe tac-tu, mi-a spus mie Onofrei, e bulibaşa ăla cu bradul mare de la poartă. Aveţi azi noroc că e sărbătoare şi am să vă iert. Tu aruncă punga spre mine şi eu mă fac că trebuie să plec spre cramă. Când am să vă spun, săriţi în partea cealaltă, acolo unde-s tufele şi apoi o tuliţi spre gard!

          Atunci am înţeles, din prima, ce îl interesa pe nemernicul acela lacom. Care avere obştească?... Ce colectiv?... Fierbeam de ciudă când îl vedeam cum ne fură nouă cireşele şi noi nu puteam să facem nimic. Când am aruncat punga, a prins-o din zbor, apoi a făcut-o rapid să dispară printre butuci. Eu şi Ricu eram deja pregătiţi şi ne-am grăbit să-i urmăm îndemnul:

          – Săriţi!

          ...Și am sărit. Abia jos, am înţeles de ce râdea ca un ticălos când ne-a văzut ridicându-ne dintre tufe şi fugind speriaţi, cu pielea roşie şi băşicată. Căzusem în cele mai ale naibii urzici peste care am dat vreodată, iar el ştia unde ne îndemnase să sărim.

          Ne-am întors plouaţi la ghiol, unde Didi ne aştepta, plângând, cu mâinile goale. Printre lacrimi, mi-a spus că aruncase pantofii, ca să fugă mai uşor, dar nu mai ştia unde.

          Până la urmă toate s-au sfârşit cu bine, de la sine, şi se pare că nimeni nu a observat cât de „colorat” mă întorsesem eu acasă.

          Acolo erau toţi ocupaţi. Tata, ajutat de Ţuţu, umplea sticlele la beci cu ottonel, mama şi bunica puneau masa în sufragerie, iar bunicu’, preocupat să deguste calitatea tescovinei, a uitat să mă mai întrebe pe unde-i lăsasem vechiturile lui de pantofi.

 

Vizualizări: 42

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Îmi imaginez cu câtă plăcere îți amintești aceste năzbâtii, și de altfel se oglindește în lectura corect scrisă și descrisă cu patos.

De fapt ea conține și elemente documentare, de timp, de reforme sociale.

De ce THE END? și nu Sfârșit?

Am citit cu interes și plăcere,

Sofi

„Și eu eram vesel ca vremea cea bună și sturlubatic și copilăros ca vântul în tulburarea sa.” (Ion Creangă)

Savuroasă povestire!

Fiecare cu mătuşa Marioara sa...

da Coza

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Activitatea Recentă

Sofia Sincă a contribuit cu răspunsuri la discuţia Cărunta frunză încurcată în lacrimi a utilizatorului Pop Dorina
cu 7 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ecce a utilizatorului Costel Zăgan
cu 21 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog s.o.s. a utilizatorului nicolae vaduva
cu 22 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adulmec ca un faun natura răscolită a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 28 minute în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Frumoasa erezie a post-adevărului a utilizatorului Costel Zăgan
cu 37 minute în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog drum lung şi înalt a lui LUMINITA SCOTNOTIS
cu 8 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Chitic îi place postarea pe blog Tristeţe-n albul de zăpadă a lui Suchoverschi Gheorghe
cu 8 ore în urmă
Camelia Ardelean a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Îngălbenită-i frunza… a utilizatorului Valeria Merca
cu 10 ore în urmă
Ion Lazăr da Coza a lăsat un comentariu pentru Emil Dumitru
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog sura pietrei a lui Djamal mahmoud
cu 10 ore în urmă
Utilizatorului Denisa Curea Popa îi place postarea pe blog Îngălbenită-i frunza… a lui Valeria Merca
cu 11 ore în urmă
Postări de log efectuate de Costel Zăgan
cu 13 ore în urmă
Utilizatorului Valeria Merca îi place postarea pe blog caisata a lui nicolae vaduva
cu 13 ore în urmă
Valeria Merca a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog caisata a utilizatorului nicolae vaduva
cu 13 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adulmec ca un faun natura răscolită a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 13 ore în urmă
Mihaela Suciu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog s.o.s. a utilizatorului nicolae vaduva
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Mihaela Suciu îi place postarea pe blog s.o.s. a lui nicolae vaduva
cu 14 ore în urmă
Utilizatorului Gabriel Cristea îi place postarea pe blog s.o.s. a lui nicolae vaduva
cu 14 ore în urmă
Postare de log efectuată de nicolae vaduva
cu 15 ore în urmă
Lui Mladin Cristian Lucian i-a plăcut discuţia O viață într-o zi a lui Mladin Cristian Lucian
cu 18 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor