Ca trăsnit

[Ana-Maria Butuza]

Ninge de câteva zile, nimeni nu mai știe de câte. Azi s-a lăsat un ger cumplit. Jacek iese pe ușă, o încuie, trage căciula bine, ridică gulerul, freacă mâinile și suflă în ele: „al dracu’ frig!” Face câțiva pași, zăpada scârțâie, picioarele i-o iau înainte și el pe spate. Rămâne ca trăsnit.
Vecinul Maciek, văzându-l, pufnește în râs. Se cuibărește bine în pufoaică, calcă cu grijă, apăsat, prin omătul înghețat, dar și picioarele lui se duc, unul în stânga, altul în dreapta, și cade ca trăsnit. În spatele lui, două băbuțe se țin de mână și amândouă de un gard. Alunecă una, o trage pe cealaltă și pică una peste alta, ca trăsnite.
Poștașul, care venea cu tolba plină, se uita după ele. Zâmbește cu doi dinți lipsă și, când deschide gura să le strige o glumă—nicidecum o răutate—piciorul stâng îl încalecă pe cel drept și cade ca trăsnit. Din spate, lăptarul dă să-l ajute, dar alunecă peste el. Laptele se împrăștie și îngheață numaidecât, făcând în jurul lor un patinoar alb, alb.
Într-o curte, un copil zvârle mingea spre mama care iese cu-n lighean de rufe aburinde. Mingea sare de pe gheață, o lovește pe femeie în cap, de unde ricoșează în copil și ca trăsniți cad amândoi. Ligheanul zboară, se rostogolește pe drum și se oprește în picioarele măcelarului, care ducea un purcel atârnat pe umăr. Se prăbușește, ca trăsnit, pe spate, iar purcelul aterizează în brațele farmacistului, care, mirat, strigă „minune!” înainte de-a cădea ca trăsnit.
Din intersecție, polițistul vede carambolul. Pune fluierul în gură și suflă tare, dar vântul îi fură sunetul. Împinge cascheta mai pe ceafă și dă de zor din mâini, în timp ce un câine fără stăpân dă vesel din coadă. După, îl mușcă de picior. De durere, polițistul se ghemuiește ca trăsnit. Câinele sare peste el, se lovește de brutar care, cu un sac de făină în spate, își pierde echilibrul. Sacul se rupe, făina se împrăștie în aer, dar e înghițită de miile de fulgi.
Kowalski, preotul, stă în turla bisericii și-și mângâie barba albă, privind la ei ca la niște îngeri căzuți, „unde s-or fi ducând amărâții ăștia, azi, în a șaptea zi, când lumea trebuie să se odihnească?” Se pare că bietul popă pierduse demult numărătoarea zilelor. Își ridică ochii spre cer, își face cruce, oftează adânc și dă să se întoarcă spre ușă. Dar tălpile îi alunecă pe podeaua înghețată, brațele i se zbat în aer, reverenda i se umflă ca un zmeu, și Kowalski plonjează drept în nămeți, ca trăsnit. Apoi își amintește. E marți.