Cântecul amintirilor

     

      Parcă nu demult venise toamna și iată cum iarna, speriind câinii în somn, îi dă stupȧi toamnei să-i facă și ei loc. Cam toate au fost atunci, demult... Parcă mai ieri, cam a doua zi după fuga dictatorului cu un elicopter de pe acoperișul Comitetul Central, am ajuns în biserică tocmai când preotul le vorbea enoriașilor despre orânduielile lumești. Stând la slujbă, gândurile îmi erau către anii din copilărie și cred că  încercam să retrăiesc în amintire imaginea acelui copil de patru-cinci ani, când mama mă aducea aici la biserica din Cimitirul Eroilor și mă purta de mână, spre altar, pentru a primi împărtășania. Printre acele gânduri ale zilei care tocmai trecuse, acum încercam să privesc tot ce trăisem ca pe niște imagini mult îndepărtate. Dar mă atraseră privirile părintelui, care mă fixau în toată adunarea aceea, și am simțit în clipa aceea, mai mult ca oricând, că mai erau unele părți tulburi și întunecate în sufletul meu.

 

      Pe 22 decembrie, încă nu se înserase, generalul de brigadă Costea, doar colonel pe atunci, urca strada, cu bicicleta, spre Primărie în drumul către casă, când privirile i s-au oprit pe un grup de cetățeni care luaseră cu asalt primăria și câțiva tineri tocmai se urcaseră pe clădire cu gând, pesemne, să dea jos drapelul cu stema comunistă. Însă nu înaintau din dreptul hornului pentru că de jos se arunca cu bucăți de cărămidă și ciment pentru a frânge bățul de lemn și a-l doborî la pământ. Se auziră și câteva geamuri sparte la clădirea Miliției, aflată lângă Primărie, unde știa că locuia și sergentul Vrabie, cu soția și copila lor de numai doi anișori. Temându-se că va fi lovită și casa ei, femeia fugi pe stradă să ceară ajutor. Nu mai era însă nimeni. Toți locatarii de pe strada aceea se adunaseră în fața Primăriei. Praful de moloz şi de cenuşă cădea ca o ploaie cernită peste tot. Femeia se opri în loc fiindcă i se păru că dintr-un pasaj al străzii izbucneau primele răcnete. Un câine slobod lătra și el tot mai aproape. Femeia fugi înapoi în casă și trase ușa după ea, proptind-o cu un par. Deodată un suflu năpraznic o trânti la pământ. Dacă ar fi fost afară ar fi văzut că în locul unde fusese hornul Primăriei, rămăsese o gaură enormă care mai apoi se umplu cu resturi din acoperiș şi moloz. Fugi la o ferăstruică de pe hol, fiindcă niște glasuri înfierbântate se apropiau și de locuința ei. Câțiva participanți la asaltul Miliției, care i se păru a fi niște indivizi aproape beți, tocmai izbiseră cu un drug de lemn ușa de tablă. Una dintre pietrele rătăcite lovi și gemulețul femeii din clădirea de serviciu a Miliției. Zgomotul surd al pietrei o făcu să se arunce la pământ. Stătu câteva secunde doborâtă jos, crezând că-şi pierduse cunoştinţa, dar se ridică, constatând că fusese izbită doar de un suflu care se simți și în peretele zidului. Auzi sirena urlând în oraș și vântul care se pornise fără motiv. Își aduse aminte pentru ce se întorsese acasă și, ridicându-se de jos, ajunse până la patul fetiței, care începu să plângă la vederea femeii. O luă în brațe și reuși să iasă prin bucătăria de vară, spre poarta care dădea în grădină. Dacă ar fi putut să mai facă doi-trei pași, ar fi fost salvată... O piatră zbură prin aer şi o lovi la tâmplă. Căzu între buruieni, cu fetița strânsă în brațe, la piept…

Faptul că se oprise atunci, cu bicicleta, pe strada unde căzuse femeia cu fetița în buruieni, ăsta fusese și norocul copilei. Moloz și bucăți din acoperișul ce sărise în aer îi ascundeau femeii picioarele. Fetița țipa de zor în brațele protectoare ale femeii. În dreptul omului cu bicicleta se mai oprise cineva. Îl recunoscu după vorbă. Era un vecin de bloc. Cei doi se priviră miraţi și unul dintre ei spuse că ar face bine să arunce o privire, să vadă ce se întâmplă. Celălalt încuviință și se apropiară amândoi la un pas de locul unde se găsea trupul fără viaţă. Micuța suspina, agățată de brațul moartei. Unul dintre ei o ridică și începu să-i vorbească. Celălalt se duse prin împrejurimi, pentru a încerca să găsească pe cineva care să sune măcar după o salvare. Când se întoarse, raportă că nu găsise pe nimeni și fascicolul lanternei i se opri pe silueta nedeslușită, ghemuită la pământ. Primul lui gând a fost să ducă fetița acasă la el, asta aveau să facă mai întâi, apoi împreună cu vecinul lui să cerceteze prin împrejurimi, un reprezentant al noii Primării să declare al cui era copilul și ce e de făcut cu cadavrul femeii.

 

     Între timp enoriașii trecuseră, rând pe rând, pe sub icoana ridicată de părinte; se închinau smeriți și părăseau, cu capetele plecate, incinta bisericii. Părintele tocmai stingea lumânările din sfeșnice cu două degete strânse pe mucul lumânărilor, când, deodată, se întoarse observând că acel bătrân colonel, sosit recent în biserică, nici nu se clintește din loc, ci doar privea nelămurit la icoane.

      -Părinte! Dați-mi binecuvântarea și pentru copila nou venită în casa noastră, l-am auzit. A rămas fără mamă, acum două zile, odată cu asediul Primăriei și Miliției, iar tatăl ei a fost prins și omorât la capătul podului de la Mărăcineni. Când se vor liniști vremurile o vom aduce pentru împărtășanie. Acum nu se poate. Doar în brațele soției mele mai găsește, cât-de-cât, alinare.

      -Doamne-ajută, domnule colonel Costea! Dumnezeu îi iubește pe toți...

    Se părea că uitasem de acea întâmplare din biserica noastră, când Dumnezeu, „care-i iubește pe toți ”, cum spunea părintele acela, avea să mi-l scoată din nou în cale pe acel colonel și să-i ascult cutremurătoarea poveste. Când veţi asculta (atât cât m-am învrednicit eu a o scrie), până la capăt, povestea acestui veteran de război, contemporan cu noi, se va înnora cu păsări şi gânduri şi peste sufletele voastre, aşa cum a rămas sufletul meu, cu mâna întinsă deasupra acestei coli de hârtie, neştiind de unde să înceapă a se rosti. Cu ceva ani în urmă, la o emisiune TV Buzau (locală), de unde nu te puteai dezlipi de ecran, un buzoian (acest colonel Petre Costea) îşi spunea povestea adevărată, trăită cam pe la 20 de ani, pe frontul sovietic, în timpul celui de al Doilea Război Mondial. Aţipisem cu televizorul aprins pe unul din canale, alese la întâmplare, dar vocea bătrânului, aflat în prag de 90 de ani, mărturisirile sale de pe frontul sovietic, m-au pus în gardă. Parcă îl vedeam pe tata (şapte ani făcuse, lunga armată şi război, de credea că se afla acolo de când se născuse), aflat din nou la căpătâiul patului meu, depănându-şi amintirile. Ce era trist, în toată povestea bătrânului veteran, era pensia sa de veteran, de 429 lei. La atât se situa recunoştinţa statului român pentru cei împinşi, carne de tun, în acel război al absurdului pentru trupele noastre româneşti – cam astfel, reieşea din povestea bătrânului. Mi-am amintit că, cu ceva ani în urmă, nişte revoluţionari (după acel faimos 22 decembrie 1989) protestau şi ţipau la fostul preşedinte Iliescu că nu li se mai recunosc drepturile pe viaţă, că dintr-o dată se văd lipsiţi de sutele de milioane încasate până acum, după urma unei caricaturi de revoluţie, cum îi ziceam eu. Şi nu-mi poate lua nimeni dreptul de a gândi astfel. Şi iată de ce! 22 Decembrie 1989 m-a prins în funcţia de şef secţie la o fabrică de materiale de construcţii, din judeţul Buzău. În comuna unde locuiam, se instaurase, la Primărie, comitetul revoluţionarilor. Într-o noapte, cineva a dat alarma la comitetul din comună că, pe platoul dealului din faţa fabricii, ascunşi printre tufele sălbatice, imediat cum se termina pădurea de tei şi stejari, au apărut teroriştii. În mare grabă, un „pluton” al gărzilor patriotice, decretate a se înfiinţa pretutindeni în ţară, s-a deplasat la marginea lizierei şi s-a pornit focul armelor către fiinţele ce „viermuiau” şi mişcau tufele. A doua zi au constatat că nu fusese decât un măgar slobod, încurcat printre tufe şi răgăţâni verzi şi uscate. Eroii acelei nopţi, revoluţionari acum, îşi savurează, pesemne, isprăvile. Şi unde mai pui că a ieşit la iveală, după aceea, şi „istoria” celui care dăduse alarma la Primărie. Fusese un lucrător din fabrică, din aceia care „dispăreau” cu „doamnele” de pe schimb, prin boschete şi tufele crescute pe dealul din faţa uzinei. Să lupţi, însă, cu armamentul din dotare, mult sub cel al ruşilor (cum povestea bătrânul la emisiunea televiziunii locale), să cazi ca muştele secerate, sub un ger de minus 30 de grade, dinaintea oraşului Stalingrad (bătălia Stalingradului) „că au avut lupii, câinii şi urşii destulă carne de om, după acea bătălie” (cum plastic, se exprima bătrânul), parcă nu se compară cu isprăvile Revoluţiei din '89. Bătrânul îşi notase pe 6-7 pagini, cam ce i se întâmplase în război, hârtii pe care le tot învârtea moderatorul, neştiind de unde să înceapă cu întrebările. Şi, apoi, cum să nu fie aşa, de vreme ce fiecare rând, scris acolo de bătrân, făcea cât un roman de Ilya Ehrenburg despre războiul acela. Să fii luat prizonier, săltat dintr-o colibă (sub minus 30 grade) din acele tranşee ostile iernii anului 1942, să-ţi urmezi duşmanul, în persoana unui singur ostaş, el, înainte, restul prizonierilor, după acesta… parcă te îndeamnă să-l întrebi şi tu, aşa cum a făcut-o moderatorul emisiunii: „Da, de ce-l urmaţi? Nu puteaţi fugi, în spatele lui?”. Şi răspunsul uluitor: „Unde să fugi? Nămeţii erau pe toată întinderea. Scăpai, poate, de ei, dar gerul, precis te dobora. Gândeşte-te că eram flămânzi, că nu cunoşteam locurile, că acel ostaş poate era singura şansă să mai rămâi în viaţă… Unul, se zice, a reuşit să fugă. Că ar fi ajuns în ţară, după multă vreme. Dar, toată viaţa nu s-a mai putut deplasa. Îi degeraseră tălpile picioarelor şi i-au fost amputate. Acela a fost un preţ prea mare pentru sărmanul acela”. Apoi, să ajungi într-o gară (Mihailovka, zicea bătrânul) şi să strângi, de pe podeaua trenurilor din gară, seminţele de in, să te hrăneşti cu orice găseai prin ele, mi se pare mai ceva ca-n romanul lui Ehrenburg. Încărcaţi în vagoane „puneam la uşile vagoanelor, hainele de pe trupurile celor care mureau pe drum, să nu intre frigul, apoi ne dezbrăcam până la piele, de luam păduchii, cu pumnul, de sub braţ. Ne dădeau un fel de peşte, scrumbii, pare-mi-se, că erau atât de sărate, de lingeam şuruburile îngheţate şi niturile vagoanelor, sorbind gheaţa, în loc de apă… până am ajuns în Siberia, în lagărele lor, de ne-au pus la muncă”. Întrebat de moderator, dacă a ucis sau a văzut morţi, bătrânul a spus: „N-aveai cum altfel. Eram slab dotaţi. Ce să faci cu un pistol, în faţa tancurilor? Ne ascundeam în gropi, pe care tot noi le săpam şi, cum trecea tancul peste noi, scoteam capul la trecerea lui, vedeam că nu erau însoţite de infanterie, şi le aruncam, în zona radiatoarelor, cocteilul „molotov” pregătit dinainte. Nu auzeai decât ţipete şi răcnete de durere, după care se lăsa tăcerea şi tancul amuţea pe loc. Un camarad, de la noi, mi-a căzut în braţe. Avea maţele scoase din burtă. I le-au vârât tovarăşii la loc şi l-au legat, cu feşe din cârpe, peste abdomen. Stătea în braţele mele şi-mi spunea: Să nu mă uiţi, camarade. Uite, ceasul meu, şi scrisorile către casă. Să le duci alor mei. I-am promis că aşa voi face. După asta, a murit în braţele mele”. „Şi, i-ai dus lucrurile, acasă?”- a întrebat moderatorul. „Îmi pare rău că nu i-am găsit rudele şi pe ai săi la sfârşitul războiului, se mutaseră din acele locuri. Nu am mai insistat să-i mai caut. Unde să-i cauţi, când toţi plecaseră din locurile lor, care încotro, că se iscase o bulibăşeală mare... Aşa erau timpurile. Aş fi putut să-i duc măcar scrisorile, că ceasul l-am dat unui ţăran rus pentru două pâini mari, ne era şi nouă foame în timpul călătoriei, pe vremea prizonieratului. Dacă n-aş fi făcut asta, muream de foame”. TRIST, nu-i aşa? Cum să nu ţi se înnoreze sufletul? Bătrânul a povestit, cu sforţare maximă şi greutate în glas, timp de o oră şi jumătate din emisiune. Nu e dreptul meu de a comenta, aici, toată această epopee a bătrânului veteran de război. Un singur „off” (dorinţei sale putem să-i spunem şi aşa) avea bătrânul. Că, poate, îl ascultă şi preşedintele Băsescu, să-l facă general. General pentru o noapte, măcar. Ştia moşul, că au mai fost făcuţi generali, pe la B1 TV, şi prin presă, unii care nici măcar arma n-au văzut-o, în viaţa lor, dar o grozăvie de aşa război? Şi, mai ştia bătrânul, o vorbă: după o noapte de umilinţă, cu un braţ de coceni dinainte, la amurgul zilei, ce-i pasă boului, pentru cine şi-a rupt grumazii în jug? Chiar, aşa! Pentru 429 lei, drept recunoştinţă pentru că ţi-ai apărat ţara, cu maţele goale, unii, cu maţele pe afară, alţii, a te gândi, acum, la dreptul revoluţionarilor de la '89, e strigător la cer. Dinaintea unei astfel de poveşti adevărate, să mai ai pretenţia vitejească de a scoate capul afară, mi se pare obrăznicia de a-l mânia pe Dumnezeu.

     Într-o bună zi mi-am zis că va trebui să-l caut pe bătrân, să-mi povestească de-a fir a păr, că altfel nu mai urcă soarele pe cer în toată scriitura asta. Și au mai trecut ceva ani până să mă hotărăsc eu a spune că rostul peniței nu-i să-și găsească locul său în toc, ci numai pe coala de scris, dar, întrebând de veteranul nostru la Comenduirea Garnizoanei, mi s-a spus că decedase în urmă cu câteva luni și că fusese înmormântat la Cimitirul Eroilor. Ca să vezi, mai vine pe capul omului și-o astfel de cumpănă. Și hai la cimitir, măcar vrednic a-i aprinde omului o lumânare la căpătâi. Am găsit ușor, în stânga bisericii, pe aleea principală, cavoul familiei Costea și o domnișoară tocmai aprinsese lumânarea și-o vârâse într-o firidă. Apoi a îngenunchiat lângă crucea de marmură pentru a se ruga. Am luat loc pe băncuța de alături și am privit la dânsa. Să tot fi avut douăzeci și ceva de ani, mi-am zis. Când a dat cu ochii de mine, cu lumânarea în mâini, a ridicat mirată sprâncenele și mi s-a adresat, domol, ca omul care știe el multe despre vecinul de alături:

      - Și dumneavoastră aveți pe cineva drag aici?

      - Am venit să aprind o lumânare pentru domnul general. (Tocmai văzusem scris pe crucea de marmură titlul de „general de brigadă” al defunctului.) Dumneata, domnișoară, cine ești? am întrebat-o.

       - Petruța, fata lor. Dumneavoastră l-ați cunoscut pe tata?

       - De la televizor... Și cred că și aici în biserică, doar așa cum le orânduiește Dumnezeu pe toate. Dar tare mult aș fi vrut să stăm de vorbă și să spunem și lumii povestea lui.

     Fata nu a mai zis nimic, a oftat doar, după care s-a întors cu fața spre coloanele porților de la intrarea în cimitir și a pornit agale spre ieșire. N-am mai văzut-o de atunci. Am aprins lumânarea și am fixat-o lângă a ei. Mai întâi au luminat două luminițe, apoi Dumnezeu știe cum s-au făcut mai multe, o mulțime de luminițe printre care m-am pierdut, în povestea care pornea la drum, cu toate că nu prea înțelegeam ce se petrecea cu mine.

 

     Mulțimea pe care o urmăream cu privirile se îndrepta spre patinoarul vechi al orașului, pentru a se feri din calea armatei ivite la capătul străzii, de unde priveam eu. Cineva tocmai venise din celălalt capăt al străzii, anunțând că niște teroriști s-au ascuns în cimitir și trag în clădirea de peste drum a Armatei a II-a. În spatele meu se auziră rafale de pistol automat. Nu mai stătui pe gânduri. Trebuia să fug odată cu mulțimea. Mă trezii pe strada care ducea spre ieșirea din Crâng. La început, cu mine, veniră doi-trei oameni, iar mai apoi se adăugară și alții. În urma noastră, cerul era ca de foc. Întinsei mâinile spre unul dintre ei, să-l întreb ce se petrece, dar acesta își retrase brațul înapoi, îngrozit.

La stânga mea, o femeie cu părul răvășit, se rotea în jur ca o năucă. Am auzit-o țipând strident la cei din jur: „Vă rog... căutați-mi fetița! Mi-am pierdut fetița! Nu mă lăsați aici, singură, vă rog!...” Femeia bătea pământul cu piciorul, ca și când ar fi vrut să spună: „Hai, vă rog din suflet, căutați-mi fetița! Dați-mi lumina ochilor mei înapoi și uite, vă promit eu, că o să plecăm de aici, de n-o să ne ajungă nimeni din urmă!” Se așezase pe jos strângând ceva inexistent în brațe.

Am încercat să o ajut eu, măcar cu o vorbă bună, dar femeia dădu un țipăt care mă sperie. Pesemne crezuse că voiam să-i răpesc copilul din brațe. Îmi atrase atenția individul venit din urmă, care rotea o batistă albă, apoi se lăsă la pământ ca secerat. Auzeam șuierul gloanțelor dar, ciudat, nu mă nimerea niciunul. „Of, of, of!” plângea femeia în urma mea, cu o fărâmă de putere. Omul cu batista albă mă ajunse din urmă. Se lăsase o liniște adâncă, încât nu se mai auzea decât plânsetul femeii. Zări și el, cred că pentru prima oară, figura ei uscată și galbenă, cu ochii încărcați de ură, plini de lacrimi și trupul chircit de durere.

      -Ce face, de ce plânge, ce vrea femeia aia? mă întrebă omul cu batista.

      -Nu știu nici eu! Am vrut să o ajut, să o sprijin cu brațul ca să se ridice de la pământ, dar a țipat la mine ca din gură de șarpe.

     Femeia mai strigă ceva, dădu din mâini, arătând că nu ne vrea alături și fața îi era schimonosită de ură. Dar asta se petrecu fulgerător, pentru că oamenii care o ajunseră din urmă o învăluiră cu totul. Casele pe lângă care treceam erau căzute la pământ și focul încă mistuia ceea ce mai rămăsese din ele. Un om îngenunchiase dinaintea unor dărâmături și-și făcea întruna cruce.

      -Ce s-a întâmplat?

     Întrebam când pe unul, când pe altul, dar nu simţeam din privirile lor că și-ar dori să îmi răspundă. Privii uimit la mulțimea care își clătina capetele, brațele, mâinile, la vederea prăpădului din jur.     

      -Uite, aici, mama Petruței a căzut sub dărâmături, împreună cu copila sa. Femeia nu a mai putut fi salvată, iar noi ne-am risipit, care încotro a văzut cu ochii! îl auzii pe unul dintre cei care se aflau în urma mulțimii refugiate din calea soldaților ieșiți din cazărmi ca să reprime atacul teroriștilor ascunși în cimitir.

      -Și copila? Fetița! Cu ea ce s-a întâmplat?, îl întrebai, trăgându-l de braț.

      -Nu știu, îl auzii. Eu am fugit, împreună cu un camarad. Nu vezi ce prăpăd s-a pornit? Toți aleargă care încotro. Oamenii au strâns atâta ură, că au ajuns să se omoare între ei. Nu mai întreba nimic, fugi nenorocitule, e tot ce știu!

     Mă oprii în loc, fără să realizez ce căutam eu în gloata asta. Cred că mi se făcuse frică ori poate că regretam enorm ieșirea mea pe stradă. „De ce ieșisem? De unde mi se ivise toana asta de nebun?” Ieșisem deseori pe înserat în oraș și nu mi se întâmplase niciodată să mă simt în pericol. Pe lângă mine trecură, mai apoi, soldații. Erau călări și țevile puștilor le atârnau la spate. Petruța era pe un cal alb. Nu cred că mă văzuse ori poate chiar eu închisesem ochii, să nu fiu văzut, nu mai știu...

 

     Parcă nu demult venise toamna și iată cum iarna, speriind câinii în somn, se zbârlește la toamnă să-i facă și ei loc. Era totuși o noapte senină și frumoasă, eram toți tineri și „trimbulinzi”, ne duceam undeva spre o viață nouă. Deși nimeni nu ne-a cerut părerea – ce facem, ne ducem înainte, ori ne întoarcem în acel fund de mare tulburare. Cam toate au fost atunci, demult...

* Proza cu care am participat la Concursul Național de proză scurtă Nicoale Velea - 2019/ premiul 3 (constând în editarea gratuită a unei cărți de autor): Ea se va numi „Don Quijote pleacă la război (și alte povestiri)”

Vizualizări: 25

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Mă bucură nespus revenirea...

Felicitări pentru text şi premiu!

Felicitări!

Mihaela: Mulțumesc de gând, dar în tot acest timp am scris romanul „Necunoscuta”, apoi am continuat la „Pierduți prin Siberia” (alt roman) și am revenit uneori asupra poeziilor din viitoarea mea carte „nu ești în povestea asta”... și multe alte plecări prin țară prin stațiuni de tratament. Acest „răstimp” mi- fost necesar. Cu drag!  

Mihaela Suciu a spus :

Mă bucură nespus revenirea...

Felicitări pentru text şi premiu!

Gina: Tot respectul pentru magia poeziei din cele două cărți ale tale, de care m-am bucurat (cititor, lector și cronicar - deopotrivă). 

gina zaharia a spus :

Felicitări!

O piatră zbură prin aer şi o lovi la tâmplă. Căzu între buruieni, cu fetița strânsă în brațe, la piept… 

Imaginea terifiantă te urmărește de-a lungul povestirii.

Felicitări pentru premiu!

da Coza

Ce mai pot zice?... Vă îmbrățișez cu sufletul pentru aceste gânduri. 

Ion Lazăr da Coza a spus :

O piatră zbură prin aer şi o lovi la tâmplă. Căzu între buruieni, cu fetița strânsă în brațe, la piept… 

Imaginea terifiantă te urmărește de-a lungul povestirii.

Felicitări pentru premiu!

da Coza

Răspunde la discuţie

Insignă

Se încarcă...

Zile de naştere

Zile de naştere sărbătorite astăzi

link-uri utile

              REGULAMENT site

                       **********

http://DIACRITICE.opa.ro/

descarcă AUTO CORECT!

http://DEXonline.ro/

Dicționar de SINONIME

Dicționar de RIME

Haiku, Tanka, Senryu...

           Vă invităm să citiți și:

La ceas aniversar

Figuri de stil

Folosirea virgulei

DONAȚII

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII

la: RO82RZBR0000060016707555

titular cont: Lazăr Vasilisia (Raiffeisen Bank)

*****************

Donatori (nume sau pseudonim),

începând cu sept. 2019:

 Mica - 260 lei

 Valeria Merca - 250 lei

Tudor Cicu - 300 lei

Activitatea Recentă

Tudor Cicu a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada celui care se visa sub ciobul lunii a utilizatorului Tudor Cicu
cu 1 oră în urmă
Bidulescu Constantin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Hai, mai hai! a utilizatorului Cristian Je
cu 2 ore în urmă
Utilizatorului Vasile Burduşa îi place postarea pe blog Dezagregare a lui Lidia Pervu
cu 2 ore în urmă
nicolae vaduva a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 3 ore în urmă
paparuz adrian a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultimul noiembrie a utilizatorului paparuz adrian
cu 4 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Hai, mai hai! a utilizatorului Cristian Je
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Balada celui care se visa sub ciobul lunii a utilizatorului Tudor Cicu
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Gașcă a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Unuia care se dă spider ”fără” pisică gri a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog de ducere a utilizatorului nicolae vaduva
cu 5 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dezagregare a utilizatorului Lidia Pervu
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Hai, Salut! (monorime în TOT IO) a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 6 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Uneia care se vrea înger păzitor a utilizatorului Batmindru Lucia
cu 7 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Ochii stele-mi scăpărau a utilizatorului Gabriel Cristea
cu 7 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog ultimul noiembrie a utilizatorului paparuz adrian
cu 7 ore în urmă
Postare de log efectuată de Cristian Je
cu 7 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Înainte de plecare a utilizatorului gina zaharia
cu 7 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Dac-ai uitat, iubite, al meu nume a utilizatorului Camelia Ardelean
cu 7 ore în urmă
Sofia Sincă a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Răspunsul lui Sanherib a utilizatorului Ionel Mony Constantin
cu 7 ore în urmă

© 2019   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor