Balta Miresei

[Mihaela Suciu]

        Barajul orizontului cu greu mai face față presiunii; dincolo de el, noaptea bolborosește furioasă: ”Vine, dă-mi drumul!” Preaplinul înserării deversează peste țarini, răcorindu-le. Revărsarea umedă stinge și clocotul locomotivei ce se apropie șuierând de stație apoi se disipă și devine ultima suflare călduță a zilei. Vigilentă, gura de aerisire a văzduhului soarbe ultimile rămășițe și noaptea - gazdă primitoare - așterne covorul de gală pe dalele de beton ale peronului, întâmpinând singurul pasager care coboară în haltă. Bărbatul măcinat de gânduri, uită să o salute - cum făcea odinioară; nici măcar n-o privește deși ea îl îmbrățișează cu drag: ”Bine te-ai întors, Lisandre!” Grăbit, își aranjează ranița pe spate, își încheie cu grijă haina, ridică gulerul, îndeasă basca pe ochi - cumva mai pe-o sprânceană, cum se purta la vânătorii de munte - și-o ia la pas.  

        Burnița toacă mărunt, mărunt - vestea sosirii. Vântul se prăvălește peste călător, îl cuprinde ca pe-o jucărie și șăgalnic îl împinge pe la spate purtându-l spre locurile natale - un cătun rătăcit în neguri.

       ”Alo! Lisandre!... Of! Bine că am reușit să prind semnal; mulțumesc lui Dumnezeu, frate! Am încercat de mai multe ori să dau de tine, dar cu peregrinările tale, abia acum am reușit. Iartă-mă pentru veștile rele pe care ți le împărtășesc, dar tu ai rămas singurul meu sprijin după ce mama și tata s-au dus la cele sfinte. N-am vrut să te mâhnesc mai tare, atunci, când i-am ridicat pe ai noștri la cer, dar urgia de care se temea mama - după ce s-a mărturisit baba Safta și și-a cerut iertare plângând pentru toate relele ce le-a pricinuit familiei noastre - s-a abătut asupra casei părintești. Vinovată e și Floarea lu’ Banu fiindcă a plătit babei cu salba de nuntă, farmece și blesteme. Mi-e teamă să mai rămân în casă și stau la vecina Profira - cea care e însoțitorul meu, acum, dacă s-a prăpădit mama. Am adus preot să țină slujbe, dar totul pare să ia, din ce în ce, mai mare amploare. Lumea trece pe lângă casă, scuipă la... ducă-se pe pustii!, se crucește, iar eu mă simt ocolit, bârfit (știi cum e lumea!). Ai rămas singura mea speranță! Vino, urgent! Numai tu poți desface blestemul. Mai multe o să afli din scrisoarea (dictată de mama) pe care o găsești în Biblie (vezi c-am lăsat-o pe masă!). Să vii noaptea, să nu te zărească chip omenesc (așa a zis mama, cu limbă de moarte), să aduci și un cocoș viu cu penaj alb și să faci întocmai cum am scris în scrisoare și o să fie bine. Cheia casei o găsești sub piatra de lângă tufa cu dumitrițe. Nu uita să mă anunți data când vii; o să aprind lumânări sfințite și o să mă rog: Bunul Dumnezeu să te ocrotească! Dimineața, după ce arunci salba în iaz - la ivirea zorilor, să te întorci la mine. Mi-e dor să te văd și să te îmbrățișez!... Da! Da! Sunt bine!... Te aștept! La revedere, frate! Sănătate și să ne vedem cu bine!”

 

        Pe poteca umedă, pașii drumețului se afundă în lutul moale, ici-colo, alunecos. Pământul clisos se ține de ghidușii; mai, mai, să-i fure încălțările sau să-l trântească. Lui însă nu-i pasă; s-au hârjonit și altă dată și a învățat să-l biruie. Înaintea sa, nu vede mai nimic, dibuiește cu vârful bocancilor smocurile de iarbă de pe marginea potecii și adulmecă (asemeni unei jivine) miresme cunoscute: de fum, de așezare omenească.

        Între două rafale, când vântul se mai domolește, îl ia în primire ploaia. Nici ea nu se poate stăpâni și-l joacă mocănește. Se amuză năucindu-l: boare, reflexe umede-ireale lucind pe firele de iarbă, fuioare de pâclă ieșind prin crăpături. Picăturile cernute pe chip: pe obraji, pe gene, pe buze, îl acoperă ca o mască subțire, umedă și lipicioasă. Stropii fini se adună firișoare-firicele și alunecă mișelește pe gât, dibuind locurile călduțe pitite sub haină. Zgribulit, singuraticul își ridică ușor umerii și își pleacă și mai mult chipul îndesându-și protector gâtul la adăpostul gulerului. E îndârjit. Nici ploaia, nici vântul, nici umezeala, nici întunericul, nimic din toate acestea nu-l pot abate din drumul său - să se întoarcă, din contra îl ațâță și îi strecoară speranța - O să se termine toate, cu bine!.

        Acolo, în cătun, îl așteaptă: fratele, copilăria și casa părintească. El - veșnicul pelerin, iar ele - reperele lui statornice, răbdătoare.

        Cunoaște iluzia vremurilor și neputința sa umană, dar știe că orice ar fi în jur, orice s-ar petrece, undeva, acolo, pâlpâie flacăra vetrei - acolo! e ”acasă”. Cu fiecare pas, distanța spre ”luminiță” descrește și bucuria lui devine mai adâncă; iubește tot ce se petrece în jur, se contopește cu negura, devine însuși făptura vremii, se lasă purtat de vânt, se unește cu fiecare picătură de apă și se strecoară tiptil, pe firul potecii, spre final - ”acasă”.

***

        Nici nu ştie cum a trecut timpul. Citea și recitea scrisoarea, apoi ridica privirea lăcrimată spre chipul Maicii Domnului și cele două tablouri dragi așezate de o parte și de cealaltă parte a icoanei pictate pe lemn; unul cu părinții proaspăt căsătoriți în ținute de nuntă și celălat: el și fratele-Dan; el - cel mai mare - stând în picioare, iar frățiorul - pe un taburet, într-o postură amuzantă de ”omuleț mare” - picior peste picior - cum îl așezase fotograful.

        La un ceas din noapte, nu știe care, a țipat o cucuvea și casa s-a zguduit. Nu s-a sinchisit de țipăt, de tulburarea liniștii, dar s-a îngrijoarat de casă: ”Cutremur!” Casa icnind s-a mai zguduit odată, iar pe acoperiș s-a auzit: Tîîîr!, tîîîr! ca și cum cineva (în glumă) rostogolea bile de pe coama acoperișului. În momentul când acest rulaj ”tîr” a ajuns cam în dreptul streșinii, becul a pocnit sec. Pe sub ușă a pătruns un val de aer rece, flacăra lumânărilor s-a înclinat, umbrele și-au lungit fețele spre colțuri, iar cărbunii s-au aprins în obraji răspândind miros mai insistent de tămâie. Flacăra candelei însă lumina lin, ocrotitor și el s-a liniștit: ”Gata! A trecut valul.”  

        Când ușa s-a zduduit din balamale, mai, mai, să sară din țâțâni, și geamurile au trosnit, și cheia a căzut pe dușumea cu un zgomot metalic ireal: Poc!, apoi s-a ridicat cam la un metru în aer și iar: Poc!, inima i-a tresărit groaznic de tulburată. A sărit de pe pat și așa, desculț, s-a repezit spre masă și-a pus mâna pe cuțit. Nu era omul care să se teamă, cu una cu două, dar atunci înlemnise de nu putea nici să clipeasă. Ușa se zguduia continuu, iar lui, sudori reci i se prelingeau pe șira spinării. Simțea cum i se zburlește părul, fir cu fir. Și-ar fi făcut semnul crucii, măcar pe cerul gurii, dar limba îi amorțise și gura i se încleștase de-l dureau fălcile. Ochii țintuiți pe cadrul ușii îi ieșiseră din orbite. Și a ținut-o așa o vreme, într-o hărmălaie și frică de nedescris, și, parcă timpul se dilatase, apoi s-a oprit. A răsuflat ușurat deși tâmplele și inima încă îi zvâcneau. După un răgaz de liniște s-a auzit un bocet, așa, cum ar plânge vântul prin hornuri:  

        - Liiisandruuu! Liiisandruuu! Deschide-mi și o să-ți fiu soață smerită! O să-ți dăruiesc prunci, Lisandreee!

        Cuvântul ”prunci” l-a scos din minți. A căzut în genunchi și cuțitul i-a scăpat. Și-a înfipt mâinile în părul albit și s-a lovit cu capul de lemnul dușumelei: ”Doamneee, Dumnezeule! Iart-o! și iartă-mă și pe mine, păcătosul!” Atunci, a prins puteri, s-a ridicat luând cuțitul și s-a dus ață la raniță. A prins de gât cocoșul alb. Dintr-o mișcare scurtă i-a tăiat gâtul și l-a aruncat spre ușă.

        Cocoșul se zbătea pe prag în ghearele morții și glasul mieros se milogea: ”Lisandruuu, dragul meu, lasă-mă să intru! Lisandruuu!”

        Strângând în mână cuțitul plin de sânge, s-a îndreptat pășind cătinel, câte un pas, să deschidă:

       - Te omooor! - zise răstit și făcu un pas spre prag.

       - Lisandruuu! Te rooog! - spunea dulce, glasul ei.

       - Netrebnico! O să înfig cuțitul până-n prăsele în pieptul tău găunos. E gol, că n-ai inimă! (Alt pas.)

       - Lisandruuu! Nuu! (Și ușa se zgâlțâna.)

       - Ți-am dăruit salba să-mi fii mireasă și te-am rugat să mă aștepți să intru la studii, că o să facem și nunta. De ce m-ai pârât că sunt neam de chiabur? Ca să nu fiu primit la facultate și să rămân în sat cu tine?... Iaca, asta am aflat atunci, demult, și de aceea nu m-am mai întors. (Alt pas.)

      - Te rooog, Lisandru! (Ușa pârâia.)

      - De ce nu mi-ai spus de pruncuț? Trebuia să aflu acum? L-ai ucis nenăscut, numai ca să te poți mărita cu altul? Ai?!... și te-o lăsat și ”ăla” în fața altarului cu ochii-n soare! Apoi, bezmetico, ai alergat la baba Safta și pe fiecare bănuț de aur dăruit de mine, ai pus blestem: să-mi fie legate cununiile și să pribegesc, să nu-mi găsesc liniștea nici eu și nici neamul meu. De ce te-ai aruncat în iazul satului îmbrăcată mireasă? Cu ce-a greșit apa de-ai blestemat-o? Doamneee, Dumnezeule! Iartă-ne! Rogu-Te, ai milă de noi! - implora plângând și cu mâna pe clanța ușii, gata-gata să deschidă, când a cântat primul cocoș, iar pasărea de pe prag, cea cu gâtlejul retezat, s-a zbătut pentru ultima oară și zarva s-a oprit și s-a lăsat liniștea.

        Nici zgâlțâieli, nici rugăminți. Liniște!

***

 

        ”Maică, zicea dumneaei în scrisoare, dacă te uiți adânc în Balta Miresei îți ia mințile, te vrăjește, te prinde în mreje și n-ai scăpare, al ei rămâi pe veci. Ai grijă, închide ochii și nu intra prea mult în apă, vezi că s-au făcut excavații în iaz, să nu nimerești în vreo bulboană.”

       ”Iată-mă, aici!, cum mi-ai povățuit, mamă. Zorii și-au depus ofranda pe altarul răsăritului. Răni și iar răni. Of, mamă! Cum mai sângerează noaptea, pic!, pic! și-și plânge de milă, singură-singurică. Lacrimi și sânge se contopesc – bleu, roziu, gălbui se scurg pe văi și acuși o să ajungă și în iaz și o să întineze albul păsărilor. Doaaamne, Dum-ne-ze-u-le, ce păsări!!! În viața mea n-am mai văzut păsări așa mari! Mamă, parcă ar fi pernele matale plutind pe apă. Și acu iazul, zici că se cheamă Balta Miresei?...”

 

        Se uită în urmă spre cătun așteptând parcă să audă iar glasul mamei... Nici o vorbă, nimic. Un dor, un junghi în piept... un șuierat în depărtare. ”Trebuie să mă grăbesc!” - își răspunde sieși.  

        Căldura astrului se revărsă molatic scăldându-i chipul frumos încadrat de buclele albe. Pipăind cu vârful degetelor salba din buzunar, ”îngerul” se îndreptă spre ape, s-o arunce în mijlocul lor.

        Primele raze licăresc pe luciul apei și-i joacă feste. Privește mirajul apei, se concentrează, dar imaginile se suprapun și vede neclar în adâncuri; ”Nu-i nimic. O să mă las în voia pașilor mei. M-au dus o viață, mă vor duce și acum. Câțiva pași doar, până mi se limpezesc ochii.” - au fost ultimele gânduri, apoi, a închis pleoapele și s-a orientat spre Soare-Răsare.

 

        Legănate lin de micile valuri, păsările picotesc. Sub ele iazul doarme acoperit cu pilota pufoasă trasă până sub nasul malurilor. Iazul respiră. Fuioare de aburi se ridică încețoșând păsări și păpuriș, laolaltă. Apa este rece. Răceala ei o simt și păsările, dar mai ales piciorul nătâng ce alunecă. Apa depășește marginea bocancului, piciorul s-ar retrage, dar mâlul călduț îl împachetează grijuliu - să nu răcească. Piciorul coboară pe bâjbâite. Pare teren sigur. Nămolul îl îmbie cu căldură, tot mai sus - pe gambă. Lângă el apare și celălalt picior - geamănul. Mâlul e amăgitor, călduț... cald - ca o mănușă, însă brusc, înșfacă cele două membre și... haț!, le trage spre adâncuri îngurgitându-le.

         Un țipăt!...  Un fâlfâit...

 

[Olimpia Sava]

O poveste impresionanta, scrisa foarte frumos.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc frumos! Titlul a pornit de la un iaz, azi secat, aflat lângă satul bunicilor paterni, care se numea ,,Balta oii” și mi s-a părut hilar și totodată în contextul poveștii să spun ,,Balta miresei”. Textul cred c-a speriat juriul, a fugit cu premiul... la alt concurent. :))

Olimpia Sava a spus :

O poveste impresionanta, scrisa foarte frumos.

[Mihaela Suciu]

Da, Ion, abia acum percep sfatul tău. Mulțumesc de răbdarea ce-o dovedești cu mine și sper să-mi îndrumi scrierile. Puțină răbdare până desfac ,,parantezele”. :)) Trebuie să revăd, totuși, tot ce-am scris. Acum am mai căpătat experiență și-ți mulțumesc!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Excelent, Mihaela! Excelent!

Nu înțeleg, totuși, de ce ai pus mișcările regizorale între paranteze, că doar nu e piesă de teatru...

da Coza

[Tudor Cicu]

Am urmărit cu interes întâmplarea care pare  a se derula pe tărâmul situat între fantastic şi absurd, dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial, şi în asta constă măiestria naratoarei: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor vremuri ce le-am crezut apuse. Explicit e şi mesajul scrisorilor, al unor semne care aduc, brusc, o iluminare vizionară a derulării în stil cinematografic a povestirii: casa a scăpat de „evenimentele” care o bântuia prin ritualul întâlnit doar la vrăjitoare, iar iazul după ce și-a primit ofranda a încetat să mai trimită celor rămași în viață tot felul de năluci.  Am citit cu plăcere, dar nu pentru că în final s-a lăsat liniștea.

[Mihaela Suciu]

Mulțumesc, Tudor! Sper să reușesc să devin un ,,iluzionist”, n-am auzit să plece cineva supărat de la un spectacol bun. La proză nu se prea înghesuie lumea, poate doar dacă e spectaculoasă. Mă străduiesc!

Tudor Cicu a spus :

Am urmărit cu interes întâmplarea care pare  a se derula pe tărâmul situat între fantastic şi absurd, dar într-un spaţiu tangibil unui anumit segment existenţial, şi în asta constă măiestria naratoarei: să pipăim cu simţurile noastre iluzia creată, să ne convingem de substanţa şi învelişul întâmplărilor, ca făcând parte şi din mister, dar şi din realitate. Şi poate ar fi de remarcat bogăţia luxuriantă a epicului, calitatea observaţiei, forţa de iradiaţie a cuvintelor împinse spre magia unor vremuri ce le-am crezut apuse. Explicit e şi mesajul scrisorilor, al unor semne care aduc, brusc, o iluminare vizionară a derulării în stil cinematografic a povestirii: casa a scăpat de „evenimentele” care o bântuia prin ritualul întâlnit doar la vrăjitoare, iar iazul după ce și-a primit ofranda a încetat să mai trimită celor rămași în viață tot felul de năluci.  Am citit cu plăcere, dar nu pentru că în final s-a lăsat liniștea.

[Vasilisia Lazăr]

Mi-e dor de proza ta, Mihaela. Ne e dor, nu doar mie.

[Mihaela Popa]

un text reușit, Mihaela, sper să revii, ne este dor de scrierile tale