Degetul

[Ion Lazăr da Coza]

Degetul

 

Mulţi se minunau cum se făcea că iscusitul Mirsea scăpase neatins de sculele sale de tâmplărie. A, vreo zgârietură, două purta pe mâini, pe braţe, însă nu ceva care să bată la ochi. Mai toţi breslaşii, îndeosebi cei din generaţia lui, aveau câte ceva ciopârţit de uneltele folosite. Poate că invidia lor nu ar fi fost atât de mare şi ar fi trecut neobservată ciudăţenia că Mirsea se păstra întreg dacă acesta nu ar fi lucrat şi în zile de sărbătoare, ba mai mult, dacă măcar s-ar fi închinat Celui care pe la treizeci de ani a abandonat această meserie şi a plecat să mântuiască lumea. De fapt, Mirsea era ateu. Dar nu unul oarecare. El îşi arăta pe faţă convingerile antireligioase, cum nu mulţi liber-cugetători o fac din interese imediate, de teamă să nu fie anatemizaţi, marginalizaţi. Asta nu însemna că la el în casă nu călca picior de popă. Ca să umilească tagma slujitorilor Domnului, primea preotul în Ajunul Crăciunului şi al Bobotezei, dar nu pupa crucea sau icoana, cu atât mai puţin mâna care binecuvânta şi aghesmuia. Când aflau că au păşit pragul unui om fără de Dumnezeu, predicatorii nou veniţi în sat se arătau surprinşi sau de-a dreptul oripilaţi de existenţa lui Mirsea, ca eretic, la ei în parohie. Acesta, curtenitor, îşi invita musafirul purtător de anteriu la o discuţie teologică. Argumentul folosit pentru lovitura de graţie – care nu ştim dacă i se relevase ori dacă îl găsise în Biblia hazlie a lui L. Taxil, singura carte de la el din casă pe lângă manualele copiilor – era că apostolii, deşi Mântuitorul le-a poruncit să-I ducă învăţătura în cele patru colţuri ale lumii, n-au ajuns pe continentele şi insulele care la ora aceea nu fuseseră descoperite de pretinsa lume civilizată, ba, dacă stătea să se gândească bine, ei n-au prea trecut graniţele Imperiului Roman, şi că cincisprezece secole i-au lăsat pe eretici să aducă, din necunoaştere, jertfe umane – accentua cuvântul „umane” – falşilor idoli. Că nu aveau mijloc de transport? La asta Mirsea râdea cu poftă şi pomenea pilda cu Iona, cel ce a stat zile multe în burta chitului. Nu puţine dispute, îndeosebi cele cu preoţii bătrâni, se încheiau subit, mai subit de cum şi-ar fi dorit el, fiindcă sacerdoţii ştiau că Biblia nu prea rezistă la analiza lui dialectică, destul de pertinentă. Cu toată atitudinea sa trufaşă la adresa bisericii, soţia blândă şi supusă, mărginită şi ascunsă la inimă – Aristiţa – nu era împiedicată să meargă la slujbele religioase. Dar cum duminica trebuiau să facă piaţa pentru o săptămână întreagă, ei îi venea rând la hrana sufletului doar în sărbătorile creştine din zilele de rând. Nici pe copii nu îi împiedica să se roage. Totuşi, când cei cinci băieţi se făceau mărişori, îmbrăţişau, din spirit de frondă, opiniile tatălui lor şi rămâneau cu ele, cel mai adesea până se însurau. Fetele, trei la număr, o urmau strict pe mama lor. Încă şi praznice cu rânduri de mese întindea la el în curte. Întrebat dacă nu e o contradicţie între ce spune şi ce practică, Mirsea răspundea că face şi el ce face lumea. Pentru a nu ofensa pe oarecine, căci nu erau chiar calici ăi de-i veneau la pomană, el nu arăta aspectul umanitar al acţiunii. Cât e cerul cer de nalt, n-ar fi recunoscut că accepta compromisul doar de dragul femeii lui – acea femeie de la începutul căsătoriei lor: mignonă şi bucălată – deşi nu înceta nici acum să o acuze în gând sau la o discuţie cu vreo persoană ce i se părea lui mai elevată, că i-a fost nevasta prea bigotă şi tăcută – iar tăcerea la ea nu era o virtute! – constituind pentru el impedimentul principal de a urca pe scara socială şi politică a vremii. La asta adăuga şi trecutul socrului, ca şef de cuib legionar, cu toate că, înscriindu-se primul în colectivă, acesta sperase că i se vor uita scurtele rătăciri. Dacă în ce priveşte libertatea de conştiinţă Mirsea era lax, nu acelaşi lucru se întâmpla cu regulile de zi cu zi. Şi-a trimis copiii la şcoală, însă nu i-a obligat să fie premianţi, ba dimpotrivă, se mulţumea să vadă că plozii ştiu să scrie, să citească şi să facă operaţii simple de aritmetică şi geometrie, că ştiu puţină istorie şi geografie, atâta cât să-şi dea seama pe ce lume trăiesc. Pe cei mici îi trimitea cu caprele – cinci-şase la număr, ca să aibă lapte proaspăt la fiecare masă, iar pe cei mărişori îi lua la el în atelier pentru a-i iniţia în meserie. De fete nu se ocupa câtuşi de puţin. Era treaba Aristiţei să le înveţe să spele, să cârpească, să gătească, dar cel mai important – să fie supuse. De măritat era musai ca până la şaptesprezece ani să le mărite. Probleme a avut cu cea mijlocie care, fiind ceva mai tare de urechi, s-a căsătorit la douăzeci şi unu de ani cu unul venit dintr-un sat vecin, tot surd ca ea, dar şi cu o hibă la un cot. Băieţii trebuiau să părăsească părintescul leagăn la douăzeci şi doi de ani. Era lege. Cât erau în armată, le cumpăra loc de casă, tocmea constructori şi ridica locuinţă înaltă, cu multe camere. Dar nu o termina. Stoleria şi-o făcea fiecare stăpân al noului cămin, dovedind prin aceasta că e demn de a fi acceptat în breaslă. Tot atunci, ca anexă a gospodăriei, undeva mai în fundul curţii, aceştia începeau să pună fundaţie atelierului de tâmplărie. Acum Mirsea îl mai avea alături doar pe mezin, pe Siprian. Lui îi înălţa casă cu nivel. Poate din teamă că n-o să aibă pe cineva alături la bătrâneţe, acestuia îi rostui silişte undeva prin vecini, la două-trei garduri distanţă. Cu toate acestea, nu se putea gândi încă la bătrâneţi tihnite: al patrulea fecior, nu că n-ar fi suportat rigiditatea impusă, dezertă şi se lăsă pradă oraşului şi tentaţiilor acestuia. Pentru el avea în plan să achiziţioneze un petic de curte, unde să facă o căscioară cu două odăiţe. Nimic mai mult. Nici de Siprian nu era pe deplin mulţumit: acesta umblase ceva mai mult prin lume, urmase o şcoală profesională, însuşise alte concepţii despre viaţă, dar cum prâslea moştenea frumuseţea fizică a celor două neamuri şi mai ales hărnicia specifică spiţei paterne, asta îl făcea pe Mirsea să fie încrezător că nu îl va scăpa din mână ca pe celălalt fiu.

De o bucată zdravănă de timp Mirsea medita la câte i-a dat viaţa – mai mult bune decât rele, de ce să nu recunoască? Se gândea cu un fel de ciudă la bătrâneţile care începuseră, parcă prea devreme, să se uite din uliţă înspre uşa lui şi acum hrănea, ca pe o răsplată binemeritată, nişte fantezii vinovate ce-i tropăiau prin organe, mai ales prin cele aflate în partea de jos a trupului: pe Aristiţa o iubise cuminte toată viaţa sa; sub el muierea lui nu gemuse niciodată, nu-şi aruncase vreodată picioarele pe tavan şi nici nu-l încolăcise prăpăstios de posesivă, aşa cum recent descoperi că fac „adevărăciunile” – după cum aflase de la un adolescent cu cercel în urechea dreaptă că le zice vedetelor porno din filme: „Astea-s adevărăciuni, bre, adevărăciuni!” – iar asta îi sădise un sentiment de frustrare. Revelaţia aceasta amară, dezamăgirea aceasta cruntă o avu abia acum când îşi instală antenă-satelit pentru televizor, când primise ca ofertă pe lângă pachetul de bază şi câteva canale interzise minorilor. După ce în prima seară Aristiţa scuipă înspre „scârboşeniile” acelea şi adormi zvârcolindu-se, de parcă l-ar fi văzut acolo pe diavol cocoţat pe crucea înaltă a clopotniţei, el puse sub parolă acele programe şi le viziona singur, deşi nu prea avea oportunităţi. Cum spuneam, chiar dacă mintea nu îi stătea tocmai la ceea ce lucra, Mirsea nu ar fi avut accidentul acela nătâng – era prea rutinat ca să i se întâmple una ca asta. De fapt, ceva mai târziu, reconstituind în gând acele clipe – acea clipă! – îşi dădu seama cum se petrecu totul: şipca avea un mic nod taman pe unde trebuia să treacă dinţii circularului. Când mâinile încordate porni să împingă bucata de lemn spre pânza ce se rotea într-o exaltare nebună, chiar atunci se auzi strigat de către Aristiţa, de undeva din spate, din pragul atelierului, clar, tare, victorios:

– Mircea!!

În fond, Mirsea în acte era Mircea. Dar cum Aristiţa era peltică, ofensa fără să vrea voivodalul nume. Pizmaşii ori cei care erau învinşi cu argumente într-o dispută verbală de acesta, ca să pună capăt ciondănelii, ca să-l facă să piardă şirul logic al dizertaţiei, ca să-l umilească, o imitau pe Aristiţa, introducându-l sarcastic pe „bre Mirsea”, în orice propoziţie, în orice găselniţă retorică. Mirsea, în primă instanţă, îl corecta pe preopinent, repetând apăsat:

– Mircea mă cheamă. Auzi, Mircea!

Iar dacă cel din faţă lui continua cu înţepăturile, pleca sfidându-l:

– Aşa-mi trebuie dacă fac lecţii politice cu toţi proştii!...

Acesta era un alt motiv de reproş, ţinut sub lacăt, la adresa Aristiţei. Şi cât nu-şi bătuse capul ca să o facă să-i rostească ireproşabil numele. Nu putea şi nu putea. Acum, că se întâmplă minunea, un fior ascuţit, pornit din degetul arătător, îi trecu prin umăr, prin şira spinării şi se opri în mijlocul creierului. Ignorând jarul din scăfârlie, căută cu ochii peste umăr. Zâmbi dezamăgit pe dată ce descoperi că fusese victima unei iluzii acustice. Chiar dacă boldul înfipt în miezul cerebelului părea să fi fost scos, o stânjeneală difuză persista undeva între degetul gros şi cel lung. Ba încă un lichid cald, lipicios îi inunda palma dreaptă. Coborând privirea spre punctul de lucru, zări la oarece distanţă de pânza circulară ceva suspect şi totodată atât de familiar. Cum putea să nu-şi recunoască propriul deget? Refuzând să-şi focalizeze vederea, îşi ridică domol mâna până în dreptul ochilor. Prin ceaţă îşi zărea podul palmei năclăit de parcă era ignatul şi el tocmai înjunghiase porcul. Arătătorul, cele două falange şi jumătate lipsă, erau înlocuite de o arteziană roşie.

– Prost! Prost! Prost!...

Rosti sacadat şi plin de ciudă Mirsea când realiză situaţia. În felul acesta se autoincluse în grupul celor ciuguliţi de sculele de muncă, fiindcă atunci când auzea că unul sau altul din breaslă „a păţit-o”, el zicea cu superioritate: „Proşti, dom’le, proşti!”. De altfel, Mirsea împărţea lumea în două categorii: deştepţi şi proşti. Acum făcea parte dintre aceştia din urmă, fiind primul care admitea faptul. Păstrându-şi calmul, opri motorul şi cu braţul ţinut cât mai sus plecă în cameră la Aristiţa:

– Dă-mi un ac şi-apoi caută în sertarul acela de scoate guta aia subţire de-a băieţilor. Mai vreau foarfecele şi spirtul.

Abandonând ocupaţia de moment, Aristiţa se întoarse cu solicitudine înspre soţul ei. Când văzu atâta sânge, scoase un „Îuu!” prelung, sfâşietor şi se prăbuşi fără conştienţă pe linoleumul imprimat cu un model labirintic. În viteza căderii, catrinţa sură i se ridică sus de tot, surprinzându-l pe Mirsea cu faptul că Aristiţa lui ziua nu purta budigăii – chiloţii ăia mari cât o paraşută de rezervă – pe care el îi tot vedea pe sârmă la uscat şi de care se tot împiedica în unele nopţi. Catrinţa lăsa în lumină zona pubiană. Un maldăr de păr negru, dens, cârlionţat stăpânea toată aria. Şi încă nişte soli se răspândise pe interiorul coapselor albe, cu piele fină, ispititoare totuşi. Mirsea mai privi câteva momente scena, atât cât să şi-o închipuie pe Aristiţa rasă, aşa cum erau „adevărăciunile” din filmuleţele lui ţinute la secret. Degeaba, acelea erau blonde şi lungane. Când Mirsea reuşi să facă cele trei copci la ciot, atunci îşi reveni în simţiri şi Aristiţa. Cu rana gata bandajată, amintindu-şi parcă de ceva nu tocmai important, plecă spre atelier, lăsându-şi consoarta să se vaite în locul său. Luă cu stânga de pe bancul de lucru degetul retezat şi îl privi cu interes. Deja se răcise. Îi comandă să se îndoaie. O durere atroce explodă în braţul drept oprindu-se undeva în umărul obrazului, adânc sub ochi. Uimit de zădărnicia gestului, Mirsea hotărî să se răzbune pe membrul neascultător. Desprinse din mijlocul caietului de dictando, în care îşi ţinea socotelile, o pagină dublă de hârtie şi înfăşură cât putu de strâns degetul. Ieşi afară unde aerul dogoritor îl izbi peste faţă, uscându-i instantaneu globii oculari. Clipind des, porni cu trofeul umilinţei spre latrina aflată în colţul grădinii. Înciudat azvârli pacheţelul înăuntru.

Acest concediu forţat îl nemulţumea grozav pe Mirsea. Lucrările şi le programa pe termen de şase, douăsprezece luni cu exactitate de contabil. Dacă îi spunea unui client să vină peste cincizeci de zile şi la o oră anume, păi chiar atunci trebuia să fie prezent, căci altfel se lăsa cu sfadă. La fel, el nu întârziase vreo comandă măcar cu un prânz. De toate astea profita Siprian, care trebuia să-şi facă stoleria pentru casa lui şi nu putea intra în atelierul tatălui decât la ore imposibile, când acesta se odihnea. Însă tot răul spre bine se îndreaptă. După prima zi, Mirsea îşi luă televizorul din odaia folosită ca bucătărie, sufragerie, dormitor şi îl mută în altă cameră, mai dosnică, sub motivul că acolo găseşte răcoare. De acum putea să vizioneze în tihnă filmele lui preferate, dar mai ales putea să treacă în registru tinerele consătene care ar fi fost gata să-i îndeplinească fanteziile. Oricât şi-a frământat mintea, nu a găsit ce dorea. Unele erau „cam cuminţi”, unele mototoale, iar altele de-a dreptul nespălate. La oraş nu s-ar fi dus. Îi era frică de „centuriste”, de „peştii” acestora. Văzuse el pe la ştiri destule cazuri. „Nu-nu!...” se pomenea zicând cu glas tare din când în când. Gândul îi zbura des la Minela lui Apostu – profesionistă, frate! – care practicase meserie într-un bordel din Grecia, însă acum era plecată. Se pare că la pretenţioşii de olandezi. Pe deasupra, nu era nici prea discretă, iar ca să intre în gura lumii la vârsta sa, la statutul său…

Ziua toată îşi îmbăia rana în ceai de pelin. Cum nu era „rău de carne”, cicatrizarea se făcea văzând cu ochii. Însă, când puse mâna pe robanc şi forţă uşor lucrurile, se desprinse un pic leziunea şi un strop de sânge trandafiriu, diluat parcă, izvorî din locul unde fusese copca mijlocie. Dincolo de asta, o durere teribilă îi cotropi întreg antebraţul. Înfrânt, se duse tot la telecomanda lui, la visele lui. Totuşi, în noaptea aceea nu avu o reverie, ci un coşmar straşnic: se făcea că nişte vietăţi scârboase – deşi în somn desluşi clar că erau viermi inelari cu coadă, specifici latrinelor, însă n-ar fi recunoscut asta nici în faţa plutonului de execuţie! – îi mişunau pe degetul arătător de la mâna dreaptă. Minte enciclopedică, auzise de expresia „membru fantomă”, dar nu credea în astfel de manifestări. Ca un ecou, ca o amintire a coşmarului, chiar când era treaz avea senzaţia că îi fojgăia ceva pe indexul nălucă. Dreptaci de felul său, acum îi venea greu să folosească stânga, mai ales la masă. Parcă îl hrănea un străin rău. Şi n-a fost doar asta. Când dintr-un impuls nativ scăpat de sub control prinse o bucată de friptură cu degetele de la mâna dreaptă şi o puse pe limbă, maţele erau cât pe ce să i se întoarcă pe dos: o putoare groaznică îi năvăli în nări. Îşi retrase mâna încurcat şi o aşeză în poală, adulmecând aerul din jur. Nu, atmosfera nu era viciată de vreo flatulenţă. Aşteptă răbdător să se termine prânzul, apoi se duse după Siprian în atelier. Fără multe vorbe, îi vârî ciotul degetului sub nări şi rosti convins:

– Uită-te cum pute. Precis am făcut tetanos! Sau cangrenă!... adăugă în chip ipohondric şi această posibilitate, deşi izul perceput în timpul mesei nu fusese de carne alterată, ci mai degrabă de closet public.

– Vezi-ţi de treabă tată, nu vezi ce bine s-a prins!

Plecă nemulţumit pentru că nu i se dăduse dreptate. Seara, înainte de a adormi, repetă figura şi cu Aristiţa, întrebând-o încet:

– A ce miroase?

– A nimic, bre Mirsea.

– Eşti o proastă mare!... îşi ocărî Mirsea soţia în şoaptă.

Aceasta n-ar fi vrut să-i dezvăluie că mâna răspândeşte iz de pelin. În general, palmele soţului ei miroseau a lemn curat de molid, a răşină sacerdotală de brad şi asta făcuse, în tinereţe, cât cel mai bun afrodiziac posibil, cât cele mai lungi şi fierbinţi preludii. Dimineaţă Mirsea îşi puse un rând de haine din cele bune şi plecă la dispensar. Deşi medicul îi spuse aceleaşi lucruri ca şi Siprian, insistă să i se administreze un ser antitetanic. Dar tot nu scăpă de miasmă. Accepta, începuse să accepte faptul că doar el o sesiza. Frământându-şi mintea, crezu că descoperi ideea salvatoare: într-un lighean adânc din plastic dizolvă în apă două pachete de sodă caustică şi aruncă soluţia în latrină. Ştia el că acest amestec „roade” conţinutul din fosă. Într-adevăr, când din minut în minut îşi ducea dreapta la nas, constata că duhoarea emanată de cicatrice se diminua. Mulţumirea ascunsă în sine îi pieri pe dată ce degetul fantomă părea că îi luase foc. Instantaneu. De neoprit. Ca primă reacţie, îşi băgă mâna în găleata cu apă rece de băut. Pentru moment durerea se potoli, însă nu lăsa impresia că o să dispară definitiv. Ba începu să revină:

– Când faceţi voi săpun de casă, cu ce îl stingeţi?

– Nu tiu, bre Mirsea! zise timid Aristiţa, în felul ei peltic, inimitabil.

– Sunt înconjurat numai de proşti… mormăi doar pentru sine Mirsea. Adă-mi sacul ăla cu sare! Du-te şi toarnă-l în veceu! ordonă cu glas tare când Aristiţa reapăru cu tăgârţa plină pe jumătate.

– Pe toată, bre Mirsea?

– Mai păstrează cam cât să-ţi torn în ochi. Un blid bun, două aşa!...

Urmărind cum Aristiţa îşi termina treaba, deşi ea nu avea aerul c-ar fi priceput ceva din ceea ce făcuse, Mirsea începu să aştepte. Da, treptat-treptat dogoarea dispărea. Odată cu ea şi duhoarea pierdea din intensitate. Totul ar fi fost minunat dacă până seara n-ar fi simţit iarăşi cum îi mişună ceva – şi ştia el ce – pe degetul amputat. Alergă nemulţumit în atelier, luă ciocanul cel mare, câteva cuie şi fixă uşa latrinei, ca nimeni să nu o mai deschidă – nu aveau decât să treacă prin gard şi să se ascundă în cătina ce umbrea leaţurile, pentru a-şi face nevoile. Pe urmă plecă la groparul satului, că şi aşa era obişnuit cu astfel de muncă, şi-l tocmi ca să-i sape o groapă la un metru-doi de vechea latrină. Cabina de lemn era încă trainică şi puteau să o transfere deasupra noii cavităţi, pe când fosa părăsită urma să fie astupată cu talaş, cu ţărână, deşi nu-i venise veleatul. Chiar vedea cum, la nici douăzeci şi patru de ore, vor inaugura noul tron. Adormi zâmbind optimist, cu mâna ciopârţită pe bărbia Aristiţei, ca să afle astfel dacă simte şi ea vreun miros urât. Noaptea nu avea să curgă după cum îşi dorea. La un moment dat se trezi plin de sudoare: visase că popa, de fapt, nu popa, ci însuşi groparul-nătăfleţul, parodiind, îi desăvârşea prohodul. Şi asta nu ar fi fost nimic! Mormântul era în colţul grădinii, tocmai în locul în care, actualmente, se găsea latrina ferecată, cu degetul lui cu tot.

Ei, cine a mai văzut o gospodărie cu două closete? La Mirsea în grădină puteai vedea aşa ceva. Un străin ar fi putut crede că acolo s-au întâlnit o soacră pestriţă la inimă cu o noră pe măsură şi nu l-ar fi dus capul să creadă că unul dintre cele două closete era ţinut drept mausoleu pentru un deget. Cât despre noră, ea a apărut, că doar Ciprian – chiar dacă nu terminase nici măcar parterul casei lui – împlinise deja douăzeci şi doi de ani şi trebuia „să zboare din cuibuşorul călduţ”, aşa că sora cea mică şi una dintre cumnate îi găsi undeva într-o localitate ceva mai răsărită, cu pretenţii de oraş, o fată frumoasă şi curăţică, ingenuă sau nu, după cum reuşea să pozeze în victima primului soţ. La masa dată cu prilejul logodnei – bucatele erau gătite de nou venita în familie ca un test suprem ce trebuia absolvit cu lauri – Mirsea se aşeză lângă proaspăta sa noră. Nu putu să nu remarce faptul că era cea mai stilată femeie de acolo: năltuţă şi nu prea, cu destulă carne pe oasele cu articulaţii gingaşe, feline. Ba, idealizând icoana miresei lui de odinioară ce o suprapuse peste imaginea junei soţii, constată satisfăcut că asemănările erau izbitoare, cu toate că măcar fardurile de pe chipul tânăr ce scoteau în evidenţă genele prelungi, răsfrânte, strălucirea ochilor negri ar fi trebuit să-l pună în gardă, să-l trezească la realitate. Or, Mirsea se lăsa înadins ispitit de acel înger desfrânat ce-l făcu să pluseze: prinse cu degetul gros şi cu cel lung de la mâna dreaptă o bucăţică dintr-o fudulie de berbec tânăr ce se lăfăia într-un sos roşu, condimentat, şi-l duse spre buzele senzuale, atent conturate ale nurorii:

– Pentru noi, bărbaţii, aşa ceva face minuni. Dar tu eşti crudă şi nu ştii…

Negăsind vreun motiv care să o facă să refuze acest gest de curtoazie, atentă să nu-şi strice rujul, îmbujorându-se totuşi, prinse în dinţii simetrici, sidefii, ofranda. Un iz fetid o făcu să se oţărască. Dacă nu ar fi aranjat singură mâncarea în farfurii, ar fi putut crede că e victima unei farse mizerabile a vreunei cumnate. „Nu cumva ţapul acesta bătrân şi libidinos nu foloseşte hârtie igienică?” se întrebă speriată în gând. Înghiţi iute dumicatul şi sorbi grăbită o duşcă de vin. Mirsea o cântări printre pleoape: era singura persoană care simţea ca şi el. Trecând peste repulsia mirosului emanat de ciotul pe deplin cicatrizat, îşi linse încântat degetele de sos, pe urmă îşi abandonă mâna în poală. De ea nu se mai folosea la mâncat, la bărbierit. În general căuta să o ţină departe de nas deşi începuse să se împăuneze cu indexul ciuntit, aşa cum şi cavalerii teutoni se făleau cu cicatricele de pe chip, căpătate în dueluri romanţioase ori în lupte crâncene. Acum aştepta cu interes crescând ca dejecţiile din latrina abandonată să se usuce, să se transforme în humus, în pământ. Văzând că nora se relaxă – însă doar ea ştia cum suporta acea hărmălaie, căci fusese una la părinţi şi nu avuse parte de asemenea sindrofii – ca să-i atragă atenţia îşi lipi genunchiul de coapsa ei fierbinte:

– Noi lucrăm cu lemn vârtos. Dumneavoastră cum staţi cu pădurea?

– Noi am ras-o frumuşel… şopti aceasta zâmbind, lăsând impresia că se află sub influenţa vinului băut, căci chiar în acel moment se hotărî să flirteze cu toţi bărbaţii – începând cu cel care se credea masculul alfa al aceste „haite” troglodite – pentru ca apoi să le întoarcă spatele, răzbunând cine ştie ce decepţie în amor, cine ştie ce bovarică, imaginată mezalianţă, apucând fără să-şi dea seama pe calea cea mai scurtă în a deveni ceea ce-şi dorea cel mai puţin – o didă.

Gemând, Mircea se lăsă domol pe spătarul scaunului, abandonându-se visului…

[Sofia Sincă]

Deşi nu este prima dată când citesc această proză, sunt la fel de impresionată ca de fiecare dată. Şi... am citit ţinându-mi la protecţie degetul arătător de la mâna dreaptă. Îţi dai seama cât de impresionată sunt. Este atât de bine scrisă această proză, încât vezi, simţi, cugeţi, participi cu personajele la acţiune.

Mirsea, un tip ieşit puţin din tiparele rurale, cu gradul de inteligenţă peste al consătenilor, are puterea de a se ridica în conceţii, inclusiv ale celor religioase, fapt care-i aduce nenorocirea de a-şi pierde degetul la maşinile lui de tăiat lemn, de altfel foarte bun meseriaş. Dacă ar fi fost un credincios umil, nu şi-ar fi permis să vizioneze filme porno, mai ales la vârsta andropauzei, când hormonii curg anapoda, nu ar mai fi avut revelaţii acustice când biata Aristiţa i-a pronunţat şi ea o singură dată corect numele, nu ar mai fi visat la cai verzi pe pereţi. Apoi degetul aruncat în latrină se răzbună prin coşmaruri sau îi adevereşte înclinaţiile sale spre fetişuri, spre deschiderea unor simţuri sexuale, mirosurile urâte. Dacă nu ai fi scris tu ''era singura persoană care simţea ca şi el.'', aş fi scris-o eu. Asta denotă înclinaţia spre fetişuri sexuale.

Despre arta scrisului vreau să mă refer. Deşi proza pare a fi doar o întâmplare din mediul rural, ea este de fapt o proză pshilogică, unde personajul principal este nevoit să trăiască cu ceea ce are, cu o nevastă peltică, neatrăgătoare, cu o viaţă liniară unde nu are cu cine comenta lucruri mai importante sau mai elevate pe care mintea sa le percepe. Cu o droaie de copii, pe care-i rânduieşte după modelul satului. Încearcă să găsească, măcar pentru o clipă de satisfacţie pe cineva asemeni, dar din păcate găseşte doar la o vârstă destul de înaintată, în fiinţa noră-si, în timp de înghiţeau acelaşi fel de mâncare afrodisiacă, zice-se, moniţe de vreun animal. Ce s-ar fi întâmplat după... numai Dumnezeu poate şti, sau imaginaţia fiecărui cititor.

De remarcat sunt numele din prozele lui Ion da Coza. Ele sunt cele rostite de personaje, autentice. El este Mirsea, nu Mircea sau Siprian, nu Ciprian, Mariora - nu Marioara ş.a.m.d. Şi în fiecare nume se personifică originalitatea caracterului ca într-o oglindă.

Despre arta narării nu putem vorbi decât la superlativ. Scrisă într-un limbaj accesibil, păstrează însă, rigurozitatea inteligibilă specifică autorului, adecvată fiecărei bucăţi de proză.

Oricum scriitorul Ion Lazăr da Coza se adresează unui cerc larg de cititori prin impresionismul acţiunilor sale, dar şi prin arta pe care o depune la picioarele noastre.

Întotdeauna cu deosebita plăcere de a citi, Sofy!

 

[Ion Lazăr da Coza]

Sofia dragă... Sofia dragă... Ești o dragă!

Sofia Sincă a spus :

Deşi nu este prima dată când citesc această proză, sunt la fel de impresionată ca de fiecare dată. Şi...

 

[Ana Ardeleanu]

M-am delectat cu o proză bine scrisă, cu un personaj bine conturat, spumos... Un text reuşit,  felicitări!

[Vasilisia Lazăr]

Faaaantastic ce poate face un scriitor bun dintr-un fapt aproape banal! Nu pot decât să mă înclin în fața talentului.

Personajele sunt reale și faptele lor asemenea. De altfel, când întâlnim un erou al povestirilor lui, îmi zice: „Ăsta/asta e cutare din povestirea cutare!”. Eu mă duc la carte și rămân uimită de fidelitatea cu care e făcută descrierea. Doar spre sfârșit lucrează puțin imaginarul prozatorului în scopul accentuării caracterelor, tipologiilor.

Între timp, dida a șters-o spre alte locuri mai fierbinți. :)))

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, Ana! Mă bucur că ți-a plăcut.

Ana Ardeleanu a spus :

M-am delectat cu o proză bine scrisă, cu un personaj bine conturat, spumos... Un text reuşit,  felicitări!

[Ion Lazăr da Coza]

Cam dai din casă, văd... Laudele, fie, le primesc. :)))

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Faaaantastic ce poate face un scriitor bun dintr-un fapt aproape banal! Nu pot decât să mă înclin în fața talentului.

Personajele sunt reale și faptele lor asemenea. De altfel, când întâlnim un erou al povestirilor lui, îmi zice: „Ăsta/asta e cutare din povestirea cutare!”. Eu mă duc la carte și rămân uimită de fidelitatea cu care e făcută descrierea. Doar spre sfârșit lucrează puțin imaginarul prozatorului în scopul accentuării caracterelor, tipologiilor.

Între timp, dida a șters-o spre alte locuri mai fierbinți. :)))

[Ion Lazăr da Coza]

Eu îți mulțumesc, draga noastră Melania Briciu!

Melania Briciu a spus :

Iata scriitorul, cel care te tine captiv in lumea sa de la inceput pana la sfarsit...iar cand ajungi la ultima fraza traiesti o adanca parere de rau. Ai fi vrut sa se continue, esti pus in situatia de a-ti imagina singur, tu insuti, o continuare, dar nici una dintre variante nu-ti pare satisfacatoare...tu nu esti Scriitorul! Cu multumiri si pretuire,