peticesc pielea nopţii

cu câteva flori de nu-mă-uita

din copaie arunc împreună cu apa

şi copilul de rouă

trag ziua ce urmează pe cap

ca pe un fes de mătase

ca pe o literă de protecţie

în faţa celui aşezat pe fotoliul albastru

în privirea ta

măcinat de interese

de tot ce inima nu poate citi

nici măcar până la gleznele

acoperite cu nămolul unor litere

ce fac din tine ori sclavul pe viaţă

ori omul…

apoi le-am rupt

nepotrivit gestul şi de prisos

însuşi Dumnezeu

rămăsese prizonier în privirea noastră

în care mânase o turmă de miei aurii

ca nişte stele naţionale

după care toţi se orientau

ne-am scris scrisorile pe genunchi

înmulţind cuvintele

de zece ori zece

de trei ori trei

nici  nu contează

ele oricum ne conduceau

până la uşa ieşirii din sine

unde ursul brun ne sărea în…

în cer bate vântul

usucă batista cu lacrimi

pământul e la fel

ca dragostea

clipele bune înzecite

ciugulesc din mâna textului

tot ce metafora a primit

a numărat apoi a împărţit la doi

pentru ca rezultatul să fie mulţumitor

să măsoare mătasea

să pună semnul exclamării

după fiecare rând-rândunică

distanţă

de inima ei

pâmântul e la fel

în cer timpul îţi face căsuţă nouă

fără…

impresiile şi concluziile desprinse ca nişte aşchii

de butucul experienţelor trăite

aprind focul cântă balade

iluziile rivale scot flinta şi împuşcă în zbor cocorii

le încălzeşti în pumn corpurile

aburii fierbinţi ai revoltei

îţi aşază pe umăr un şoim ce ţi-a adus vestea

greu de stabilit vârsta expeditorului

greu de pătruns cu sabia corpul mesagerului

protejat de paranteze celeste

inima e locul unde se întoarce…