Rătăcesc purtată de tornada inimii
Ca un discipol sufi înşurubat în aer
Până la cer şi înapoi, iar şi iar
Până ce trupul mi se preface în ploaie
Adorând pământul
Şi-atunci mă risipesc în sufletul ierbii
Uitând c-am fost vreodată val
Caut rădăcinile ce mi-ar putea stăvili visul
Lent, tot mai lent, plătesc tribut stâncii
După care mi-am ascuns zborul.

Teiul urla cu miresme – fantome

Pe strada fiorului nostru văratic

Gânduri curgeau arar, econome

Iubirea, atunci, avea ochi de jăratic.

Ploaia dădea pentru noi un spectacol

Lumina din ochi – bilet de intrare

Zeu îmi erai, nu credeam în oracol

Doar stele căzând mă trezeau din visare.

Aveam suflet de iarbă, Dor, mai ţii minte?

Aşteptam primăvara demult să înceapă

Iar tu aveai mâinile – vânt fierbinte.

Cine-ntre noi mai…

De n-ar fi fost zeul acela copil,

Răsturnând coşul cu ploi albastre

La picioarele atlanţilor din noi!

Chemări atavice eliberând fluturii

În zbaterea genelor.

Gândurile – o mie de păsări călătoare,

Zboruri intersectate tragic,

Pe un cer numai al nostru.

Ţi-am decupat surâsul

Dintr-un septembrie rival,

Cu himere de rugină,

Stoarse peste patima verde a viselor.

De n-aş fi furat cântecul de fluier

Al dravidianului…

Nezidită, Ana îmi fuge prin sânge
Cerşind sacrificii ce nu vor să vină
În mine e toamnă şi cerul se frânge
Câzând peste lume – albastră ruină.

Adormită, calea în vale se pierde
Nici urmă de meşter nu văd azi în zare
Rămas-a doar vântul rebel să dezmierde
O rană deschisă din visul cel mare.