„La Ghizunie” – autor Ion Lazăr da Coza

[Vasilisia Lazăr (da Coza)]

 Marile popoare au clădit mari culturi, sau marile culturi au făcut popoare mari? Exemple avem și de-o parte și de alta. Elada, o țară mică, un popor mic (numeric, vorbind), prin filosofii ei (ca să luăm doar această latură a culturii): Thales din Milet, Pitagora, Parmenide, Heraclit, Socrate, Platon, Aristotel, Diogene, Zenon, Epicur etc., a creat o cultură vastă, influențând, mai târziu, prin filieră arabă, civilizația europeană. Filosofii romani: Cicero, Seneca, Marc Aurelius, Lucretius, Plinius și alții ca ei, au beneficiat de vastitatea Imperiului roman, atât geografică dar și temporală, pentru a-și propaga ideile perene, limba latină fiind o adevărată limbă universală, deși în cancelarii se folosea greaca. China – popor mare, cultură mare: Confucius, Han Yu, Lao Zi, Li Po, Shen Kuo… În epoca modernă, odată cu apariția tiparului, gândirea filosofică s-a extins cu puterea primăverii, și astfel s-au putut auzi vocile unora precum: Erasmus, Bacon, Descartes, Spinoza, Berkeley, Kant, Herder, Hegel, Schopenhauer, Kierkegaard, Marx, Nietzsche, Husserl, Croce, Berdiaev, Jaspers, y Gasset, Heidegger, Brunton, Adorno, Sartre ș.a., care se identifică plenar cu țara lor, mică sau mare, dar care au avut șansa unei limbi de circulație internaţională.

Se spune că dacă Lucian Blaga ar fi scris în limba lui Goethe (germana, dintre limbile moderne, se pretează filosofiei cel mai bine), filosoful român ar fi fost tot atât de celebru ca oricare dintre cei pomeniți mai sus. Aceeași stea o au încă o pleiadă mare de gânditori români, și de-aș numi zece dintre ei, aș nedreptăți alți douăzeci. Pentru aceștia, așteptăm traducători pe măsură și o publicitate abilă! „Cin' s-o facă, mă?! Statul român?” sunteți îndreptățiți să întrebați. Iar eu, de-a’ dracu’, nu răspund.

Dar ia hai să stăm strâmb și să filosofăm drept: la nivelul maselor populare, de la noi sau de aiurea, câți conaționali își invocă filozofii? Numele lor sunt vehiculate tot de elite și de cei inițiați. Mulţimea e mai mult cu anecdoticul. Mărturisesc, nu cunosc atât de bine cultura celorlalte popoare, ba nici cultura poporului meu nu mi-e accesibilă în mod temeinic, or sunt sigur că și ele au un Păcală și un Tândală ai lor, că și ei preferă să citeze, ca din clasici, vorbele de duh ale celor mai sărăcuți… cu duhul, și că nu se apucă să disece nu-știu-ce sistem filosofic, mai la îndemână fiindu-le o snoavă (care are și ea înțelepciunea ei, să fim sinceri cu noi înșine). La nivel național, am constatat că „politicianul vine cu o mie de propuneri ca să potcovească niște purici morți”, când „iarna nu-i ca vara”, căci „destinul e hotărât de soartă”, dar pe plan local, într-un sătuc de munte și uitat de lume, știți cam cum devine „cestiunea”? Dacă vreți să aflați, Ion Lazăr da Coza ne propune o modestă hronică: La Ghizunie.

[Valeriu Anghel]

Ion Neculce a pus în fața „Letopisețului” său 42 de legende cu titlul „O samă de cuvinte”. Acestea conțineau tradiții „ce sîntu audzite din om în om, de oameni vechi și bătrîni” sau trăite de el.Farmecul lor constă în conținutul educativ, cumpănit anecdotic, într-un limbaj care îl ajută la portretizarea unor personaje.

La Neculce m-a dus gândul citind cele 42 de poezii, majoritatea portrete sau mici narațiuni realizate într-un limbaj al vrâncenilor de toată mâna pe care nimeni nu l-a mai reușit până acum, nici în versuri, nici în proză. Că metoda e împrumutată de la Marin Sorescu, parcă nici nu mai contează, pentru că expresia lingvistică este cu totul alta.

Felicitări!

                          Prof. Valeriu Anghel