Visul

[Rădulescu Marian]

Sufletul lui tresălta de bucurie. Era normal. Casa era plină. Copii s-au adunat din toată lumea și au pregătit o masă sărbătorească, îmbelșugată. Doar e vremea colindelor și în sat se aud cetele de colindători. Atâta mai lipsea. Masa era încărcată de bunătăți care mai de care mai apetisante și în centrul mesei trona o ulcică de țuică fiartă din care ieșeau aburi îmbătători. Stătea pe pat ținându-și femeia de mână așa cum n-a mai ținut-o de mult. Se priveau fericiți că le era casa plină, nepoatele și nepoții se pregăteau de colindat. De mult, încât nici nu-și mai amintește să fi fost toți acasă. Păcat că nu a avut timp să fi mers în pădure și să fi adus un brad, iar femeia să-l împodobească așa cum numai ea știa. Aveau încă globulețele și lumânărele pe care le aprindeau de cum se lăsa seara. Dar bucuria mare era că își aveau iar acasă copiii. Copiii, da, pentru el și femeia lui, tot copii au rămas, cu toate că au, la rândul lor, copii. Și-a strâns femeia de mână și ea, sfioasă, ca atunci când a prins-o prima oară de mijloc, a privit blajin spre el și și-a șters cu colțul basmalei o lacrimă ce-i răsărise sub gene. Doamne, cât de dragă îi era cu toate că au trecut zeci de ani, părul s-a albit, vederea a scăzut și pasul s-a încetinit. Dar ei tot se iubeau ca în prima zi. Cum să nu o iubească, să o privească în ochii în care lucea cerul azuriu. I-a dăruit cinci copii, păcat că unul s-a prăpădit, de abia au apucat să-l boteze. Dar mai sunt patru; trei vlăjgani, așa cum îi alintă el, și o păpușică. Toți au la rândul lor copii, care îi sunt dregi și când nu zburdă prin curte le duce dorul. Cea mică, a fetei, Ilenușa, îi este dragă poate unde este și mezina. În vară a stat la el două săptămâni și au trecut așa repede încât de-ar fi putut le-ar fi oprit. Zburdalnică și vorbăreață îi umplea sufletul de bucurie.

-Hai, tataie, îmi spui o poveste cum numai tu știi să spui, întreba Ilenușa mângâindu-i barba cu mânuța.

-Spune, bunicu̕, cum să nu-ți spun, Prințesa mea? După ce mâncăm, da?

-Daaa, și bătea din palme de bucurie.

-Măi, voi nu mai puneți odată rachiul în bărdăcuțe că se răcește?

-Numai un pic...

Și toți își făceau treaba știind rostul casei, chiar dacă de ani de zile sunt plecați printre străini. Ce erau să facă dacă aici nu-și găseau nici un rost? Au luat drumul pribegiei și depărtările, grijile și munca i-a făcut să uite să mai dea câte un semn de viață. De atâtea ori sta pe scara prispei așteptând o scrisoare sau un telefon. Acum cu tehnica asta modernă distanțele s-au scurtat, numai timpul parcă n-a stat pe loc. Mare bucurie i-au făcut când cu ani în urmă băieții i-au instalat să aibe curent să poată asculta un radio și să încarce telefonul. Dar ei se dau cu treburile și or fi obosiți că nu au timp să îi dea un telefon, le găsea el scuze.

Telefonul a început să sune. Nimeni nu-l băga în seamă.

-Nu auziți telefonu̕ ?Răspundeți careva!

-Răspunde matale că avem treabă.

Și-a lăsat femeia de mână și a întins-o spre telefon. Era întuneric doar lumina telefonului se vedea. Măi, ce să fia asta? Unde sunt toți ceilalți, unde e masa plină de bucate, unde e Sevasta, pe care o ținea de mână? Singura ființă ce-i sta alături era Dora, pisicuța lui bătrână care îi mai ținea de urât, iar acum era puțin agitată că telefonul îi stricase somnul.

S-a dezmeticit. Era singur acasă și era noapte. Sevasta nu avea cum să fie cu el că i-a făcut parastas de șapte ani. Doamne, au trecut șapte ani de când ea nu mai e lângă el!

In telefon a recunoscut glăsciorul Ilenușei.

-La mulți ani, tataie! Sărbători cu bucurie, sănătate și fericire! Ce faci?

-Mulțumesc, Prințesă, bine, ce să fac, iaca petrec cu cine îmi e aproape.

-Tataie să o pupi pe Dora și pentru mine. Îmi e dor de voi.

-Și nouă, Prințesa bunicului...

S-a stins telefonul, întunericul s-a instalat și era o liniște de-i țiuiau urechile.

Doamne, ce a fosta asta?

Un vis doar…

[Grig Salvan]

Frumos episod în care visul minunat, cu ceea ce a fost odat, se suprapune peste realitatea tristă și pustie. Bine realizată intrarea directă în vis și apoi trecerea bruscă la realitate.

[Rădulescu Marian]

Mulțumesc pentru apreciere. Când am scris aceste rânduri tocmai eram tare emoționat de povestea unui bătrân dintr-un sat buzoian. Trecând pe ulița satului la o poartă era un bătrânel care asculta la un radio portabil emisiunea de pe Antena satului. Am intrat în vorbă cu el și tare mult s-a bucurat. Mi-a spus că „satul s-a pustiit, doar noi câțiva bătrâni tânjim să mai vină copiii pe acasă, dar ne bucurăm că mai trece câte un străin și intră în vorbă cu noi.” I-am înțeles obida și, pentru că nu mă grăbea nimic, i-am propus, bineînțeles dacă e posibil, să rămân în seara aceia la el. Mai întâi s-a scuzat că nu are „lux”, dar camerele sunt goale și-și așteaptă copiii și nepoții așa că s-a bucurat să mă găzduiască. Am stat la taclale până seara târziu și așa am aflat visul lui într-o noapte de la răscrucea anilor. Când ne-am despărțit i-am zărit o lacrimă în colțul ochilor dar nici eu n-am rezistat și după despărțire m-a podidit plânsul. Doamne, cu ce au păcătui să rămână singuri!?