Incredibila iubire

[Flora Mărgărit Stănescu]

(Strict autentic)

S-au cunoscut în Roma, într-o casă de bătrâni neajutoraţi fizic, dar susţinuţi financiar de familie.

El un bărbat de 50 ani, trecut prin multe, aflat într-un cărucior cu rotile, ea o româncuţă cu suflet bun, în căutarea unui loc de muncă.

Lipsa locurilor de muncă din ţară, traumele suferite în familie, bătută şi înjurată de un tată beţiv, încercarea ei de a-şi întemeia o familie cu un bărbat de vârsta ei, care a eşuat lamentabil şi multe alte lucruri mărunte, care pot face din viaţa unei tinere fete un adevărat calvar, au făcut-o să plece din ţară.

Printr-o fostă colegă de şcoală, Despina a ajuns în Roma şi a intrat ca infirmieră într-un azil de bătrâni.

Nu avea voie să se declare nemulţumită de nimic. Trebuia să muncească şi să tacă. La cea mai mică nemulţumire, risca să rămână în stradă.

Munca într-un astfel de aşezământ se desfăşoară în semiclandestinitate, perioada de probă, de acomodare fiind obligatorie. Cei mai tineri pensionari ai acestui azil erau trecuţi de 50 ani, iar cu cei între 70-90 ani,

nu se putea vorbi, mulţi dintre ei trăind în lumea lor imaginară, vorbind singuri, nefiind în stare nici   să-şi schimbe singuri pempars-ul. Cum programul era foarte încărcat şi de teama de a nu fi oprite de carabinieri, fetele fără acte, care lucrau ca infirmiere, acceptaseră numai două ore liber pe săptămână. Nu este greu de înţeles motivul pentru care majoritatea lor au petrecut zile întregi la infirmerie cu perfuzii la mâini, mai rău decât cei pe care-i îngrijeau.

Supravegheau bătrânii continuu, timp de 24 ore, îi spălau, îmbrăcau, hrăneau, făceau curăţenie. Spălau lenjeriile, prosoapele, hainele celor internaţi, într-un cuvânt, făceau toate treburile şi din salariul şi aşa mic li se reţineau banii pentru cazare şi masă. În toată această nebunie Despina, reuşea în cele două ore libere, să ajungă la o bancă, să trimită mamei sale ceva bani, ştiind în ce lipsuri şi greutăţi se zbătea acasă.

Singurul bărbat pe care nu era nevoie să-l schimbe şi să-l spele, era Paulo, bărbatul de 50 ani, cu plete lungi negre şi cu ochii albaştrii. El le mai însenina zilele cu glumele lui, cu bancuri spuse în puţinele clipe de răgaz al fetelor.

Lunile şi anii au trecut mai repede şi parcă mai uşor, de când Despina şi Paulo s-au împrietenit, au devenit mai apropiaţi. Paulo aflând mai multe detalii despre viaţa fetei în ţara ei, la început a compătimit-o sincer, apoi între ei s-a instalat un fel de camaraderie.

Am auzit mulţi bărbaţi că nu le înţeleg deloc pe femei, că niciodată nu ştiu ce vor şi sunt veşnic nemulţumite. Nu sunt toate astfel. Despina nu-şi dorea nimic mai mult decât un cămin liniştit alături de un om paşnic, afectuos, capabil să-i asigure strictul necesar şi să ştie să-i aprecieze eforturile.

Luxul, maşinile, nu erau pentru ea nimic, în comparaţie cu o seară petrecută sub cerul înstelat, cu capul sprijinit pe umărul lui şi simţind cât de utilă este acestui om, care în urma unui accident vascular, a făcut o formă mai uşoară de paralizie.

Când a fost prima dată sărutată de Paulo, a simţit că poate face asta întreaga viaţă, numai el să fie mulţumit şi în siguranţă. Viaţa ei nu avea sens decât atunci când se simţea utilă cuiva. Era fericită că Paulo îi aprecia ajutorul, compania şi după 2-3 ani au hotărât să se mute împreună, într-o căsuţă pe malul mării.

Din acea căsuţă cu o curte foarte mică şi-a făcut Despina un mic colţ de Rai, pentru ea şi Paulo. Nici un spaţiu cât de mic, nu rămăsese fără un ghiveci cu flori. Au făcut un fel de umbrar unde Paulo poate să iasă cu căruciorul lui, să se bucure de briza mării. Despina are toată libertatea din partea lui Paulo, dacă vrea se poate angaja oriunde în altă parte, acum se poate descurca singură, cunoaşte bine limba italiană, deci ar putea pleca oricând. Chiar Paulo o îndeamnă să caute un loc de muncă unde ar putea primi un salariu, veniturile lui fiind mici şi asigurate de tatăl său. Despina nu doreşte asta, este îndrăgostită de Paulo,

de sufletul lui bun, de maniera în care o tratează şi-i apreciază eforturile.

În dragostea ei există şi o mare jertfă, dar ea refuză să se gândească la asta. Pentru ea Paulo a fost singurul om care a ştiut să o aprecieze, să o facă să se simtă femeie sigură pe destinul şi pe viaţa ei.

Se impune aici o întrebare...fata asta cere atât de putin, oare de ce nu a primit în ţara ei acestea?

Paulo a intuit perfect nevoia ei de afecţiune, de mângâiere, de apreciere, de o vorbă bună şi a ştiut să i le ofere, aşa cu toată infirmitatea trupului său.

Acesta este motivul pentru care Despina este hotarâtă să se cunune cu Paulo.

Pleacă româncele acolo unde eforturile le sunt apreciate, nu sunt timorate nu sunt dispreţuite şi înjosite de proprii soţi, sau mai rău chiar de membrii familiei.

Sunt mulţi bărbaţi care nu ştiu să aprecieze pe cea de lângă ei, apoi când sunt părăsiţi stau şi-şi plâng de milă sau se îmbată cât îi ţin banii.

Dragostea nu se impune cu pumnul, dragostea se câştigă mai întâi prin respectul de sine și apoi de cel de lângă noi.

Consider că aprecierea femeii, iubirea ce i se acordă, ajutorul, mângâierea, complimentele, nu sunt deloc un semn de slăbiciune ci de bună creştere.

Cazuri asemănătoare ca cel al Despinei, pe care am cunoscut-o personal, în căsuţa de pe malul mării Tireniana, sunt foarte multe. Fetele şi femeile din România sunt cunoscute în primul rând ca fiind muncitoare, gospodine, frumoase, sufletiste şi ştiu să facă şi economii.

Urmaşii acestor femei care se căsătoresc pe alte meridiane, nu vor veni în România decât poate să-şi cunoască bunicii, iar populaţia şi industria în ţară vor avea de suferit. Am intrat în Europa, dar lipsa locurilor de muncă, îi face pe foarte mulţi români, să plece pe alte meridiane, să-şi câştige existenţa şi să facă economii pentru bătrâneţe.

 

[Chris]

un text scurt scris tip jurnal, povestea de dragoste dintre o romanca si un italian

da, urmasii lor nu vor mai veni pe aceste meleaguri..