Sfințirea păcătosului

[Poclid Simona]

Dacă eram mai înalt, cât să îl prind pe Dumnezeu de picior, cu siguranță, astăzi, când tot mirul de pe Pământ s-a  terminat, aș fi mușcat cu strășnicie din Paradis, să-mi umplu gura cu el și să-mi ajungă.  Nu aș mai fi vorbit niciodată, să nu scap Paradisul din gură, dar ochii mei, aproape veninoși, strigând, ți-ar fi spus tot ceea ce nu am apucat să îți șoptesc, mânat de o boală a deșărtăciunilor și dorințelor nesătule. Voiam să trăiesc și mi se părea că nu reușesc decât să viețuiesc ca un animal hămesit și gol. Nu aveam carne pe oase și nu mai erai aici să-ți spun să-mi porți tu coastele. Încă te mai am și nu îți dau drumul. Rup din mine și te fac pe tine, te încolăcesc în brațele mele, te adâncesc în piept și te port ca pe o nebunie, de care nu-mi mai este frică. Te las să-mi izbucnești în ochi și toate lucrurile să fie acoperite de o pâclă scabroasă. Te las în răsărit, în apus, în tot și-n nimic, ca un înțeles pe care doar eu îl simt. Lumea mi-ar spune că este o erezie. Eu aș râde. Ce proști. Cum nu ne înțeleg ei pe noi doi. Cum nu mă înțelegi nici tu și mă împingi în gol și întuneric, dar te iert. Te iert de milioane de ori, dacă îmi lași visul să-ți mai vorbesc, aproape de carne, până plesnește lângă gura mea și-ți simt gustul. Te iert până mă sfârșesc eu însumi, doar să știu că ești acolo undeva, că te trezești dimineața și eu, mai slab decât aerul plin de respirațiile tale de peste noapte, îți îngenunchiez lângă pat, mă apropii de fruntea ta, iar tu gemi ușor cuprinsă de cine știe ce vise. M-a mințit (să fi fost tu?) cine mi-a spus că te voi greși, că nu voi ști unde să-ți pun crengi, copite, branhii, păr, solzi, pene, sâni, coapse, uger, minte smintită. M-a mințit poate Dumnezeu când mi-a dat de înțeles că eu nu voi fi în stare să te iubesc. În tot acest glod care-mi curge pe gât la vale, simt un gust străin, mereu altul, care-mi învăluie stomacul și mă face să tremur. Cine m-ar crede că, acum, când aproape mor, eu tremur de iubire? Poate ar trebui să mă îngrijesc, să-mi tai părul care-mi intră-n ochi, să-mi rad obrajii, să-mi schimb cămașa, să-mi mângâi pieptul, să mă așez pe un scaun și să aștept să mor. Tu ce crezi că ar trebui să fac? Să alerg? Să strig? Să regret? Să mă (mai) mint? Și dacă moartea ești chiar tu? Te-aș aștepta să vii, în mijlocul patului, cocoțat ca un copil, cu râs absurd și nesătul. Sunt sigur că ai râde și tu. Ai râde?

Aici e frig. Și întuneric. Într-un fel, a început să-mi fie și mie frică, atunci când îți este ție. Mi-e spaimă, o spaimă grea și nenorocită, numai când mă gândesc că și tu vei muri într-o zi și vocea ta nu va mai răsuna, să se propage de-a lungul pământului și să intre-n mine. Și dacă vom sta îngemănați în pământ? Ai vrea? Spune-mi, ai vrea? Și dacă nu ești? Ești.

Străzile sunt goale. Număr până la 10. Înapoi. Înainte. Înapoi. Ascult. Tăcere. Adie vântul. Îmi tremură mâinile. Le strâng în buzunare. Îmi place gândul că și tu te gândești că-ți bagi mâinile în căușul pumnilor mei și le îngrămădim mai apoi în buzunarele pantalonilor negri. Piciorul meu ar fi cuprins de frică și foc. Nu ar exista nimic mai sfânt pe Pământ decât carnea mea atinsă de tine. Dacă ai vrea să vii. Știi cât de largi sunt străzile aici? Ar putea trece mai mulți morți deodată. Nu ar plânge nimeni, dimpotrivă, aș șuiera eu a veselie. Când Soarele scapătă, simt o durere amarnică-n inimă. Deși vreau să se termine timpul, să scap de tine și să nu te mai simt, mai vreau să stea în loc, să te găsesc oriunde. Dacă iubirea este cel mai mare înțeles? Și dacă, dincolo de tot ceea ce putem înțelege noi doi, nu vom mai putea muri de acum? Cum să nu mai putem muri noi doi? Și ce facem? Să nu-mi mai spui nimic, căci nu te mai pot crede. Uite, încep să te urăsc. Spune-mi orice, chiar și necrezându-te, numai spune-mi.

Simt apă peste tot în jurul meu. Pe scaun, pe podea, în pat, în Cer, în hârtii. Peste tot. Parcă sunt o vâslă. Nu, capătul luntrei. Talpă. Genunchi. Ochi. Vâslesc. Alunec. Mă întunecă noaptea. Îmi strălucesc tâmplele. Te strig. Ieși din apă. De ce ești atât de înaltă? Nu mai este nimeni aici. Suntem numai noi doi. Poate a venit sfârșitul lumii și noi am scăpat. Ți-aș mușca umerii, dar ne desparte un copac secerat, plin de apă, care zace ca un mort urât și nu mai plutește. Cred că Dumnezeul apelor nu l-a primit în Rai, iar cum Iadul e plin, a rămas cu noi. Râzi și spui că nu este nimic, că ție îți place lemnul acesta ca un sicriu dintre noi. Taci. Ne privim. Îndelung. Părul ți s-a lipit de spate. Ochii îți ard. Îți văd puțin sânii albi. Și mi-e frică. Muzica din mine despică frunzele copacilor. Nu înțelegi. Sau te prefaci că nu înțelegi. Vezi, năvodul trebuia să fie plin cu râsul tău și al meu într-un colț, de unde marea aceasta care se întinde dușmănoasă? Dacă pluteam la nesfârșit ținându-ne de mână, îl puteam întrece pe Dumnezeu. Eu aș fi știut să fac un Iad de ploaie, iar tălpile tale goale i-ar fi mângâiat pieptul. Dacă ai călca pe mine cu tălpile goale?

Simt că mă înalți. Ies din mine. Oasele-mi cad cu zgomot. Carnea înflorește. Mă îndrept asurzitor spre pământul tău. Voi înghiți tot ce ai călcat vreodată. Te voi înghiți și pe tine. Să-mi spui, te rog, într-o zi, că m-ai simțit lângă tine, că am fost viu și bun, că ai vrut să vii, că te-ai trezit pentru mine, că ai vrut să trăiești și să mă izbăvești, că nu mai era nimeni în jurul tău. Doar o baltă. Cu îngeri. Și molii. Multe molii care se războiau cu oamenii.

Timpul se rupe-n fâșii. Câteva secunde zac pe cearșaful pe care trebuie să-l schimb. Îmi amintește de coapse strânse și mâinile mele năvălind. Dacă rănile există cu adevărat, eu sunt o rană a ta. Toate rufele acelea nespălate și aruncate sunt ca niște oameni. Oameni rupți din mine care merg prin casă când e atât de multă liniște. Îi aud. Îi simt. Îmi vorbesc. Nu îi înțeleg. Unde ești?

Știi ce fac oamenii când iubesc? Drojdia din stomac le crește niște mâini inutile. Le ies prin burtă și ei le ignoră. Când se usucă, de abia atunci, zbiară și vor ca totul să fie ca înainte. Dacă aș mai fi un om și nu o rană, mi-aș ține stomacul sub Soare, să dospească îndelung și brațele tale să iasă prin mine, să le leg și să le fac ancora spatelui meu aruncat în mare. Să mă oprești mereu și să trag de tine să vii după mine. În adânc. Tot mai adânc. Până când marea e un șes.

Plouă de o veșnicie. Aproape că nu mai vreau. Dacă mureai în acea noapte și eu nu aș fi știut niciodată că mă vrei pe mine? Dacă muream astăzi și nu te mai așteptam, ți-aș fi lipsit? Știi că te aștept? Îmi mugește pieptul a disperare. Te-aș rupe în bucăți și te-aș băga în sertarele noptierei. Dacă ești o afurisită de fantasmă? Dacă nu ai piept, spate, picioare? Poate ești un ceas. Un deget. Un ochi. O clipă. Eu. Dacă ești eu?

Te-aș iubi amarnic. Când se crapă de ziuă și lucrurile plesnesc dezmierdate de lumina puțină. Să-mi trec mâna prin părul tău, să plâng și să-ți sărut spatele. Să fim cadențați de aceeași respirație și singurul tău gând să fiu, măcar din vreme-n vreme, eu. Să calci dezmierdând pardoseala și să vii înapoi lângă mine. Să fim leneși și absurzi, să nu ne mai dezlipim. Dacă vine iarna? Să vină dintr-o dată și să ne fie frig? Ai vrea? M-ai vrea? Cum se numește restul unui sărut pe care îl furi? Blestem? Știi tu. Restul acela care-ți rămâne pe buze și nu îți mai trece niciodată. Tu nu vrei o viață împărțită, dar eu aș împărți orice cu tine. Ești o smintită, știai? 

 M-aș juca cu tine într-un pârâu. Să fim goi și să ne zbatem în mâl precum peștii pe moarte. Să te lovesc uneori cu coatele în spate și coastele să-ți pârâie. Când te întorci să mă auzi, să îți spun că ești frumoasă. Tu nu m-ai vedea și-ai crede că e ploia. Să stai în mâl goală, ca într-un pântece, aproape de nașterea ta și să mă aștepți. Să plouă. Pârâul să-și desfacă picioarele. Să te naști plină de mâl și de mine. Să zaci aproape moartă la capătul pârâului. Să te spele ploaia de mâl. Să nu poți scăpa de mine. Să fii bolnavă și slabă și nimeni să nu te crească. Să crești tu singură, strâmb și anapoda, împotriva lumii, la capătul pârâului. Să mănânci ploaie. Să bei ploaie. Să fii un monstru. Și când pășești lumea să nu știe dacă ești tu sau eu. Să uit și eu că am fost vreodată și să mă dau ție. Dacă nu ar fi posibile aceste lucruri, măcar să facem dragoste în pârâu. Să te naști a mea. Cât de frumoasă ar fi carnea ta albă în pârâu. Dacă ești Dumnezeu, caută alt lut. Când mori, să mi se rupă coastele. 

La noapte mergem undeva împreună! Vei vedea! Ți-am spus vreodată că miroși a tâlc?

 

[Sofia Sincă]

Delir în purgatoriu... Dar parcă e prea mult...

Însă este doar părerea mea. Mi-am spus o umilă părere, oricum nu este stabilă. După un singur text nu poți pune un verdict.

Bine ai venit cu proză în site-ul nostru!

Cu prietenie,

Sofi - admin

[Nikol MerBreM]

Pe mine, ca simplu cititor, m-a cucerit cu totul confesiunea personajului (autoarei?). E drept, e o confesiune aproape schizoidă, cu porniri claustrofobice în propriul trup, cu amestec de organic şi anorganic, descriind iubirea ca pe o simbioză care presupune desființarea limitei dintre tu şi eu, atât de mult, încât nimic nu mai e la locul lui, ai senzația că asiști la o autopsie în care s-au amestecat trupuri, la o descompunere în scopul regăsirii sinelui, prin desființarea lui. Şi observ şi curajul de a sonda autentic în adâncurile amețitoare şi nu întotdeauna plăcute ale propriei ființe. Citind, gândul îmi zboară la Florile răului (Baudelaire), la reașezarea materiei în stil Dali, la casele altfel ale lui Gaudi şi mă gândesc că ăsta e semn că am în față, o perlă, fie ea şi neagră :)! Desigur e doar opinia mea, o cititoare care ea însăşi scriind câte ceva, încearcă să se pună pe foaie, cât de autentic posibil, dar care, citind o introspecție ca aceasta, deşi se regăseşte în multe dintre stări, realizează că nu are curajul de a sonda prea adânc în ea şi în personajele ei, aşa că scrie... destul de roz :), cu mici accente albastre :)). Aştept următoarea postare cu sentimentul că, aşa cum spuneam, am găsit o perlă neagră :)!
Nikol

[Crinu Sorin Leşe]

Nu poți trece sticla dacă sinceritatea nu-ți este deplină. Dacă nu te expui, adică nu-ți asumi completa vulnerabilitate. E plin de cioburi pe aici! :)))

[Ion Lazăr da Coza]

Să vină dintr-o dată > Să vină dintr-odată = pe negândite.

O scriere curată gramatical.

Puțin suprarealism, puțin absurd... Excelent!

da Coza

[Mihaela Suciu]

Păcătosul se sfințește cu tâlc. Bravo lui!

[Poclid Simona]

Vă mulțumesc întreg, Sofia Sincă. Este drept, acum, și mie mi se pare cam mult, dar când am scris, era prea puțin. Aceasta este pesemne și felul meu de a traduce prin scris... un carusel nebunesc care, ararereori, se poate face plăcut.

[Vasilisia Lazăr]

îngenunchiez 

Tu nu m-ai vedea și-ai crede că e ploia

Bravoooo!

[Nădejde Angelina]

Excelent!