Sculptorul de cuvinte

[Nikol MerBreM]

Trăia odată într-un sat, un Om şi Gândul lui. De o viaţă strânsese o seamă de Cuvinte. Unele albe şi strălucitoare, precum Ierusalimul, altele reci ca apele Styxului. El le iubea pe fiecare, erau ale lui şi nici în ruptul capului nu s-ar fi putut despărţi de ele.

Pe uliţă, când se întâlnea cu oamenii, întrebându-l de câte-s toate, el îşi număra Cuvintele, unu, doi, trei… o mie, atât, nu mai mult. Că altfel lumea s-ar fi speriat şi poate i-ar fi întors Cuvintele, i le-ar fi întors pe dos până când din ele nu ar mai fi rămas decât vorbe. Când mergea să-şi are peticul de pământ punea Gândul să-i păzească toate Cuvintele. Acesta, prieten credincios, i le păstra mereu, neatinse.

Seara, când sufletele satului, cuvântătoare sau nu, se întorceau acasă, el îşi strângea Cuvintele şi sufla peste ele viaţă, le scotea din piatra tăcerii precum un sculptor. Curgeau atunci, în bojdeuca Omului, nemaiîntâmplate minuni, nemaigrăite lumi, pajişti de flori cu petale-fractal, fluturi cu jumătate dintre aripi rupte din lacrimă, jumătate din zâmbet, şi safire smulse din inima firelor de praf.

Şi lumea se învârtea aşa cam cum se învârt toate lumile, până într-o zi, când o Pasăre măiastră rămasă fără aripi, văzând bogăţia de Cuvinte ce strălucea în bătătura Omului, îi adormi, cu o bucată de smirnă, Gândul şi se făcu stăpână peste Cuvintele lui.

Târziu, când Omul ajunse frânt acasă şi dădu cu ochii de frumuseţea Păsării, de fericire, nu-şi mai găsi Cuvintele şi aproape că nu observă cioturile aripilor retezate. Se nimerise a fi săptămâna oarbă, când toţi oamenii, cât de puternici, orbeau preţ de o dragoste. Aşa că Omul îşi trezi Gândul, şi cu el pe jumătate adormit, sculptă cuvânt după cuvânt şi le lipi pe trupul Păsării, până când acesta prinse aripi.

Frumoase fuseseră Cuvintele Omului dar nicicând mai frumoase ca atunci! Şi dacă cineva nu le-ar fi priceput, ar fi fost de ajuns să privească zborul Păsării. Atingea cu aripile infinitul, decupându-i buclele din coama norilor.

În dimineaţa aceea, în sat poposise un vânător de suflete. Aerul părea rece şi nemişcat, în realitate însă, încerca să-şi ascundă îngrijorarea. Visase de cu noapte cum îmbrăţişează, într-un ultim răsărit, nişte aripi de Cuvinte. Acum se simţea sfârtecat de străinul acesta ce-i răscolea cu puşca lui, visele.

În vremea asta, sculptorul de Cuvinte era cu Gândul său la câmp. Se obişnuise să îşi lase Cuvintele nepăzite, acasă cu Pasărea, ca ea să aleagă ce aripi vrea să poarte pentru fiecare înălţare. Acum muncea de zor şi din când în când îşi ridica privirea spre cer, spre Pasărea ce îşi proba fericită aripile izvorâte cu o zi în urmă, din inima Omului. În secret, în timp ce ara ogorul, îşi trimitea Gândul să colinde pădurile pământului şi ale cerului, doar, doar o mai găsi Cuvinte noi, să i le ducă Păsării, spre seară, buchete.

Deodată, un lătrat spart, străin şi sinistru, de parcă ar fi ieşit dintr-o fiară de metal cu sufletul gri, rupse aerul în două. Să fi fost Gândul lui dintr-odată înstrăinat? Să fi fost puşca vănătorului de suflete? În aerul roşu, începură să plutească, printre bucăţi de aripi, Cuvinte.

Spre asfinţit, nişte copii zăriseră pe câmp Omul cu Gândul lui, strângând în pumni, unul câte unul, Cuvintele. Le aduna pe toate şi le fereca într-o piatră, rând pe rând, primenindu-le cu lacrimi. Câte Cuvinte, atâtea lacrimi.

Unii îl mai văd din când în când şi astăzi, rătăcind pe dealuri ca pe un câmp de război, în căutarea vreunui cuvânt care s-ar fi putut rătăci din greşeală, pe acolo. Nu vorbeşte. Unii spun că a rămas fără Cuvinte. Doar o copilă căreia îi zâmbise odată, stăruia că văzuse pe fereastra bojdeucii lui, cum seara, Omul îşi fluiera Gândul şi îşi deschidea sufletul, eliberându-l puţin câte puţin din piatră, până când din el curgeau Cuvintele. Rotunde şi dospite ca lacrimile de înger, cântau de parcă Omul ar fi avut în suflet un flaut. Lângă el se aşeza atunci o femeie, purtând ca pe o amintire, o rană pe umărul stâng. Fermecată, îi privea, îi asculta, îi mângâia Cuvintele. Acestea prindeau viaţă şi apoi, sculptorul de Cuvinte zâmbea, un zâmbet cât un cer cu Pasăre măiastră.

[Sofia Sincă]

O alegorie reușită. Omul și forma cea dintâi a cuvântului. Multă fantezie.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Nikol MerBreM]

Doamna Sofi, vă mulțumesc pentru apreciere, omul îşi trăiește toate stadiile cuvântului, de început, din timpul şi de după plecarea păsării...

Sofia Sincă a spus :

O alegorie reușită. Omul și forma cea dintâi a cuvântului. Multă fantezie.

Am citit cu plăcere,

Sofi

[Dolha Paul-Alexandru]

poate Omul a trebuit să treacă prin toată suferința, pentru că nimic nu e fără rost, ca într-un final să întâlnească femeia :)
bucuros de lectură,
Paul

[Ion Lazăr da Coza]

Punctele de suspensie nu-s însoțite de virgule: Cuvintele, unu, doi, trei,… , o mie, atât, nu mai mult. > Cuvintele, unu, doi, trei… o mie, atât, nu mai mult.

Un poem în proză foarte reușit!

da Coza

[chindea maria elena]

... nu vreau să repet ceea ce-au spus antecomentatorii de aici! Aș vrea să fac referire doar la această jumătate de frază:„cântau de parcă Omul ar fi avut în suflet un flaut.” Pentru că are o întreagă simbolistică, pe care poate o știi, poate nu! Există și un film inițiatic vechi pe care eu îl ador, care „povestește” încifrat drumul aspirantului către lumină până la investitura de maestru! Testele la care suntem supuși (vezi Mânăstirea Argeșului)pentru a înălța splendida mânăstire interioară, până la a da drumul cântecului neaudibil al sufletului său, pentru că omul chiar este un flaut energetic la care cântă lumina!
Interesantă incursiune în sinele tău/nostru, Nikol!

[Nikol MerBreM]

Paul, aşa cred şi eu că lucrurile depline se rotunjesc doar în suferinţă! Şi da, dacă ne sunt ochii lipiţi doar de  idealuri, ratăm realitatea (femeia/bărbatul), poate ratăm chiar şi femeia  ce poartă "ca pe o amintire, o rană pe umărul stâng", femeia din pasăre.

Bucuroasă de lectura ta sunt eu :),

Nikol

Dolha Paul-Alexandru a spus :

poate Omul a trebuit să treacă prin toată suferința, pentru că nimic nu e fără rost, ca într-un final să întâlnească femeia :)
bucuros de lectură,
Paul

[Nikol MerBreM]

Domnule da Coza, mă bucură cuvintele dumneavoastră! Vă mulțumesc şi pentru corectură!

Ion Lazăr da Coza a spus :

Punctele de suspensie nu-s însoțite de virgule: Cuvintele, unu, doi, trei,… , o mie, atât, nu mai mult. > Cuvintele, unu, doi, trei… o mie, atât, nu mai mult.

Un poem în proză foarte reușit!

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

„Doamne, pentru ce vină neștiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumusețe?”

Felicitări!

[Nikol MerBreM]

Dragă Gerra, îți mulțumesc mult pentru comentariu, mărturisesc că pentru mine flautul din poveste a avut doar semnificația de tristețe amestecată cu bucurie, dar după ce ți-am citit comentariul am căutat după simbolistică. Am dat de mai multe direcții, dar cred că te referi la cunoașterea prin autocunoaștere, ceea ce mi se întâmplă în moduri destul de ciudate, în ultima vreme, deci probabil că flautul din suflet a vorbit în locul meu :). Acum nu ştiu exact la ce te refereai tu, nu ştiu dacă te referi la filmul "Flautul tăcut, cercul de fier", la "Flautul magic" al lui Mozart sau la naşterea flautului din trestie. Cert este că aşa cum ai spus, incursiunea a început în sufletul meu, dar pe măsură ce scriam, povestea curgea aproape singură şi s-a vrut şi o incursiune în sinele altora, o poveste despre artist şi creația lui, despre muză şi dispariția acesteia, despre rolul iubirii în creație, despre sacrificiul necesar pentru a dăinui creația, despre... multe altele :). Un prieten mi-a spus că s-a regăsit în poveste şi asta m-a bucurat pentru că în definitiv, povestea este despre toți cei care sculptează cuvinte :).

Dacă tot am căutat după flautul fermecat, las aici un fragment :)

https://youtu.be/ZZo0klTdVGg



chindea maria elena a spus :

... nu vreau să repet ceea ce-au spus antecomentatorii de aici! Aș vrea să fac referire doar la această jumătate de frază:„cântau de parcă Omul ar fi avut în suflet un flaut.” Pentru că are o întreagă simbolistică, pe care poate o știi, poate nu! Există și un film inițiatic vechi pe care eu îl ador, care „povestește” încifrat drumul aspirantului către lumină până la investitura de maestru! Testele la care suntem supuși (vezi Mânăstirea Argeșului)pentru a înălța splendida mânăstire interioară, până la a da drumul cântecului neaudibil al sufletului său, pentru că omul chiar este un flaut energetic la care cântă lumina!
Interesantă incursiune în sinele tău/nostru, Nikol!

[Nikol MerBreM]

Doamna Vasilisia, cuvintele lui Blaga, Meșterul Manole, aduse în dar de dumneavoastră pe pagina mea, deşi pline de frământările dureroase ale zămislirii creației, mă bucură! Vă mulțumesc!


Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

„Doamne, pentru ce vină neștiută am fost pedepsit cu dorul de a zămisli frumusețe?”

Felicitări!

[Nikol MerBreM]

Doamna Ana, doamna Dorina, doamna Mihaela, domnule Văduva, mulţumirile mele pentru semnul de  lectură!

În dar, tuturor celor care au citit şi poate vor mai citi povestea aceasta despre un suflet de poet, o melodie cântată de Ştefania Iacob, pe versuri de Sorin Poclitaru:

https://www.youtube.com/watch?v=OJe67uCsk0M

Cu drag,

Nikol

[Nikol MerBreM]

Mulțumesc pentru lectură, domnule Conțu! Cât despre cuvinte, frumoase sau nu, repet ce am scris în poveste :), "unele albe şi strălucitoare precum Ierusalimul, altele reci ca apele Styxului"...



Aurel Conțu a spus :

Minunat! Vă referiți, desigur, la cuvintele frumoase! Păcat că sunt atât de puține!