Copilul îi umplea Ammei visele iar ea îi depăna, în gând, poveşti despre îngeri.
– Mai povesteşte-mi despre îngeri, mama!
– Bine, iubire! Ascultă!

Inima îngerilor e despicată în două. O poartă pe spate dar tot în dreptul locaşului unde oamenii îşi poartă inima lor. Uneori o folosesc ca să zboare. De la depărtare se vede ca şi cum îngerii ar avea aripi. Dar ei au de fapt inimă. O inimă atât de uşoară şi atât de curată încât pot zbura cu ajutorul ei.


Amma se întrista de propriile ei vorbe.
– O, de-ar avea şi oamenii inimi atât de uşoare încât să poată zbura! – îşi spuse.

Inima ei era grea ca pumnul lovindu-se de pereţii pieptului. Însă, în fiecare noapte când era tristă, un înger micuţ i se agăţa de suflet şi cu aripile lui, o ajuta să se ridice de jos, de la pământ.

Două mânuţe reci i se lipiră de obraji, trezindu-i gândurile alunecate în vis.
– Mami, mami, trezeşte-te!
Copilul o scutură zdravăn, reuşind să o trezească din amorţeală:
– Ce s-a întâmplat, Dinu?
– Uite, ninge cu îngeri!

Încă uşor adormită, Amma se lăsă trasă de copil, până la fereastră. Le plăcea să se joace aşa. Lui Dinu, îi plăcea să-i arate cât e el de puternic şi cum se poate baza pe el, atunci când Amma se prefăcea prea bătrână şi prea obosită ca să mai poată merge.

Afară iarna îşi făcea de cap, aruncând peste case şi suflete cu fulgi mai mari ca niciodată. De când se născuse Dinu, era prima iarnă în care ningea cu adevărat. Deschise fereastra şi fulgii rebeli se lipiră de feţele lor.
– Sunt fulgi de nea, iubire!
– Cum aşa, mami? Nu mi-ai spus tu că îngerii sunt nişte fiinţe gingaşe, cu totul şi cu totul albe, care plutesc prin aer şi din când în când ne ating?
– Aşa ţi-am spus?!
– Da! Şi mi-ai mai spus că atunci când ne ating, pentru că ne iubesc, se topesc de fericire şi dispar din nou, în aer. Uite, vezi? Chiar acum, un înger mi s-a aşezat pe obraz şi din iubire pentru mine s-a topit!
– Ai dreptate, dragul meu, uitasem! Ninge cu îngeri!

Simţi cum lacrimile îi inundă obrajii şi câteva clipe mai târziu, frigul din cameră o făcu să se trezească, de data asta cu adevărat. Amma îşi amintea. Ca într-o ninsoare vătuită, îi reveniră în minte frânturile dimineţii iluzorii cu Dinu, copilul ei din vis. O bucurie fără de margini o cuprinse. Avea să fie fericită toată ziua, doar pentru că îl visase.

Dinu era îngerul care îi atinsese, preţ de câteva săptămâni, inima şi apoi, din iubire, dispăruse. Îl simţea însă aproape de multe ori când îi era greu. Era ca şi cum gândul la el o ridica de la pământ, parcă nu mai era singură ca în anii de dinaintea lui.

Îşi amintea de acel septembrie. Atunci îl visase pentru prima dată. Fusese prima dată când sufleţelul acela fugise din realitate, din scurta lui realitate, în vis.

Pentru Amma, septembrie era luna inimii. În anul acela, la început de septembrie, la câteva zile după ce se întorseseră din concediu, când nu înţelegea de ce, brusc, nu mai suporta mirosurile de detergent din supermarket-uri, aflase că, din pur noroc, o şansă mică, aproape imposibilă, îi aşezase în pântec puiul acela de înger. Contextul nu era unul fericit, nu trecuse mult timp de când Amma, sătulă de slăbiciunile lui Victor care le transformau viaţa într-un adevărat calvar, hotărâse să divorţeze. Însă, aşa cum avea s-o mai facă şi altă dată, când Amma atingea periodic limita răbdării, el răsturnase adevărul în fel şi chip, până când Amma se hotârî să ierte, să uite şi s-o ia de la capăt.

Clipa în care îl cunoscuse pe Victor îi părea şi acum un moment desprins din viitor. Avusese un flash, primul gând, cu totul iraţional, care îi apăruse în minte la vederea lui Victor, fusese: „El va fi soţul meu!” Apoi se certase singură, spunându-şi că probabil, devenise fără să realizeze, obsedată de ideea de măritiş. Dar logic vorbind, ştia că era mult prea pretenţioasă ca să existe cu adevărat riscul acelei obsesii. Şi cu toate că, supărată pe ea însăşi pentru gândul iraţional care îi răsărise în minte, Amma se strădui să rămână imună la farmecul lui Victor, în scurt timp fură împreună. Se simţeau bine unul cu celălalt, o făcea mereu să râdă, cu firea lui simplă şi copilărească,  în sfârşit cineva o salva pe Amma din adâncul zbucium sufletesc, în care firea ei, deloc simplă, o arunca prin fiecare întrebare pe care şi-o punea în căutările ei, spre sine  şi spre sensul lucrurilor. Parcă o salva chiar de ea, de firea ei complicată. Deşi, cum avea să descopere mai târziu, Victor doar o îndepărtase de ea însăşi, de adevărata ei natură, purtând-o pe căi doar în aparenţă, mai uşoare. Erau în fapt foarte diferiţi. Îi unea mai mult destinul şi câteva interese comune de conjunctură. În ce priveşte temperamentul, caracterul, aspiraţiile şi valorile pe care fiecare dintre ei le purta în suflet, acestea erau aproape la poli opuşi. Ammei îi plăcea jovialitatea lui Victor deşi uneori o speria faptul că se simţea mai matură decât el şi mai înţeleaptă, ori ea îşi dorise toată viaţa un bărbat matur, care să o protejeze, de la care să înveţe, lângă care să crească. Dar farmecul lui Victor, care mai târziu avea să facă, aşa cum îi plăcea ei să glumească ironic, victime în serie, o făcea mereu să-şi spună că era prea analitică, prea pretenţioasă şi prea filozoafă şi că ar trebui să înceteze cu prostiile şi să se bucure de ceea ce viaţa părea să-i ofere: un om bun, deştept, frumos, cam ca în rugăminţile pe care mamele de fete le înălţau către Dumnezeu. Amma zâmbi amar.

Amândoi lucrau la aceeaşi firmă de avocatură unde, de altfel, se şi cunoscuseră. Diferenţa dintre ei părea iniţial să fie doar una de abordare, Amma apăra mereu clienţii a căror viaţă realmente depindea de verdictul procesului, clienţi pe muchie de cuţit, de cele mai multe ori, lipsiţi de resurse materiale, însă curaţi sufleteşte, care fără să ştie cum, fuseseră prinşi în mrejele întâmplării nefericite de ochiul, uneori orb, al justiţiei. Victor, în schimb, îşi făscuse un portofoliu din a apăra clienţi potenţi financiar, foarte vizibili public, clienţi care îi aduceau notorietate. Aproape pe nesimţite, Amma simţi cum morbul faimei începea să locuiască în sufletul omului ei. Solicitat de responsabilităţi tot mai serioase, asumate odată cu faima în continuă creştere, încet, încet, Victor devenea tot mai absent din viaţa de familie şi personalitatea aceea adictivă de faimă, putere şi nu numai, de care Amma se lovise încă din primi ani, câştiga teren, pe măsură ce serviciul îl solicita tot mai departe de oraşul în care îşi trăiau viaţa şi, totodată de influenţa protectoare a Ammei. Numărul femeilor care îl adulau creştea odată cu poziţia tot mai înaltă, în cadrul sistemului legislativ din ţară iar răspunsul lui Victor la acestea, odată cu dependenţa lui secretă de droguri pe care Amma o bănuise încă de la început, pe când încă mai spera că sunt doar întâmplări sporadice. Uneori, se gândea că cea mai bună pedeapsă pentru femeile acelea uşuratice sau poate doar prea slabe, cărora nu le păsa că distrug o familie, ar fi fost să le facă să trăiască un an cu Victor. Un an pe de-a-ntregul, nu doar momentele sale publice de faimă şi glorie ci şi acelea, în care ea, femeia, îl aştepta nopţi întregi, neştiind dacă e mort sau doar drogat, neştiind ce va fi mâine, neştiind câte ore putea să-şi vadă de cariera ei, de viaţa ei şi câte aveau să se scurgă, neatinse, pe altarul inconştienţei lui. Aproape că îi era milă de femeile acelea, uitând de mila faţă de suferinţa proprie. Unele poate îl iubeau cu adevărat, orbite de faimă şi mult prea proaste să vadă realitatea din spatele acesteia, altele, fără pic de scrupule, îl „iubeau” doar pentru faima lui. Amma se întreba cum îl mai iubea ea. Dar ştia prea bine. Ca pe un om, care în anumite momente se dovedea a fi perechea ei de început, ceea ce Dumnezeu a unit, omul să nu despartă... Amma simţea că el, Victor, încă o iubeşte, în felul lui neputincios şi viciat. Poate că însă, în realitate, avea doar nevoie de ea, de energia ei, de puterea şi echilibrul ei, de judecata ei. Şi formal, el îi repeta că o iubeşte de fiecare dată, ca pe o datorie de care Amma trebuia să ţină cont. Era ca un fel de dans toxic. De câte ori Amma se hotăra că a îndurat suficient şi că e timpul să îşi calce peste suflet, renunţând la ei doi, Victor, cu toate acuzele lui, aberante şi fantasmagorice, stârnea spiritul acela creştin în Amma, ideea că poate ea nu a făcut destul, că poate nu a iertat suficient, cum se spunea şi în biblie, de şaptezeci de ori, câte şapte, că poate, decât să se împiedice în dependenţa lui de droguri şi consecinţele inerente ale acesteia, mai bine şi-ar fi văzut de „nenumăratele” ei defecte. Dincolo de toate aceste false acuze, care uneori erau atât de halucinante încât nu ştia dacă să râdă mai întâi sau să se întristeze, Amma, citind suficiente articole de psihologie şi psihoterapie încât să înţeleagă o persoană dependentă şi mecansimul dependenţei, înţelegea în acelaşi timp că singura modalitate de a supravieţui, fără să capete şi ea boala codependenţei era iubirea detaşată, înţelegerea faptului că Victor suferea de o boală şi nu de un viciu, boala adicţiei, din care se putea salva doar cu ajutorul lui însuşi, indiferent câte eforturi ar fi depus cei din jur, inclusiv Amma. Cea mai mare suferinţă a Ammei era că adicţia lui Victor, din păcate, o ţinea departe de ceea ce ea îşi dorea cel mai mult: să fie mamă, să dăruiască dragoste necondiţionată. Simţea că are în ea un izvor nesfârşit de dragoste, doar că nu avea cui să-l dăruiască fără îndoiala aceea că, poate, dăruindu-l aşa cum făcea acum, de fapt, greşea. Doar un copil te poate face să nu aştepţi nimic în schimb, să iubeşti necondiţionat fără să regreţi. Şi Victor, nu-i aşa, nu era un copil. Sau nu ar fi trebuit să fie… Cu Victor, aparent, Amma avea totul. Simţea, nu o dată, privirea invidioasă a celor din jur. În realitate însă, Amma nu avea nimic, doar datoria de a iubi necondiţionat, aproape ca şi cum ai iubi un copil. Şi fiindcă Victor nu era totuşi un copil, uneori se simţea vinovată că îşi pretindea sie-însăşi, o astfel de iubire, necondiţionată.

Amma iubea copiii de când se ştia şi visa ca odată să-i aibă pe ai ei. De când realizase că dinamica relaţiei lor îi face aproape imposibilă bucuria de a fi mamă, dorinţele ei refulau în vis. Nu de puţine ori se întâmpla să viseze că îşi strânge la piept bebeluşul şi iubirea pe care o simţea îi lăsa la trezire un gol dureros. O vreme visele îi dădură speranţe că până la urmă toate se vor aşeza pe făgaşul normal.

Când aflase vestea că, dintr-o minimă întâmplare, un suflet îşi căutase adăpost în pântecul ei, Amma se gândise că Dumnezeu se îndurase de ea şi poate chiar de ei, de amândoi şi că toată lupta aceea nu fusese în zadar. Iubirea lor avea să crească prin darul primit.

Dar nu, iubirea continua să se împiedice în slăbiciunile lui. Ea sperase că vestea îl va opri însă adicţia părea cu neputinţă de învins şi Victor părea să fie la fel de insensibil la rugăminţile ei, tot mai prins în mrejele adânci ale drogului şi totodată ale faimei crescânde. Ammei îi era ciudă şi pe ea însăşi de data aceasta; ciudă că nu îşi putea stăpâni lacrimile şi supărarea care se amestecau cu greţurile sarcinii şi cu ceva probleme de sănătate pe care tocmai şi le descoperise şi care aveau să-i facă sarcina mai dificilă în lunile de final, nu fără riscuri, atât pentru copil cât şi pentru ea; îi era şi teamă ca toate supărările ei să nu facă rău sarcinii, însă îşi dorea atât de mult un copil încât se gândea că, în sfârşit lupta ei va fi cu folos. Uneori, vomitau în tandem, ea cu sarcina şi supărarea, el cu substanţele lui... Dar atunci când era singură, Amma se străduia să îşi protejeze puiul. Păşea ca pe ace, temătoare ca miracolul acela să nu se dizolve odată cu îngerul ce îi striga în vis, numele.

Din păcate, tot în septembrie, spre final, aflase că îngerului acela micuţ i se păruse prea gri şi prea tristă viaţa ei şi se hotărîse să nu mai vină. Alesese să rămână un mugur îngheţat ce nu se va mai preface niciodată în floare. Şi cum nici un diagnostic medical nu explica deznodământul tragic, Amma nu-şi putea opri gândul că slăbiciunea tatălui şi suferinţa mamei, îl făcură pe bietul suflet să nu-şi mai dorească viaţa. Deşi, într-un fel ciudat, simţea că sufleţelul acela o legase pentru totdeauna de omul ei. De altfel, prin august, când îl purta fără să ştie în pântec, simţise cum, ca prin farmec, îl iubea din nou cu ardoare pe Victor, dincolo de toate greşelile lui, ca şi cum ceva de dincolo de inima şi raţiunea ei, mult mai puternic decât acestea la un loc, iubea prin ea. Avea să afle mai târziu. Îl iubea cu două inimi.

În noaptea de dinaintea zilei în care avea să rămână din nou cu o singură inimă şi aceea frântă, Amma visase un copil. Se făcea că un băieţel o aştepta într-un sat cu case albe şi cu străduţe curate, străjuite de flori de toate culorile. El era cel mai frumos copil din lume iar locul în care stătea emana o linişte şi o fericire fără de seamăn. Părea că seamănă puţin cu un băieţel pe care Amma îl văzuse în colibele troglodiţilor din deşertul ţării arabe în care îşi petrecură, în vara aceea, concediul. Băiatul, obişnuit cu vizitele turiştilor, îi zâmbise cald şi cumva, zâmbetul lui i se lipise de suflet. Pe atunci purta deja îngerul  în pântec doar că avea să afle vestea câteva săptâmâni mai târziu, la întoarcerea în ţară.

Amma îşi amintea şi acum, copilul ei din vis era atât de frumos cum nu crezuse până atunci că o fiinţă omenească ar putea fi. Pielea îi era curată ca laptele, părul negru şi lucios, ochii îi erau calzi, mari şi negri, puţin migdalaţi. Iar zâmbetul, zâmbetul acela ascunsese în el toată căldura lumii! Se gândea cât de sărace îi sunt vorbele când voia să descrie minunea cu ochişori. În acele clipe ar fi vrut să picteze, poate culorile ar fi fost mai aproape de adevăr decât vorbele.

Se plimbaseră o vreme pe străduţe şi îi arătă Ammei căsuţa în care locuia. Apoi, o luase de mână şi-i spuse:
– Acum trebuie să pleci dar eu am să te aştept aici!

Pe Amma o podidiră lacrimile. Nu voia să-l lase acolo. Se gândea cum o să se descurce el sărmanul, singurel, cu mânuţele lui mici, să îngrijească toate florile.
– Nu fii tristă, mami! Vezi şi tu cât de frumos e aici! Nu te necăji din pricina mea, eu sunt cu adevărat fericit acum!

Îşi aminti cum ceasul o trezise brutal din vis. Instantaneu, îşi puse mâna pe pântec, avea o senzaţie de gol ca şi cum acolo nu mai era nimic. Frânturi de vis îi răsăriră în minte şi se gândi că poate ăsta era motivul senzaţiei pe care o simţea. Însă nu de puţine ori, visele îi erau puntea spre zilele viitoare. Se rugă din tot sufletul ca visul  să nu fie un semn rău, în definitiv visase un copil frumos, flori, trebuia să fie un semn bun. Câteva clipe mai târziu, sub duşul dimineţii, nu-şi putu desprinde privirea de pe roşul acela întunecat. „Nu, nu e adevărat! Nu vreau să fie adevărat!”. Îşi sună medicul. O aştepta abia peste o săptămână dar o chemă a doua zi.
– Nu-i mai bate inima. Ne pare rău! Data viitoare va fi mai bine! Trebuie scos, veniţi mâine dimineaţă!
Se uită pe rând la faţa medicului şi la cea a asistentei. Pesemne că glumeau. Cum adică, data viitoare? De parcă ar fi fost atât de simplu... Mintea ei se scindase în două, o parte care pricepea prea bine, care îşi amintea visul şi una care pur şi simplu nu putea să conceapă nimic, nu voia să înţeleagă.
– Nu, vă rog, nu! Să mai aşteptăm câteva zile, poate îşi revine!
– Doamnă nu înţelegeţi? – o dojeni asistenta. Nu are cum să-şi mai revină, nu mai trăieşte, s-a oprit în evoluţie!
Amma îşi purtă privirea repetitiv, într-o implorare mută, de la medic, la asistentă şi la soţul ei, ca într-un final, să-şi pironească ochii de ecranul ecografului unde dincolo de vârtecuşul  cât o sămânţă, i se păru că zăreşte ochii băiatului din vis. Auzi iar vocea medicului, ca învelită în vată:
– Dacă mai amânaţi, puteţi face septicemie!

Amma nu mai găsea puterea să se ridice de pe pat. La ce bun? Oricum, aşa cum avea să resimtă de multe ori după aceea, ceva murise în ea atunci, odată pentru totdeauna.

A doua zi, când metalul acela rece scormonea nemilos, ca o pasăre de pradă, culcuşul bietului porumbel fără aripi, ea se simţea cu totul îngheţată. Parcă nici durerea fizică nu era a ei. Blândeţea din vocea medicului care o tot avertiza că mai durează doar puţin şi în curând durerea se va potoli, i se părea nemeritată. Ea nu mai merita nimic. I se părea că durerea nu e destul de mare. Ar fi vrut să o doară mai tare, de fapt ar fi vrut ca durerea fizică să o acopere pe cealaltă. Cea care o făcea să se simtă doar un corp inert şi atât. Lacrimile erau singura dovadă că ea era încă în viaţă, deşi şi acelea, curgeau parcă direct îngheţate, în linişte, o linişte de cavou. Nu voia să o audă oamenii din jur. Un rezident îi tot repeta că se mai întâmplă, fără să existe un motiv anume dar că de regulă, a doua oară e totul bine. Avea să se agaţe de vorbele lui, mult timp dar atunci îi făceau doar rău. Atunci nu-i păsa ce va fi a doua oară. Înciudată că asistenta îi tot ştergea lacrimile, hotărî să le îngheţe şi pe acelea. Începură să i se rostogolească pe interior, până când simţi cum sufletul îi devine o salină de lacrimi cristalizate. Cu ultimele puteri, îi promise îngerului că o să-l ascundă în sufletul ei, acolo unde clonţul de metal, rece şi nemilos, nu avea să-l găsească. Cum nu putuseră să-i audă inima la ecograf?! Pesemne că era stricat. Ea putea auzi şi acum deşi simţea cum inimioara îngerului se transforma într-o pereche de aripi. Le auzea zbaterea. „Şş! Să nu te audă! Noi doi o să-i păcălim!” îi şoptea. „O să-i păcălim!” Auzi un hărşâit, ceva ca şi cum un recipient metalic era târât pe podea şi vocea doctorului care îi spunea că a scăpat. „Am scăpat?! De ce am scăpat?!” Încercă să-şi ridice capul, dintr-odată voia să înţeleagă ce e cu recipientul acela.
– Nu vă uitaţi doamnă, să nu vă rămână imaginea în minte!
Nu înţelegea la ce se referea asistenta care îi mângâia fruntea. Oricum nu vedea nimic, nu simţea nimic, nu pricepea nimic. Percepea durerea fizică dar era ca şi cum undeva în afara ei, trupul îi era sfârtecat în mii de aşchii îngheţate.

Zilele care urmară semănară surprinzător de mult cu cele dintotdeauna. Compasiunea lui Victor îl ţinu exact o zi. Apoi, deşi Amma trecu prin nişte dureri fizice cumplite, Victor îşi reluă obiceiurile. Ammei nu-i venea să creadă că nici tragedia ei, tragedia lor, nu-l putea opri. Peste ani, când parcă deranjat de plânsul ei care apărea uneori din senin, o întreba de ce plânge şi Amma îi spunea „Mi-e dor de copilul nostru... ”, răspunsul venea invariabil: „Care copil? Ăla a fost doar un embrion!”.

Odată, Amma îi spusese printre lacrimi, că ea credea că acel copilaş s-a hotărât să nu mai vină la ei, pentru că s-a speriat de viaţa lor. Că ea îşi ceruse iertare faţă de sufleţelul plecat, că poate plânsese prea mult pe timpul sarcinii şi asta i-a făcut rău copilului. Şi că poate şi el, Victor, ar trebui să fie conştient de ceea ce făcuse, îndepărtând darul. Pesemne că ceva îl mişcase în vorbele acelea, că se răstise la Amma:
– Cu ce am greşit eu că ai pierdut tu sarcina? Şi ce fel de viaţă rea avem noi? Orice copil şi-ar dori aşa ceva! Şi apoi cum să vorbeşti cu un copil care nu există? Eşti din ce în ce mai nebună!

Da, avea dreptate, aparent aveau de toate. Şi Victor era atât de rezistent, încât tragedia generată de droguri răzbătea rareori în afara pereţilor casei. Îşi motiva mereu starea prin faptul că era obosit din cauza serviciului. Prietenii, colegii, familia, toţi îl înţelegeau, îl admirau şi-l compătimeau. Uneori, îşi spunea cu atâta patos, că e doar un consum ocazional, încât începea să creadă şi el că totul e normal. Până în momentele când, sevrajul îl dobora. Atunci tremurând, îşi recunoştea starea, promiţând mereu că data viitoare se va opri. Adevărul întreg îi rămânea doar Ammei.

Un embrion? Încercase de multe ori să vadă problema aşa, ştiinţific, „realist”. Toate analizele pe care şi le făcuse după acea traumă, nu scoteau nici un motiv la iveală. Toţi medicii spuneau că lucrurile acestea se întâmplă uneori fără o cauză vizibilă, că poate fătul avea în codul lui anumite erori genetice care nu i-au permis să evolueze. Dar ea pur şi simplu nu putea să gândească aşa, ea pierduse un copil, copilul ei din vis. Însă pe măsură ce anii se sedimentau, durerea o făcea mai puternică, nu mai era singură. Avea îngerul care o ridica de jos şi-i şoptea „Iartă-l, mama! Iartă-l pentru mine!” Nu renunţase la gândul că odată, vor avea totuşi un copil, pe lângă cel din ceruri. Dar slabiciunile lui care le marcau viaţa, făceau ca prin farmec ca orice efort al ei în sensul acesta, să se disipeze până la evaporare. Uneori se gândea că poate ea era de vină că suportă. Poate în felul acela îl încuraja în slăbiciune. Citise multe despre codependenţă şi ştia că oarecum ea începuse să sufere de asta. Dar în acelaşi timp ştia că, în afară de faptul că îl ierta şi continua să-i rămână alături, nu era codependentă, niciodată nu închisese ochii, întotdeauna punea degetul pe rană şi îl provoca pe Victor să înfrunte realitatea, să se privească în oglindă, să caute soluţii pentru problema lui. Mulţi ani căutase chiar ea, medici, psihologi, duhovnici, terapii de tot soiul care să îl ajute; ea însăşi îi fusese prietenă, soră, mamă, psiholog atât de mult, încât dădea la o parte ce îşi dorea să fie mai mult pentru el: iubită, soţie. Încercase tot, îi vorbea cu blândeţe, se străduia să-l înţeleagă, să-i spună ce citise, nu mergea. Apoi îşi propunea să fie fermă, să-şi formuleze rugămintea sub formă de ultimatum deşi tot ea ceda până la urmă. Totul devenise un fel de şantaj emoţional, ameninţarea cu divorţul era ceva la ordinea zilei, ceva în care nici măcar Amma nu mai credea. Avea şi momente în care toată suferinţa ei, izbucnea în urlete şi vorbe dure. Abia astea păreau să-l mişte, să-l atingă, dar nu în sensul bun. Aveau să fie combustibil pentru maşinăria de a-şi justifica pe mai departe comportamentul. Dintr-odata, Amma era privită ca şi cum de la ea veneau toate relele, era cea mai rea soţie posibilă. Atunci, veneau clipele în care după prea multe nopţi nedormite şi prea multe lupte, se simţea ca izbită de o „revelaţie”, mai ales când era comparată, cu femeia momentului, mereu alta, mereu de un caracter îndoielnic dar prezentată ca „femeia care îl înţelegea şi îl aprecia”. Şi atunci se oferea să se retragă ea, Amma, să facă ea sacrificiul pentru ca lui să-i fie bine. Calvarul se declanşa abia atunci. Curgeau insulte şi acuze de nerecunoştinţă, din care reieşea cât o iubeşte el şi cum ei nici măcar nu-i pasă de el şi ameninţările cu sinuciderea deveneau moneda de schimb a zilelor. Amma, sub avalanşa aceea, nici nu mai putea gândi logic deşi din afară, prietenii o priveau ca fiind o persoană raţională şi echilibrată. Începea să se pună atât de mult în pielea lui, încât sfârşea prin a mai încerca o dată. Mai ales că, în definitiv, Victor nu era deloc un om rău, doar drogul îl transforma într-unul, pervertindu-i cu totul caracterul şi comportamentul; în afara perioadelor negre, din păcate  tot mai dese, chiar simţea că o iubeşte, chiar erau fericiţi, Victor era un om blând. Iar de era să-l privească prin ochii celor din jur care nu ştiau mai nimic, Amma era cu siguranţă o norocoasă. Aşa că, abia răzbătând prin jungla asta de gânduri, Amma hotăra să mai rămână. Apoi, după perioada de conflict maxim, urma o perioadă de răceală, în care tot ea, Amma, trebuia să facă eforturi de a readuce căldura între ei, pedepsită cu răceli repetate, aplicate ca urmare a faptului că îşi permisese să vrea să rupă relaţia. Ştia filmul pe de rost. Totul era ciclic dar ca într-o spirală ce se îndrepta în jos, de fiecare dată, mai jos, de fiecare dată, mai rău. „Oh, drog, tu cel mai pervers dintre toţi duşmanii, nu te-ai plictisit de noi?”, îşi spunea Amma când lacrimile o sufocau. În cele din urmă învăţase că dacă totuşi voia să rămână în lupta aceea, cea mai bună luptă era să renunţe la a mai lupta pentru Victor şi să înceapă să lupte pentru ea. Învăţase că singurul lucru care putea să-i ajute pe amândoi era să-l iubească detaşat, dacă aşa ceva era posibil. Să continue să-i spună că îşi face rău, să-i ofere sprijinul dacă el l-ar fi cerut, dar în acelaşi timp să-l lase să-şi caute singur ieşirea din mrejele drogului şi să suporte pe cât posibil, singur, consecinţele faptelor lui. Doar asta l-ar fi făcut să iasă din negare, din minciuna că „de fapt totul era firesc, toată lumea făcea ca el, relaxându-se puţin”. În definitiv, până el nu-şi dorea cu adevărat să se vindece, toate eforturile ei se întorceau ca un bumerang împotriva lor. Asta era perfidia drogului. Iar Amma luptând să-i stăvilească efectele, devenea inamicul principal care trebuia combătut cu orice mijloace, minciuni şi acuze, torturi psihologice de neînchipuit, menite toate să ascundă realitatea, greu de privit. Amma, încercă să se concentreze pe defectele ei dar nu cum o făcuse în trecut, mereu neîndurătoare cu ea însăşi, ci în dorinţa de a învăţa să crească în fiecare zi un pic mai mult, să se ridice după fiecare greşeală proprie şi să reîncerce să nu mai greşească. Poate aşa, prin exemplul propriu, l-ar fi ajutat şi pe el mai mult. Şi poate ea, Amma s-ar fi apropiat mai mult de Dumnezeu în felul acesta, Dumnezeul faţă de care, durerea o apropia şi tot durerea o îndepărta, în cercuri concentrice.

Când pierduse sarcina, Amma, simţi ca de atâtea alte ori nevoia, să audă vorba lui Dumnezeu şi cum uneori se încăpăţâna să nu priceapă ce acesta îi spune, căută translatorul, duhovnicul. Îi spuse acestuia tot ce durerea aceea sfâşietoare o făcea să simtă. Îi spuse că inima îi era grea, că nu putea să vadă mame cu copilaşi pe stradă fără să-i vină să se ascundă într-un colţişor şi să urle, că îşi dorea să fie un gândac insignifiant pe care o talpă nemiloasă să-l strivească pe loc, să sfârşească odată durerea aceea nemaiîntâlnită. Îi spuse că nu îşi putea ierta soţul pentru suferinţa pe care i-o adusese, pentru faptul că o făcuse de atâtea ori să plângă. Îi spuse că nu îşi putea scoate din cap faptul că din cauza lui şi a păcatelor lui, ea nu era mamă. Ştia că e păcat să judeci greşelile altuia, dar în acele zile, când încă se simţea rău fizic iar sufletul îi era schimonosit de durere, el continua să-i provoace suferinţă şi Amma simţea cum toată durerea ei se transformă în furie. Preotul îi făcu molitva de dezlegare pentru lepădarea de prunci. Auzind cuvintele rugăciunii, Amma se sperie şi încercă să-i explice. Poate nu a înţeles bine, ea nu făcuse avort, pierduse sarcina. Preotul o opri din explicaţii, cu un gest al mânii care îi poposi Ammei pe creştet. Îi spuse că biserica aşa consideră, că mama, chiar la nivel subconştient, îşi lepădase copilul, că ceva din ea îl ucisese. În clipa aceea, Amma se război cu cerul; îi venea să dea cu pumnul în podeaua bisericii, să-şi facă dreptate. Cum adică? Ea îşi dorise copii dintotdeauna! Neputinţele lui Victor o îndepărtau însă tot mai mult de menirea de a fi mamă! Şi nici măcar de adopţie nu voia să audă când ea pomenea şi varianta aceasta. Cum să-l ucidă ea?! Rostul molitvei începu să curgă în liniştea bisericii şi încet, încet, cerul învinse. Amma se gândi că poate preotul avea dreptate. Că poate Dumnezeu îi dă fiecăruia trepte după putinţele şi slăbiciunile omului şi că ea de ale ei ar fi trebuit să aibă grijă, chiar dacă în comparaţie cu ale lui Victor, neputinţele ei păreau copilării. Poate pentru Dumnezeu, nu erau. Încet, încet, odată cu vorbele ce curgeau din molitvă precum mierea pe rană, Amma îşi internaliza vina, liniştindu-se totodată, scăpând de furia care pentru câteva clipe îi răsucise sufletul. Dacă ar fi fost neatinsă de greşeală, ar fi ştiut să nu reacţioneze la supărări, să nu plângă, să nu se agite, să-i pese doar de copil, să-i fie scut.

Preotul avea dreptate. În definitiv, de câte ori nu-l răstignim pe Dumnezeu cu greşelile noastre, mai mici sau mai mari?! Ca de obicei, când Amma reuşea să se apropie de Dumnezeu, acesta îi arăta că mai bine şi-ar smulge buruienile acelea ce tot creşteau în grădina proprie decât să tot poarte de grijă mlaştinii din curtea vecinului. Şi acceptarea acestui adevăr o făcea mai puternică în faţa realităţii care venea din partea celor din jur dar şi în faţa greşelilor ei. Plânse sincer pentru toate greşelile ei, primi dezlegarea de păcate şi simţi cum furia dispare şi în locul ei rămâne o tristeţe calmă cu care n-avea de ales, trebuia să trăiască. “Iartă-mă, copile! Iartă-mă că nu am ştiut să îţi fiu scut! Iartă-l pe el pentru slăbiciunile lui şi pe mine pentru ale mele, iartă-ne pentru păcatele noastre care ne-au oprit tuturor darul!” Lacrimi mari i se rostogoleau pe obraji.

Mai târziu avea să citească ceva care, la fel ca practica bisericii dar pe alte căi, fără să pună accent pe ideea de vină, care cumva tortura încă o dată un suflet şi aşa chinuit, îi permitea unei mame de înger să înţeleagă de ce îngerul nu se transformase în copil. Echilibrul lumii acesteia ştie exact ce face chiar dacă logica noastră nu-l poate accepta şi pătrunde. Poate că atât cât vibrase, sufleţelul acela îşi împlinise menirea pentru el însuşi dar şi pentru mama care-l găzduise scurtă vreme. Poate că prin acea încercare, Amma învăţase lecţia care îi era adresată, la fel cum alte mame, o învaţă alături de copii lor, un timp mai lung. Se spune că, sufletul îşi alege, înainte de concepţie, părinţii prin care, ca printr-un portal, va păşi spre fiinţă, atât cât va fi ea să dureze. Şi că alegerea aceasta se face în funcţie de lecţiile pe care sufletul are nevoie să le înveţe, cu bune şi rele şi în funcţie de lecţiile pe care părinţii prin sufletul nou ce le-a fost dat, trebuie să le înveţe la rândul lor. Asta tot aşa cum ceea ce ni se întâmplă, bun sau rău, poate să fie exact ce trebuie să ni se întâmple ca să învăţăm tot ceea ce avem de învăţat.

Uneori fericirea nu e decât puterea de a ştii când să lupţi şi când să accepţi. Se mai spune că femeilor care au pierdut un copil, indiferent la ce vârstă, fie şi înainte de naştere, li se scurtează viaţa cu câţiva ani, pentru că de fapt, mor odată cu pruncul doar că îşi mai amână puţin trecerea. Şi asta se întâmplă pentru că durerea e atât de mare încât nu reuşesc să se smulgă din ea, nu reuşesc să o privească altfel decât tarele acestei lumi le-a învăţat. Nu reuşesc să înţeleagă că poate exact atât cât a fost, a fost ceea ce trebuia să fie. Cu timpul, Amma învăţă să accepte, măcar cu gândul, că aşa a trebuit să fie şi că el, Dinu, o aştepta oricum acolo, în căsuţa aceea cu flori, dar ea nu avea de gând să se grăbească, avea încă multe flori de cules, aici, în viaţa aceasta.

Amma se scutură de gânduri, îşi reaminti că-l visase azi noapte, se îmbrăcă în grabă şi ieşi în curte. Îşi ridică fericită privirea spre cer. Ningea ca în poveşti. Se lăsă îmbrăţişată de fulgii de nea ce o atingeau ca într-o joacă pe obraji şi apoi se topeau.
– Vezi, mami? Azi ţi-am trimis o ceată de îngeri. Uite, mama, îngerii te ating şi din iubire pentru tine, se topesc!

Pentru o clipă, simţi cum îl iubeşte pe Victor din nou, cu două inimi.

Vizualizări: 322

Răspunde la Aceasta

Răspunsuri la Aceste Discuţii

Drama sentimentalului. A sentimentalului de genul căruia îi este greu să rămână și să lupte cu stoicism și realism, în ale vieții valuri, și, nici nu se poate desprinde, radical. Amma suferă, Amma iubește, Amma speră, Amma pierde și din nou iubește, din nou suferă și din nou speră și pierde. Pe aceleași considerente. În concluzie, Amma este foarte puțin realistă și desigur, de aceea și Victor face tot ce vrea din ea, cu ea.

Textul este format pe conceptul alegoriei împletită cu realitatea, adică coceptualizarea unor impresii de vinovăție inexistente și acceptarea unor vini închipuite, fără a conștientiza adevăratele vini existente, concrete - fără a ține seama de ele.

În concluzie, textul este foarte interesant, profund prelucrat, unde cele două personaje sunt victime: una a tristeţii, singurătății în doi, însingurării, iar a doua victima banului și dorinței de progres prin orice mijloace, precum  și a împrejurărilor ce nu aduc decât suferinţă și chiar eşec.

Există și loc de șlefuire:

Parcă gândul la el - Și doar numai gândul la el, ar fi mai clar și s-ar evita tendința de cacofonie.

,Avusese un flash, primul gând, Apoi se certase singură în gând; parcă în sfârşit, Parcă o salva - ai multe astfel de repetiții nefericite, deranjante în felul lor.

el cu substanţele lui...Dar atunci - în multe locuri lipsa pauze între punctele de suspensie și următorul cuvânt.

Am citit și am admirat atenția acordată textului.

Sofy

Text scris cu sensibilitate. Pe mine m-a impresionat :)

Sensibil, frumos!

drag,

Cu mare întârziere, ţin să mulţumesc tuturor celor care au lăsat semnul de lectură, cu sau fără cuvinte, în special doamnei Sofy căreia îi mulţumesc pentru aplecarea asupra personajelor şi pentru observaţiile pertinente. Am încercat să corectez scăpările.

Ai câteva imagini copleșitoare prin suavitatea lor! Am rezonat! Nu pot pune nici o grilă critică textului - inima mea a spicuit niște tușe.... nu i-a trebuit mai mult! Las restul pe seama celor titrați în domeniul prozei!

Cu drag

of, Doamne! frumos!

Gerra, mulţumesc pentru inima ta spicuitoare :)!

chindea maria elena a spus :

Ai câteva imagini copleșitoare prin suavitatea lor! Am rezonat! Nu pot pune nici o grilă critică textului - inima mea a spicuit niște tușe.... nu i-a trebuit mai mult! Las restul pe seama celor titrați în domeniul prozei!

Cu drag


Vă mulţumesc!


Ioniţă Gabriela a spus :

of, Doamne! frumos!

Mulţumesc pentru lectură, Crinu! Cu ocazia aceasta, mulţumesc tuturor celor care au lăsat semn şi cărora  nu le-am mulţumit la timpul potrivit, doamna Mariana Suciu, Ana, Corina,  doamna Pop, doamna Merca!

Drag,

Nikol

Răspunde la discuţie

Despre

Ion Lazăr da Coza a creat această reţea Ning.

ATENȚIE!

Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:

1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!

Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie. 

donații

Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la: 

RO45CECEB00008RON1057488

titular cont: LAZAR VASILISIA 

(CEC Bank)

*

Pentru acest an au donat:

Gabriela Raucă - 300 Euro

Monica Pester - 300 Lei

Nuța Crăciun - 220 Lei

Maria Chindea - 300 Lei

Tudor Cicu - 300 Lei

Elisabeta Drăghici - 200 Lei

Activitatea Recentă

BOTICI GABRIELA a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 23 minute în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Lui Elena Lucia Spătariu Tudose i-a plăcut profilul lui petrut dan
cu 2 ore în urmă
Elena Lucia Spătariu Tudose şi petrut dan sunt acum prieteni
cu 2 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Adam izgonitul a utilizatorului Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Postare de log efectuată de Mihai Katin
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 4 ore în urmă
Mihai Katin a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog SONET LXXVII  (Mamă) a utilizatorului BOTICI GABRIELA
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Iarnă pentru Eminescu a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 4 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog De ziua prieteniei vă spun: Bună seara! a utilizatorului C.Titi Nechita
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Remember Ion Lazăr da Coza („Definiție”) a utilizatorului Vasilisia Lazăr
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Mijesc albastre flori a utilizatorului gabriel cristea
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 5 ore în urmă
C.Titi Nechita a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog o clipă ... a utilizatorului Elisabeta Drăghici
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Maria îi place postarea pe blog vin ploile a lui petrut dan
cu 5 ore în urmă
Utilizatorului Monica Pester îi place postarea pe blog SONET LXXVII  (Mamă) a lui BOTICI GABRIELA
cu 6 ore în urmă
Postare de log efectuată de BOTICI GABRIELA
cu 11 ore în urmă
Floare Arbore a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog tablou mirabil, multiform a utilizatorului Floare Arbore
cu 11 ore în urmă
Chris a adăugat comentarii în legătură cu postarea de blog Erezia artei a utilizatorului Costel Zăgan
cu 14 ore în urmă

Antologiile site-ului „ÎNSEMNE CULTURALE”

„Ecouri din viitor”, 2022 AICI

Atlasul cu diezi  2017 AICI

Autograf pentru m(â)ine  2013 AICI

© 2024   Created by Ion Lazăr da Coza.   Oferit de

Embleme  |  Raportare eroare  |  Termeni de utilizare a serviciilor