Noţiuni de versificaţie

[Ion Lazăr da Coza]

 

Noţiuni de versificaţie

(scurtă incursiune)

 

 

         Versificaţia sau prozodia (gr. prosodia = intonare, accentuare) este o ştiinţă. Ea studiază cantitatea sau durata vocalelor şi a silabelor, în diferite părţi constructive ale cuvântului (în limite care utilizează o metrică calitativă). În general, prin versificaţie se înţelege ansamblul de tehnici pe care îl presupune scrierea versurilor şi rima. Versificaţia, spre deosebire de proză, încântă pe cititor. Deci, prin prozodie sau versificaţie, se înţelege ansamblul de reguli, pe care, în timp, poeţii le-au statuat în scrierea poeziilor.

         1. Versul este de trei feluri:

         a) Versul clasic este un rând dintr-o poezie, în care sunt respectate regulile referitoare la ritm, rimă şi măsură;

         b) Versul alb are toate atributele versului clasic, însă fără rimă;

         a) Versul liber este un rând dintr-o poezie, în care regulile enunţate mai sus sunt aplicate/eludate după cum doreşte poetul, neţinând cont de unele dintre acestea…

         2. Strofa apare în versificaţia modernă şi numeşte o grupare de versuri delimitate grafic printr-un spaţiu alb. Numărul versurilor dintr-o strofă diferă, începând cu strofe formate dintr-un singur vers şi ajungând până la o strofa cu 12 versuri.

          După numărul de versuri din care sunt alcătuite strofele, pot fi: monovers (un vers), distih (două versuri), terţet (trei versuri), catren (patru versuri), cvinarie (cinci versuri), sextina (şase versuri), septet (şapte versuri), octavă (strofă alcătuită din opt versuri endecasilabice, dintre care primele şase cu rimă încrucişată, iar ultimele două cu rimă împerecheată, folosită, mai ales în poezia italiană, spaniolă şi portugheză; în formă simplă, se foloseşte în baladă), nona (noua versuri), decima (zece versuri). Stanţă este tot o strofa în care versurile sunt legate prin înţeles şi printr-o anumită rimă. Specifică Renaşterii italiene, o stanţă poate avea un număr de versuri variind între trei şi douăzeci.

         3. Măsura este numărul silabelor dintr-un vers. Măsura poate fi de la patru silabe, până la 15-16 silabe, şi chiar mai multe. Măsura şi ritmul sunt atribute importante ale versificaţiei. De regulă, într-o poezie, versurile au aceeaşi măsură. Există, totuşi, şi versuri cu o măsură diferită, mai ales în fabule.

          4. Rima constă în a face să coincidă silabele de la sfârşitul a două sau mai multe versuri. Aceasta potrivire începe cu ultima vocală accentuată. Când rima este imperfectă, ea poartă numele de asonantă. În această situaţie, se potrivesc ultimele vocale ale versurilor şi, aproximativ, consoanele. Considerată, în literatura cultă, drept o licenţă poetică, în poezia populară, asonanta este foarte des întâlnită.

           După felul cum rimează versurile, există mai multe tipuri de rimă:

           - Monorima constă într-o rimă ce apare succesiv la mai multe versuri şi este specifică poeziei populare;

           - Împerecheată sau succesivă apare atunci când versurile rimează două câte două - primul cu al doilea, al treilea cu al patrulea (a-a, b-b, c-c ş.a.m.d.);

           - Încrucişată sau alternativă apare atunci când primul vers al unui catren rimează cu al treilea, iar al doilea rimează cu al patrulea (a-b-a-b);

           - Îmbrăţişată atunci când rimează primul vers cu al patrulea şi al doilea cu al treilea. Este un tip de rimă mai rar folosit de poeţi (a-b-b-a);

           - Variată sau amestecată apare, deseori, în fabule, unde poeţii recurg la îmbinarea diverselor tipuri de rimă, nerespectându-se o anumită ordine a acestora.

           Pentru mulţi, rima este sinonimă cu poezia, fiindcă rima, combinată cu ritmul, este cea care dă muzicalitate poeziei. Rima este cea care grupează versurile în strofe, indicând şi sfârşitul versurilor. De cele mai multe ori, cuvântul-rimă este şi cel mai important din versul respectiv.

            După silaba accentuată din rimă, aceasta poate fi simplă sau complexă. Rima simplă poate fi masculină, atunci când accentul cade pe ultima silabă, sau feminină, atunci când accentul pică pe penultima silabă.

            5. Ritmul este mişcarea regulată şi măsurată, care se defineşte ca fiind succesiunea regulată a unor silabe neaccentuate, dar şi a pauzelor dintr-un vers.

            Unitatea metrică este un grup de silabe accentuate (/) şi neaccentuate (U), şi care se repetă la intervale regulate într-un vers. Cel mai adesea, în limba româneasca se folosesc unităţile metrice numite troheu, iamb şi amfibrah, iar ritmul corespunzător este trohaic, iambic şi amfibrahic.

            Formele ritmului sunt binare:

            Trohaic - atunci când unitatea metrică este troheul (/U). Ritmul trohaic este specific poeziei populare, pentru că este coborâtor şi vioi, dar apare şi în poezia cultă;

            Iambic - atunci când unitatea metrică este iambul (U/). Iambul este un ritm suitor, care, prin nota lui gravă, este potrivit pentru acele specii ale poeziei culte în care poeţii dau glas unor sentimente puternice şi tulburătoare, precum în elegie sau meditaţie…

            Formele ritmului mai pot fi ternare:

            Dactilic sau picior trisilabic (/UU);

            Anapestic (UU/);

            Amfibrahic (U/U). Ritmul amfibrahic presupune o succesiune de picioare trisilabice, în care a doua silabă, accentuată, este încadrată de două silabe neaccentuate.

 

 

                                Surse: Internet, DEX etc.

 

[Adina Speranta]

Am observat  că se folosesc de regulă rime de grad 1, 2...evitându-se cele de grad îndepărtat.

Mie îmi plac foarte mult asonantele. Încerc să fug de rimele facile, previzibile.

Mă bucur să văd interesul pentru cunoașterea regulilor în poezia clasică prin această postare,

Mulțumiri, domnule da Coza! 

[Adina Speranta]

 Ar fi bine să se explice structura rimei pentru a se aduce astfel o deslușire faptului că asonanțele , deși nu sunt rime, au muzicalitate :) 

O poezie cu asonanțe nu pierde nimic din valoare, părerea mea.

Cu toate acestea, reacția multora este de a blama aceste rime-false :)