Premiul al III-lea la secțiunea Proză – „Zamolxe” de Nikol MerBreM

[Vasilisia Lazăr]

Zamolxe

            O rază de lumină i se frânse pe pleoapele încă închise şi simţi cum realitatea zilei se furişa uşor în încăpere, ştergând aburii nopţii. Era o dimineaţă de toamnă în care cerul cernea peste lume cu suflete gri. Toamna i se strângea şi ei sufletul. Toţi anii din urmă o făceau să simtă ca şi cum toamna era anotimpul în care intra din nou pe acelaşi drum sisific, drumul calvarului personal. Şi totuşi, iubea lumina gutuilor ce poposeau pe pervazul ferestrelor, răsfăţul ruginii în inima frunzelor şi mai ales, ploaia. Îi plăcea să se ascundă în ploaie. Acolo putea să plângă în voie. Nu o dată, trecuse prin portalul ploilor înspre ea însăşi, lăsând în urmă pietrele grele de moară ce îi măcinau gândurile.

            Se gândi că uneori zorii zilei aveau atâta putere încât, dimineaţa e ca şi cum te-ai naşte iar şi iar. Doar că, peste miracolul noului început, intervine odată cu lumina, blazarea zilelor trecute. Aşa se întâmpla şi astăzi. Curând gândurile îi năvăliră unul câte unul, aşa încât, până să deschidă ochii spre lumea din afară, înota deja în mlaştina lumii interioare. Încet, încet, îşi domoli avalanşa de emoţii declanşată de amintirea deznădejdii din ziua de ieri şi se înarmă cu planuri pentru ziua care tocmai începea.

            Ana făcuse odată, demult, pact cu viaţa. Aceasta avea să-i ofere câte o zi la rând, şi cum îi arătase deja, multe aveau să fie zile albastre, din acelea a căror amintire nu mai vrea să renască odată cu zorii dimineţii. Iar ea avea să primească, tot aşa, câte o zi la rând şi avea să zidească zâmbete din mâlul lacrimilor.

            Ziua asta nu era cu nimic diferită. Aruncă plapuma cât colo, odată cu resentimentele pentru ziua de ieri şi începu să se pregătească pentru o nouă zi, ca şi cum ar fi fost şi ea, Ana, nouă. Era oricum o zi uşoară. Avea de ţinut nişte cursuri, rutină care îi era de altfel dragă şi apoi de încropit niscaiva matematică, precum urlau deadline-urile. După care, printre nimicurile zilnice, poate ar fi găsit timp să transcrie versurile izvorîte din albastrul zilei de ieri, asta după imersiunea obişnuită în conversaţiile zilei, mai mult sau mai puţin necesare, mai mult sau mai puţin plăcute. Apoi ar fi trebuit să pună ţara la cale, proiectând nişte lucruri pentru casa ce-i era, de ceva vreme, în chinurile facerii. Peste toate astea, aştepta seara când putea să uite de propria viaţă, pierzându-se printre paginile unei cărţi, ascultând gândurile altor minţi.

            Şi sigur, toate astea trebuiau făcute cu bucurie, indiferent de umbra zilei de ieri. Nici nu era prea greu, de altfel. Se imagina uneori pe sine însăşi ca pe un sac fără fund, plin cu bucurie şi lacrimi deopotrivă.

            În zilele în care nu reuşea să acopere cu totul zarva lacrimilor şi a gândurilor, îi mai făcea câte o vizită unui bun prieten al ei. Avea să o facă şi astăzi dar azi avea de gând să-l întrebe cu ce crede el că greşeşte ea, de primea atâta suferinţă. Ştia că o s-o aştepte ca de obicei, cu zâmbetul pe buze şi braţele deschise. Uneori însă o mai şi dojenea, când, adâncită în gânduri, lăsa ziua să treacă pe lângă ea, neatinsă. Îi era ca un tată. Era de altfel un om fără vârstă, înţelept cu mult peste măsură şi cu o inimă mare, cât să încapă în ea o lume întreagă. Părinţii îl botezaseră Zamolxe. La şcoală, copiii îl luaseră la început în râs din cauza numelui dar curând toţi îi deveniseră prieteni. Când a crescut, la fel, şi-a făcut prieteni peste tot, deşi nu toţi i-au rămas aproape. Era un mare meşter. De mic, inventa tot felul de lucruri, care, spunea el, or să lege cerul cu pământul.

            Odată, îi povestise Anei cum, în copilărie, într-o clipă de plictiseală, a inventat nişte roboţi. Pe vremea aceea, locuia într-o zonă de o frumuseţe tulburătoare, scăldată parcă într-o mie de culori. Verdele crud al ierbii îi dădea speranţă, peruzeaua cerului se lua la întrecere cu cea a mărilor, încercând să-i reflecte mai bine albastrul privirii, florile albe şi roz se cerneau din copaci, stârnite de cântecul de rai al păsărilor şi aerul trandafiriu îmbrăţişa dulceag fiecare formă de viaţă, fiecare animal şi fiecare pasăre. Doar că în jur nu era ţipenie de om. Şi Zamolxe, oricâte ar fi inventat era şi puţin trist că nimeni, în afară de el, nu se putea bucura de minunăţiile acelui ţinut.

            I-a povestit Anei că într-o dimineaţă, şi-a văzut sufletul în oglinda cerului şi atunci i-a venit ideea cu roboţii. Avea să facă unul, doi, care să-i semene. Nu era foarte convins dacă aceştia ar fi fost la fel de utili ca celelalte lucruri pe care le-a inventat sau, dimpotrivă, i-ar fi dat mai multă bătaie de cap, dar curiozitatea câştigă în cele din urmă şi proiectă roboţii.

            La început, fură doar trupuri aidoma unor bucăţi de lut, pe care le croi dintr-un material siliconat în care îndesă tot felul de celule, ba chiar încercă şi efectul unor nanoparticule. Când văzu că trupurile acelea păreau fără reacţie la frumuseţea ţinutului care pe el îl încânta atât, le proiectă nişte interfeţe în care încorporă tot felul de module audio-video, încât roboţii lui arătau de acum aproape ca nişte oameni, cu ochi şi urechi. În ochii lor, Zamolxe văzu încă o dată lumea. Verdele pădurilor părea mai îmbietor ca niciodată şi azurul cerului, mai înalt. Dar îşi dori ca păpuşile acelea să-i ofere un feedback ceva mai concret aşa că hotărî să proiecteze şi un modul de voce. Apoi îşi perfecţionă lucrarea adăugând braţe şi senzori suplimentari aşa că acum, roboţii trăiau frumuseţea lumii înconjurătoare, cum s-ar spune, prin toţi porii, văzând, auzind, mirosind, pipăind. Şi vorbele lor îi ofereau lui Zamolxe feedback-ul aşteptat. Doar că, la un moment dat, păreau ca o placă zgâriată, scoţând mereu aceleaşi sunete, pentru că vedeau mereu acelaşi peisaj, erau provocaţi de aceiaşi stimuli. Şi atunci, Zamolxe le proiectă componenta de mişcare. Cât era ziua de lungă, roboţii se plimbau, admirau lumea şi apoi veneau să-i spună lui Zamolxe ce văzuseră. Doar că Zamolxe realiză că lumea era finită, deci până la urmă, cu toată mişcarea adăugată, roboţii intrau în aceeaşi buclă repetitivă. Aşa că îi veni o idee: să transfome finitul în infinit! Se gândi să perfecţioneze puţin softul acela care deja susţinea roboţii să meargă, să vorbească, să vadă, astfel încât, după câteva luni de muncă, sistemul de circuite neuronale arăta ca un creier uman. Acum şi gândeau; posibilităţile erau infinite. Roboţii îşi puteau imagina alte lumi pe care să le viziteze, ba chiar puteau să-şi îmblânzească noi şi noi ţinuturi, puteau de acum să-şi construiască singuri lucrurile de care aveau nevoie pentru întreţinerea sistemului complicat, creat de Zamolxe. Bunul prieten al Anei era în culmea fericirii. Îşi construise o mică lume care îi aducea satisfacţii neimaginate. Doar o hibă mai aveau roboţii aceştia: coordonarea, sincronizarea. Uneori, când se plimbau prin ţinut, cei doi se mai ciocneau unul de altul, sincronizarea dintre ei nefiind perfectă. Aşa că Zamolxe îşi alungă cu greu un zâmbet din colţul gurii: ce ar fi să le proiecteze ceva ca nişte suflete? Să-i facă să se îndrăgostească! Iubirea i-ar fi ajutat să se completeze, să se sincronizeze mai uşor. Şi începu: schiţe peste schiţe, algoritmi ineficienţi, tomuri de inginerie genetică şi inteligenţă artificială răsfoite pe nerăsuflate în nenumărate nopţi pierdute, toate acestea până într-o noapte când visă soluţia. Se rugă în vis să nu fie una din acele dăţi cum mai păţise, când soluţia era minunată dar odată cu zorii zilei, uita tot.

            Însă ruga îi fu ascultată. Se trezi, îşi aminti soluţia şi o implementă. Spre seară, deja ţinutul acela arăta precum Edenul. Roiuri de fluturi împrăştiau culori deopotrivă peste iarba verde şi în sufletele roboţilor. Zamolxe era mai fericit ca niciodată. Singurul cuvânt care îi venea obsedant în minte era: armonie. Obosit după atâta muncă se duse liniştit şi mulţumit la culcare şi de data aceasta somnul îi fu gri, fără vise.

            De dimineaţă avu însă o surpriză. Folosind noul soft optimizat, roboţii proiectaseră singuri un roboţel mai mic. Zamolxe îl învârti pe toate părţile. Părea aidoma roboţilor mari doar că era mult mai puţin performant însă avea avantajul că nu fusese pervertit de nici un proces de învăţare, practic putea fi tranformat de la zero, asemenea unei plastiline, în aproape orice, dacă îţi acordai destul timp să-l programezi eficient. Zamolxe se gândi că proiectul lui îi ieşise chiar mai bine decât îşi imaginase; nu numai că roboţii îi semănau întru totul, ba chiar îi copiaseră şi pasiunea pentru meşterit şi-şi făcuseră propriul robot. Bunul prieten al Anei merse din nou şi mai încântat la culcare.

             A doua zi mai apăru un roboţel. Apoi lucrurile parcă începură să scape de sub control. Pe când începu să se gândească dacă nu cumva îi scăpase vreun bug prin programul iniţial, ţinutul era deja populat de roboţi care din când în când făceau fapte de neconceput, care nu fuseseră deloc prevăzute. De acum se comportau ca oamenii. Fraţii se omorau între ei pentru pământ, bărbaţii îşi înecau visele de putere în alcool şi femei, femei care arătau precum un măr viermănos învelit într-o catifea fină, hoţiile se făceau cu acte în regulă şi lumea era un dezastru total. Verdele pădurilor aproape că dispăruse cu totul, pe pajişte se înălţau pietre uriaşe, împărţite în zeci de nişe care adăposteau roboţi iar albastrul mărilor era străbătut de griul peştilor morţi de prea multă mizerie.

            Zamolxe plânse. Pur şi simplu nu-şi putea stăpâni lacrimile şi se gândi că ultima componentă adăugată era poate de vină.

            Sufletul acela artificial era o lamă cu două tăişuri. Uneori programul funcţiona şi lumea era plină de culori şi iubire. Alteori erorile apăreau în lanţ şi roboţii sfârşeau prin a distruge totul în jur, chiar şi pe ei înşişi. Zamolxe hotărî să încerce să interacţioneze cu roboţii, să vadă ce era de făcut. Dar ca într-un SF în care roboţii detronează rasa umană, omorându-şi programatorii, şi roboţii lui Zamolxe hotărâră că, de acum, nu mai aveau nevoie de el, aşa că îl prinseră şi-l aruncară într-un fel de temniţă unde arareori era lumină.

            Lui Zamolxe nu îi trebui mult până să-şi dea seama că temniţa în care zăcea uitat era sufletul acela artificial pe care el îl crease. Roboţii, de pe acum ca oamenii, îşi îngropaseră creatorul prea adânc în sufletul lor. Doar la răstimpuri, când vreun circuit era gata să cadă cu totul, îşi mai aduceau aminte de el şi atunci îl scoteau din temniţa sufletului, la lumină. Se obişnuiseră să îşi spună că Zamolxe nici nu există, deşi, de câte ori priveau în ochii unui nou roboţel, de câte ori mai prindeau câte un petic de verdeaţă, de câte ori îi trezea câte o rază de soare, ştiau, fără putinţă de tăgadă, că el e acolo, cu ei.

            Cu timpul, Zamolxe se învăţă cu meteahna creaturilor lui şi cum era un om blând şi înţelept, nu ripostă precum ar fi putut. În schimb, continuă să lucreze din greu la program, ceas de ceas, în speranţa că pas cu pas, proiectul va fi un pic mai bun şi că acel cuvânt, armonie, care îi mai răsărea în minte doar când în ţinut mai apărea câte un roboţel, va domni iar, cândva, peste lume. În definitiv, se gândea că lucrurile au viaţa lor şi trebuiau lăsate să-şi urmeze cursul. Prefera să le acorde roboţilor toată priceperea lui în ale programării dar lăsându-le în acelaşi timp, un fel de liber arbitru care să le permită să se autorepare eficientizându-se, versiune după versiune, în loc să facă ceva ce de altfel i-ar fi fost atât de simplu: să creeze un virus care să-i scoată pe toţi din circuit, cu un simplu click.

            Anei i se păru că raza aceea de lumină care îi străpunsese deodată violent ochii  şi visele, îi mai bătuse o dată în geam, în dimineaţa asta. Ceasul sufletului ticăi brusc şi o trezi cu totul gândul că azi avea o întâlnire importantă.

            Apoi, frânturi din visul de noapte i se căţărară pe gânduri. Tocmai îşi amintea de o lume cu roboţi proiectaţi de un om pe care îl chema Zamolxe, când auzi un murmur nedefinit, ca o rugăciune ce răzbătea prin pereţi şi, uitându-se în jur, îşi aminti că de cu seară, ajunsese cu greu la mănăstirea din pădure şi realiză că încăperea în care tocmai făcuse ochi trebuia să fi fost chilia mănăstirii în care fusese găzduită.

            O năpădiră iar amintirile zilei de ieri, gândurile ca o cascadă ce cădeau din sufletul răvăşit de prea multă suferinţă. Şi dintr-odată îi trecu prin cap că nimic nu este întâmplător, suferinţa, visul... Poate că Dumnezeu voia mai mult de la ea sau poate că voia doar să-l scoată din temniţa unde îl închide, greşeală cu greşeală, zăvor după zăvor, poate voia să renască singură. Ori, fără suferinţă, curajul de a simţi prin toţi porii furtuna care te curăţă e doar un gând incomod.

            Nu realiză cum a ajuns la poalele bisericuţei de lemn din curtea mănăstirii. I se părea acum înaltă şi copleşitoare precum o catedrală. Cu sufletul cât un purice şi gândurile ca o armată de furnici robotind de zor, împinse uşa bisericii. Avea sentimentul că cineva o aşteaptă. Se lăsă izbită de mirosul înţepător de tămâie şi, ameţită, văzu, ca într-un caleidoscop, icoanele amestecându-se dimpreună cu feţele blânde ale maicilor şi cu vocea caldă a preotului.

            Nu mai ştia cum s-a scurs timpul, biserica părea toată o clepsidră; cineva o întorsese tocmai când Ana a început să-şi mărturisească gândurile. Grăunte cu grăunte, clipă după clipă, povara ei se rostogolea odată cu timpul clepsidrei. Apoi, ca într-un vis, îşi aminti că ea a zis: „Gata, asta a fost!”. Clepsidra s-a golit şi cineva a zis: „Nu, nu e gata!” şi bolta bisericii s-a mai întors o dată, cu toată oastea de sfinţi, măsurându-i răbdător, timpul păcatelor. Auzi o voce caldă, venind de undeva din depărtare, care o întreba dacă se căieşte de greşelile ei. Şi apoi a primit taina ce i-a curăţat sufletul cu forţa unei furtuni şi liniştea unei ploi calde de vară.

            Nu realiză cum a ajuns înapoi în chilie. Îşi amintea doar că în timp ce zorii dimineţii i se spărgeau iar de pleoape, mai putu să-l îmbrăţişeze încă o dată pe bunul ei prieten, Zamolxe. Acesta îi mulţumea pentru vizită. Ii spuse Anei că vizita ei l-a făcut să zâmbească şi că în definitiv, nu erau mari probleme cu softul ei, totul era o chestiune de toleranţă şi autocontrol, greşeli minore de programare, pentru corectarea căreia era suficient ca ea, Ana, să-şi dorească să se repare, el oricum avea să-i fie alături. Fericită, Ana l-a privit cu recunoştinţă şi, pentru o clipă, i s-a părut că-i zăreşte în ochi, privirea albastră a lui Dumnezeu.

[Vasilisia Lazăr]

Felicitări, Nicoleta! ❤

[Valeria Merca]

Felicitări, Nikol!

[Nikol MerBreM]

Mulţumesc, doamna Vasilisia! Mulţumiri şi pentru organizare!

[Nikol MerBreM]

Doamna Merca, vă mulţumesc!

[Pop Dorina]

Felicitări!

[Nikol MerBreM]

Mulțumesc, doamna Pop!

[Nikol MerBreM]

Domnule da Coza, vă mulțumesc pentru semnul lăsat şi pentru tot efortul depus în organizare!

[Laura H.]

Felcitări!

[Nikol MerBreM]

Mulţumesc, Laura!