Condamnare ( continuare-fragment14)

[Giurgiu Silvia]

   Din salon, vocile se auzeau  revoltător de vesele, iritând până la paroxism, nervii nefericitei Amneris. Neliniștea îi tulbura ritmul cardiac, înghesuindu-i luciditatea într-un ungher întunecos al minții, iar gândurile se amestecau ca într-o centrifugă absurdă, amețind-o complet. Simțea pericolul și ar fi dorit să-l poată înfrunta cu obișnuita-i determinare, să-și vadă temutul adversar mușcând țărâna, așa cum o făcuse cu mulți ani în urmă, când  ea îi spulberase visurile și cariera, cu influența ei copleșitoare de la vremea respectivă. Pateticul amant, îndrăznise să o înfrunte, să o amenințe, să îi saboteze chiar munca, atunci când se văzuse înlăturat din viața trufașei femei, fără nici o considerație. Ea se bucurase de relația aceea cu toată pasiunea de care era capabilă, dar nu era îndrăgostită. El însă, era pierdut de amor și abandonul ei, aproape îl distrusese. Luptase cu toate resursele pentru a-și salva relația, dar Amneris îl pedepsise fără milă pentru infatuarea lui. Multă vreme după aceea, primise mesaje anonime, care adesea o făcuseră să se cutremure de groază, dar cu timpul acestea încetaseră, până la dispariția lor completă. Colbul uitării se așternuse peste conștiința ei vinovată și timpul părea că tămăduise acel suflet trădat și umilit.

  Acum trecutul se întorsese la ea să-și ceară tributul și nimic nu-l va putea împiedica să o facă, după bunul său plac! Ea nu avea mijloace să se apere și turba de neputință și teamă. Nu-și făcea nici un fel de iluzii în privința lui. Se întreba însă, în ce mod o va pedepsi? O curiozitate bolnavă o cuprinse și dorea să înceapă totul mai repede. Așteptarea era o tortură mai teribilă decât orice durere. 

   - Draga mea, am o surpriză pentru tine! se auzi vocea stridentă a Ambrei, atât de aproape și de neașteptat, încât Amneris tresări înspăimântată. În imobilizarea ei completă, nici măcar o schimbare a expresiei chipului nu era vizibilă pentru ceilalți, dar ea era mai vie ca oricând, acolo, în lumea ei inaccesibilă. Mintea îi funcționa la capacitate maximă, simțurile erau în permanentă alertă, emoțiile stăteau să erupă în trombe vulcanice, dacă ar fi descoperit o fisură, cât de neînsemnată, în învelișul acela uman, complet pietrificat. Doar respirația ceva mai accelerată și pulsul inimii, mai reușeau să depună mărturie pentru stările ei.

   - Îți amintești de ...Giani? Roata vieții e imprevizibilă, ca întotdeauna și întâmplarea a făcut ca el să fie acum fizioterapeutul tău personal! Spitalul l-a trimis la insistențele profesorului care te  tratează, pentru că e cel mai bun! Amneris ar fi vrut să dea viață acelor ochi blestemați ce țintuiau pentru eternitate peretele din fața ei și să sfâșie făpturile care îi hotărau destinul, să-i însângereze cu ascuțișul otrăvit al urii pe care privirea ei o exprima. Era sigură că prădătorul acela cu chip angelic îi dădea târcoale de multă vreme și aștepta momentul oportun să se apropie ca s-o pedepsească. Murea de dorința de a-l privi în față, de a-i arăta că nu se teme de el, de a-l sfida. Îi simțea privirile ironice cum i se târăsc pe trupul inert, intuia zâmbetul triumfător ce i se lățea pe față dar mai ales, o răni disprețul nimicitor cu care o dezveli pentru a ,, evalua” dezastrul făcut de boală asupra ei.

   - Îmi pare nespus de rău să te găsesc în asemenea condiții, Amneris! Sunt de-a dreptul, dezolat! murmură bărbatul. Ea primi compasiunea prefăcută, ca pe o violentă lovitură în plex. Doar ea putea identifica adevăratele sentimente și intenții ale individului ce se va ,, ocupa” de acum cu reabilitarea ei fizică. Vădit impresionat, acesta se întoarse discret către Ambra, care îi confirmă tăcută sentimentele, dar după ce își recompuse o atitudine jovială și optimistă, luă mâna bolnavei și o strânse încurajator.     - Vom face progrese importante, de asta poți fi sigură, draga mea! promise el. Ambra îl strânse de umăr recunoscătoare și o asigură la rândul ei pe Amneris:

   - Are dreptate surioară, nici că puteai nimeri pe mâini mai bune! Giani e unul din cei mai buni fizioterapeuți de la noi din țară, la ora actuală și dacă ai avut norocul să îi fii pacientă, e numai meritul prietenului tău, profesorul Moretti, care a mutat munții din loc pentru a-l aduce aici!

   ,, Mda, mare serviciu mi-a făcut, imbecilul!” replică ea cu amar. 

   - Când poți începe, Giani? întrebă Ambra nerăbdătoare.

   - E deja totul stabilit! De mâine se începe! anunță el senin. Cu cât mai repede, cu atât mai bine. Moretti mi-a spus că în tot timpul ăsta i s-a mai făcut câte o ședință pe săptămână, dar știm cu toții că asta nu poate însemna mare lucru într-o asemenea situație. Pentru a o readuce la o mobilitate minimă, atât cât ne permite boala, trebuiesc luni de muncă asiduă, eforturi și răbdare de ambele părți. 

    - Se va face așa cum zici! decretă Ambra încântată, spre disperarea surorii care o blagoslovi cu foc în sinea ei. Giani își mască satisfacția cu un zâmbet  fermecător, apoi se îndreptă către mumia din pat, strângându-i mâna ceva mai lung.

   - Pe mâine, draga mea! promise el subtil, după care ieși urmat de Ambra. 

   Amneris protesta mută, umplând tăcerea cu vibrațiile minții, ce ricoșau în pereții neclintiți și nepăsători, ca niște plumbi încinși. Prezența celor doi o aduseseră într-o stare de agitație și suferință extremă, iar odată ce se îndepărtară fizic de ea, își puse la treabă toate energiile de care mai dispunea și se reculese de pe unde se risipise sub impactul pericolului iminent. Își sugrumă fără ezitare frica ce creștea în ea necontrolat și începu să se pregătească moral pentru marea confruntare de a doua zi. Nu-și făcea nici un fel de iluzii în ce privește răzbunarea lui. Știa că va fi cruntă și nu-l putea blama foarte tare. Era conștientă de răul pe care i-l făcuse ea și care îi schimbase tot cursul vieții și al carierei, dar spiritul de autoconservare nu cunoștea justificări. Sistemul ei personal de alarmă o luase razna, iar sirenele urlau nebune în sufletul ei. Nu avea alte resurse în afară de însăși mintea sa, prinsă  iremediabil în capcana trupului, pe care doar cu ajutorul ei și al fricii putea chiar să-l reanimeze, oarecum. Avea nevoie de un antrenament inuman pentru a-și mai recăpăta un minim de abilități fizice, atât câte mai rămăseseră necompromise de boală. Cu puterea minții știa că putea ieși din starea de catatonie în care căzuse în urma suferinței îngrozitoare din ,,noaptea  morții”, cum se obișnuise ea să o numească. Spera să-și recupereze, cel puțin, mobilitatea ochilor, ca să poată folosi programul de comunicare virtuală, pe care i-l pregătise cu atâta perseverență, Carla. Trebuia să reușească!

[Corina Militaru]

Trecutul își cere drepturile... Curioasă sunt! :) Frumos scris! :)

[Mihaela Popa]

din ce în ce mai captivant romanul tău, sunt foarte curioasă de ceea ce va urma

[giurgiu maria]

Frumos și captivant Silvia, romanul tău! Aștept urmarea cu interes.