Oglinda

[Corina Militaru]

         

          A fost odată un băiețel care năzuia să aibă mulți, mulți prieteni. De ce asemenea dorință, când majoritatea copiilor râvnesc, poate, la altceva? Probabil, fiindcă nimeni nu-l accepta prin preajmă. Ba mai mult, era mai mereu batjocorit, chiar bătut uneori. Totuși, el nu înceta să imagineze metode să se facă plăcut, căi de a intra pe sub pielea unora sau altora, făcându-le voia, trucuri să pară altfel decât era cu adevărat și în acest fel să câștige atenție, cât mai multă atenție. Să devină cel mai popular băiat. În realitate însă, fiecare încercare de a pune în practică planurile din mintea lui, îl costa scump. Ca un făcut, din ce se străduia mai mult să fie ca toată lumea din aia era și mai insultat, era mai abitir bătaia de joc generală și când interesul pentru el se stingea, era îmbrâncit brutal, alungat să-și facă de lucru în altă parte.

          Toate neajunsurile și izolarea, i se trăgeau de la timiditate. Nu avea nici măcar curajul să ridice privirea din pământ, glasul i se pițigăia de emoție, iar vorba-i curgea molatică, tărăgănată, împotmolită. De parcă nu-și găsea niciodată cuvintele. Și nu pentru că nu-l ducea capul, căci, deși abia începuse clasa întâi, cunoștea de mult alfabetul, cifrele, buchisea și socotea mai repede decât orice coleg de școală. Nici urât ori vreun pipernicit nu era, ba din contra crescuse înăltuț și mai robust decât mulți alții. Totuși sfiala excesivă, neîncrederea în sine, teama că nu se poate ridica la nivelul celorlalți băieți, atrăgea asupra sa reacții tot mai răutăcioase.

          Din ce în ce mai șicanat și respins, copilul nostru, își pierdu de la o vreme speranța că va avea vreodată măcar un prieten. Într-un fel se resemnă. Pricepu în sfârșit că nimeni nu se dădea în vânt după el, însă ceilalți nu renunțară defel la distracția pe seama lui. Deși râvnea, de acum, să fie cumva invizibil, să treacă neobservat, mereu le pica în plasă. Îl prindeau la mijloc, îl zăpăceau, mai încasa și câte un pumn - dacă nu mai rău -, iar când scăpa fugea cât îl țineau picioarele spre casă. Se refugia în camera lui, singurul loc unde se simțea în siguranță.

          Astfel trecură zile după zile. Băiatul nostru se posomora văzând cu ochii. Niciodată nu se simțise bine în pielea lui, dar nici atât de neajutorat, mărunt, neînsemnat. Începu să creadă că nu-i bun de nimic. Deși pornise cu dreptul, nici la școală nu mai obținu rezultate strălucite. Știa răspunsurile corecte, însă, ca un făcut, ori se bâlbâia și apoi rușinat amuțea, ori răspundea repezit și la întâmplare, dornic să demonstreze că poate vorbi iute. În acest fel, nici în orele de clasă nu mai avu liniște - cu toate că abia așteptase să fie elev.

          Într-o zi, după ce sună ultimul clopoțel, pe când se strecura grăbit pe lângă colegi, tot cu privirea ațintită în pământ, preocupat doar să ajungă acasă degrabă și fără peripeții, se împiedică de ceva și căzu. Doar ce ieșise din curtea școlii și, deși crezuse că de data aceasta scăpase nevătămat, iată, era iarăși cu nasul în praf așteptând să audă cascada de râsete răutăcioase. În schimb, o voce puternică și totodată caldă îl întrebă:

          - De ce nu te uiți pe unde mergi?

          Întins încă pe jos, cercetă împrejur să descopere cine îi vorbise. Era bătrânul cerșetor cu înfățișare îngrozitoare, pe care, precaut, îl ocolea de obicei. În fiecare zi - vreme bună ori rea - acel om foarte murdar, stătea pe caldarâm sprijinit de gardul unei case. Și mereu îl privea într-un fel straniu, insistent, cu ochii aceia scânteietori. Două stele pe un cer ca smoala. Simțea în ceafă acea uitătură mult timp după ce-l depășea. Grăbea de fiecare dată pasul, de parcă-l păștea un pericol iminent.     

          Ca prins într-o capcană, încremeni cu toate că ar fi vrut să fugă mâncând pământul. Necăjit, începu să lăcrimeze potolit. Bătrânul, uimitor de sprinten, fu într-o secundă lângă băiat, îl săltă de subțiori pe picioare și apoi ținându-l strâns de mână îl liniști:

          - Nu mai plânge, imediat vei uita orice necaz!

          Nu-și termină el bine vorba că, un fuior de lumină se încolăci în jurul lor, apoi se ramifică și precum o iederă înghiți într-o secundă lumea de jur împrejur. Școală, stradă, oameni, case, mașini, absolut totul se topi ca prin minune într-o ceață sclipitoare. În acea prefacere parcă și copilul lepădă o haină strâmtă și incomodă, simțindu-se deodată altfel. Nu putea defini schimbarea, însă îi era nespus de bine. Cerșetorul avea la rândul său o altă înfățișare. Îmbrăcat într-o sutană lungă, albă, fața curată și senină, își mângâia barba sură, zâmbind întruna. Doar ochii erau aceiași. Fermecat de strălucirea lor, băiatul nu putu să mai aplece privirea. Cerceta ca vrăjit, când acel personaj de basm, când norul de lumină ce-i adăpostea și - nici el nu știu de ce - începu să-și depene povestea. Bătrânul ascultă calm și într-un târziu, mult după ce ultimul sunet se stinsese, rupse tăcerea, întrebând blând:

          - Și care ți-e dorința cea mai mare?

          - Să fiu ca ei! răspunse dintr-o suflare copilul.

          - Hmm... mormăi moșul nu prea încântat, apoi adăugă: Simplu, dar ia să vedem întâi...         

          Nu spuse ce anume, ci trecu la treabă. Surâzând enigmatic în continuare, rupse fâșii de lumină dimprejur ca dintr-o vată de zahăr uriașă și o adună rotocol între palmele-i mari. Apoi, o învârti domol, bolborosind monoton un descântec tainic până când, aceasta se transformă ca prin farmec într-o oglindă. I-o întinse copilului, poftindu-l să se privească. Micuțul se codi puțin - doar se mai văzuse de atâtea ori! Ce putea să afle mai mult decât știa. Și nu se plăcea deloc. „Ce am cerut eu, și ce-mi dă!” gândi cu ciudă și dacă ar fi fost mai îndrăzneț ar fi făcut țăndări acel obiect inutil. Totuși bătrânul căuta spre el în așa fel încât nu putu să-l refuze și ușor iritat, sfârși prin a-i face hatârul. Apucă oglinda în silă și totodată auzi o șoaptă, venită parcă dinăuntrul ei: „Împrietenește-te întâi cu tine!” Dădu să râdă de așa idee năstrușnică, dar se opri gâtuit de emoție, când își zări imaginea. Curios peste măsură studie îndelung copilul frumos, calm, care-l privea relaxat și încrezător de dincolo. Dar cum tot nu-i venea a crede se întoase către moș, așteptând o confirmare. „Da, ești tu!” îi spuse acesta.

          Pe dată își simți ființa inundată de încredere. Alunecând tumultuoasă prin vene îi irigă fiecare celulă a corpului, apoi se concentră în inimă, gravând acolo imaginea din oglindă. Pentru totdeauna. După aceea auzi ca prin vis o bătaie din palme și subit totul dispăru, iar el se trezi în banca lui, la școală.

          Clopoțelul tocmai sunase încheierea orelor. Copilul nostru își adună lucrurile pe îndelete, zâmbind întruna, preocupat mai degrabă să-și observe colegii. Ca și cum abia îi descoperea. Într-un fel chiar așa era, iar încântarea lui nu cunoștea margini. Odată închis ghiozdanul, îl aruncă pe un umăr și cu pași siguri se îndreptă spre ieșirea din clasă. Nu avu nicio ezitare, nicio spaimă. Nici când cel mai crud dintre colegi îi tăie calea. Acesta din urmă, înfoiat ca un cocoș, privise întâi audiența - se adunaseră câțiva curioși -, ca și cum ar fi spus : „Uitați la mine!” Apoi avansase legănându-se ușor de pe un picior pe altul până ajunsese aproape să-i sufle în nas, dar ca un făcut, în loc să intimideze, întâlni o privire limpede și calmă, o oglindă în care se văzu pe el, așa cum era în adâncul sufletului: mic, urât și neomenos. Derutat și destul de înfricoșat, nu mai știu cum să reacționeze. În cele din urmă, făcu stânga împrejur și plecă împreună cu amicii lui.

          Se povestește că, răutăciosul a fost atât de zdruncinat de imaginea lui încât s-a schimbat la scurt timp după acea întâmplare. La fel au pățit și alții, iar băiatul nostru, deși nu a devenit niciodată cel mai popular - așa cum dorea la un moment dat -, și-a făcut mulți prieteni de nădejde.

          Astfel, visul lui s-a împlinit. Îi este și acum dragă amintirea acelui cerșetor, însă nu l-a mai revăzut niciodată. A dispărut fără urmă sau poate a fost numai o plăsmuire a imaginației lui. 

[Bonnie Mihali]

Foarte frumoasă povestioara, Corina! Sincere felicitări!

[Corina Militaru]

Drag, Bonnie! Mulțumesc! :)

Bonnie Mihali a spus :

Foarte frumoasă povestioara, Corina! Sincere felicitări!

[Elena Mititelu]

Frumoasă și educativă povestioară! Felicitări!!

[Dumitru Ichim]

Citită cu deosebită plăcere!

[Corina Militaru]

Mulțumesc, dragă Elena! :)

Elena Mititelu a spus :

Frumoasă și educativă povestioară! Felicitări!!

[Corina Militaru]

Bucuroasă! Mulțumesc frumos! :)

dumitru ichim a spus :

Citită cu deosebită plăcere!

[Valeria Merca]

O povestioara sensibil conceputa, cu invataminte pentru copii.

Am citit cu mare drag.

[Mihaela Suciu]

Tâlcul și modul de-a o așterne o fac să fie mai mult decât o poveste, este o oglindă a ta, ne uităm în ea și ne vedem mult mai frumoși. Ești minunată! 

[Corina Militaru]

Drag de popasul tău, Valeria! :)

Valeria Merca (Adelaide) a spus :

O povestioara sensibil conceputa, cu invataminte pentru copii.

Am citit cu mare drag.

[Corina Militaru]

Mă privesc în oglindă și văd că am roșit. De bucurie! :) Drag de tine și de scrisul tău, Mihaela! 

Mihaela Suciu a spus :

Tâlcul și modul de-a o așterne o fac să fie mai mult decât o poveste, este o oglindă a ta, ne uităm în ea și ne vedem mult mai frumoși. Ești minunată! 

[Corina Militaru]

Foarte bucuroasă, dragă Melania! :)

Melania Briciu Atanasiu a spus :

O poveste al carei mesaj si forta educativa m-au cucerit.

[Giurgiu Silvia]

O poveste cu un înteles profund scrisă cu deosebită pricepere! Admiratie, Corina!