Dileme (continuare-fragment 17)

[Giurgiu Silvia]

  -Uff, ce zi! suspină Lea lăsându-se să cadă pe patul desfăcut pentru somn, înfăşurată în halatul de baie, cu părul încă ud, sub turbanul improvizat dintr-un prosop. Şocul de peste zi provocat de întâlnirea neaşteptată, o tulbura încă, dar nu în măsura în care s-ar fi aşteptat. Timpul îşi făcuse treaba sa şi rănile trecutului se cicatrizaseră destul de bine. Era sigură însă, că Diana nu era la fel de liniştită. Conştiinţa murdară nu se vindecă niciodată, ci numai adoarme cu timpul. Ridică din umeri, indiferentă la criza pe care femeia aceea o trăia acum, după ce o revăzuse pe ea, mielul sacrificat pe altarul unei prietenii criminale. Gândurile o asaltau ca un roi de muşte iritate şi mintea ei plecase anticipat în călătoria către oraşul natal, din ziua următoare. Neliniştea îi mușcă inima, neştiind ce v-a găsi acasă după atâţia ani de absenţă. Îşi impuse să nu se lase pradă incertitudinilor şi astfel simţi stomacul protestând din cauza foamei. Prânzul îi fusese compromis şi acum corpul îşi cerea imperios, drepturile.
   Cu un salt sprinten ajunse la oglindă şi începu să îşi usuce părul meticulos, după care se îmbrăcă şi coborâ la restaurantul hotelului. Doar câteva mese erau ocupate, iar ea se aşeză într-un colţ mai ferit ,la o masă cochetă de două persoane. Ospătarul o salută jovial şi aşteptă respectuos comanda. Ea îi surâse prietenos şi aruncă o privire pofticioasă asupra meniului apetisant, dar îşi comandă ceva uşor căci era destul de târziu şi dorea să doarmă în noaptea aceea. Avea nevoie de toate forţele pentru a înfrunta evenimentele zilelor următoare. Pentru o clipă îi reveni în minte Carlos şi inima i se strânse dureros, dar alungă amintirea cu hotărâre. Nu era încă timpul ca cele două lumi ale ei, să se intersecteze. Se simţea bine acolo şi zăbovi destul de mult, bucurându-se de prezenţa discretă a atâtor necunoscuţi, ce petreceau o seară tihnită şi liniştită, ca şi ea.
   Lea încercă să completeze somnul cam agitat de peste noapte, în legănatul dulce al trenului ce o purta în trecut. Dimineaţa era proaspătă şi promiţătoare iar ea se simţea neaşteptat de calmă. Ridicase o barieră invizibilă în calea gândurilor şi a imaginaţiei nelăsând nici o portiţă către viitorul destul de incert. Voia să descopere totul pas cu pas, să trăiască fiecare moment în toată naturalețea lui, fără să aibă vreun fel de aşteptări. Zâmbi imaginilor superbe ce i se ofereau din goana trenului, simţindu-se pregătită şi gustă cu plăcere emoţia ce-i atingea timid sufletul. Recunoştea locuri, senzaţii, mirosuri, zgomote, chiar. Privea printre genele întredeschise, trecătorii ce se perindau pe coridoare şi compartimente trăgând după ei valize ce conţineau povestea fiecăruia. Nu dorea să cunoască niciuna, dar faptul că existau îi dădeau un sentiment de confort moral şi apartenenţă. Nu se mai simţea străină, deşi nu cunoştea pe nimeni, căci era acasă. Auzea limba ei, recunoştea obiceiuri, idei, felul de a se îmbrăca, aspectul fizic care iese în evidenţă oriunde ai fi în lumea asta mare. "Ce bine e să fii printre ai tăi, în ţara ta, în lumea ta!" se gândi ea fericită.
   Somnul încurajat de surâsul serafic întipărit pe chipul relaxat şi senin al Leei, o învălui cu vraja lui irezistibilă. Timpul se opri împotmolit în vise. Când mecanismul său tainic se repuse în mişcare, Braşovul întâmpină cu reverenţe istorice călătorii nerăbdători. Instinctiv, Lea deschise ochii şi recunoscu oraşul copilăriei, care îi deschidea larg porţile, primind-o la sânul lui ca pe o fiică pribeagă pe care o considerase pierdută pentru totdeauna. Din adâncurile colbuite ale sufletului, emoţiile izbucniră cu intensitate, luând cu asalt inima ce pulsa nebuneşte.Cu mâinile tremurând apucă trollerul uriaş pe care i-l coborâse un tovarăş de călătorie, de pe suportul de bagaje şi îl târâ după sine prin mulţimea grăbită ce se înghesuia la coborâre. Ajunsă pe peronul gării, Lea retrăi intens amintirea vie a unei alte asemenea debarcări pe un alt peron, într-o altă gară, într-o altă ţară... O alungă cu o mişcare a mâinii de parcă ar fi fost o insectă zgomotoasă şi supărătoare. Respiră cu nesaţ parfumurile familiare, admiră schimbările remarcabile ale ultimilor ani ce se observa peste tot, şi simţi nevoia să se oprească puţin în furnicarul de lume. Se aşeză liniştită pe o bancă şi stătu aşa minute în şir, privind, ascultând şi construind un plan pentru orele următoare.
   Era 11 dimineaţa şi încă nu luase micul dejun, iar stomacul dădea semnale tot mai insistente că fusese neglijat. Dorea să fie în formă pentru a înfrunta cum se cuvine emoţiile zilei, aşa că intră în barul gării şi îşi luă o cafea şi o plăcintă cu brânză. Renunţase la clasicul croissant cu capuccino, de când lăsase Italia. Acum şi aici voia să trăiască româneşte. Fără să mai piardă timpul, chemă un taxi şi începu aventura ei temerară. Cu vocea sugrumată de emoţie, comunică adresa la care trebuia să ajungă şi se lăsă cu ochii închişi pe bancheta din spate,încercând să-şi imagineze ravagiile anilor şi ale durerii imprimate pe chipurile şi în sufletele celor dragi. Se rugă să-i găsească încă, acolo unde-i ştia. Iar cenzură gândurile şi emoţiile, amânând pe cât posibil certitudinile de care acum începuse să se teamă. Îndrăzni să privească imaginile atât de familiare ale cartierelor şi cu cât se apropia mai mult, cu atât tremurul adânc creştea în ea urcând în gât, tăindu-i suflarea.
  -Am ajuns, doamnă! anunţă şoferul făcând-o să tresară speriată. Vă ajut să coborâţi valiza din portbagaj.
  -Mulţumesc! şopti ea întinzându-i banii deja pregătiţi. Tâmplele bubuiau de acum atât de tare, încât nu auzi salutul bărbatului ce plecă, privind-o mirat. Rămase imobilă alături de valiza aproape uitată, şi privi lung clădirea în care auzea parcă, glasuri de copii fericiţi ce-şi trăiau copilăria în vremuri îndepărtate. Când se dezmetici, înţelese că vocile vesele şi cristaline nu veneau de chiar aşa de departe.    Un grup de copii gălăgioşi îşi revendicau foarte zgomotos şi insistent o minge, chiar pe platforma din faţa blocului unde locuiau părinţii ei. Observă cu luciditate schimbările făcute de progres şi tehnologie şi aici, ca mai în toată lumea, apoi se apropie hotărâtă de interfonul sofisticat ce apăruse acolo de curând, judecă ea după aspectul său nou şi modern. Degetul ezită înainte să apese butonul şi rămase suspendat câteva clipe nedefinite. Tresări speriată şi se trase înapoi când uşa blocului se deschise, lăsând să iasă un locatar grăbit, care nici nu o privi, măcar. Prinse din zbor uşa ce se închidea şi o blocă cu piciorul. Intră în scară cu valiza uruind pe roţile metalice şi se îndreptă către ascensor cu paşi şovăielnici.
   Se temea! Dar nu se opri... Liftul dădu un semnal sonor şi vizual destul de evident când se opri , dar Lea nu părea să fi auzit. Uşile automate se deschiseră invintând-o să iasă, fără prea multă ceremonie. Nehotărâtă păşi în hollul îngust şi întunecos, fixând cu privirea uşa gri metalică, pe care nu o cunoştea şi nici numele familiei scris cu litere ostentative pe tăbliţa argintie. Speră cu ardoare să fi greşit adresa şi se uită în jur, dar toate erau la locul lor, aşa cum le ştia. Până şi plantele palide din cauza lipsei de lumină, erau la locul lor. Dar pe uşa părinţilor săi, acum era un alt nume...

[Corina Militaru]

Frumos! :) Am citit cu plăcere!

[Mihaela Suciu]

Un text pe care l-am citit cu plăcere, efectiv poți vizualiza descrierile, observațiile... ”Până şi plantele palide din cauza lipsei de lumină, erau la locul lor. ” - asta mi-a plăcut în mod deosebit.

Cu drag!