Texte înscrise la concursul de proză "Rădăcini" - ediţia I- partea I

[Belean Maria Ileana]

1. Când ai credinţă

 

Luna se arătase mai devreme pe cer.

De ce oare spune bunica despre lună şi soare că niciodată nu se vor întâlni?

Mereu vorbeşte despre dragostea lor de parcă ar fi oameni!

Theodora  clipea încercând să surprindă printre gene imaginea astrului. Chiar o fi existând un om acolo pe lună?

Se desluşeşte o siluetă, însă nu credea că cineva poate sta  departe de pământ.

De sub podul înalt de câţiva metri, nu ai fi zis că luna e departe. De ce tocmai acum se gândea ea la lună?

Andrei adormise. Ea încerca să-l încălzească.

Tot nu auzise vreun zgomot.

Era în pustiu!

Merseseră toată ziua şi  nu găsiseră un drum care să-i ducă spre un oraş sau sat.

Le era foame şi frig. Se gândea la cele întâmplate.

Seara  trecută aţipise din cauza căldurii năucitoare din maşină.

Andrei a ţipat o dată şi maşina s-a izbit puternic de un copac.

Ei doi au zburat prin geam efectiv şi au fost  aruncaţi pe o grămadă de iarbă uscată. Aveau zgârieturi pe tot corpul, dar trăiau. Când maşina se aprinse, pur şi simplu, au luat-o la fugă.

S-au oprit la marginea pădurii. Bucăţi de metal, un miros greu de fum şi cam atât. Unchiul Valeriu murise.

Copiii, destul de mici pentru a realiza ce dramatică era situaţia, au revenit pe drumul care părea necirculat.

 Andrei plângea şi o spaimă teribilă o cuprinse şi pe fetiţa de numai şapte ani.

Verişoara lor, Gloria îşi sărbătorea ziua de naştere, iar ei nu puteau lipsi. Cum tatăl micuţilor era plecat din localitate, hotărâse unchiul Valeriu să-i ia. Distanţa era destul de mare între cele două localităţi, iar drumul, nu prea circulat.

- Unde mergem? întrebase Andrei.

- Nu ştiu. Cred că ar fi bine să nu ne îndepărtăm de drum.

- Îmi este frig, Theo.

- Şi mie.

În octombrie fusese destul de cald, ziua, dar noaptea temperatura scădea foarte mult, iar dimineaţa se aşeza un strat de brumă.

Fiind întuneric le era teamă să înainteze. Poate că cineva zărise flăcările maşinii şi venea într-acolo.

Au aşteptat câteva ore, până când nu mai ieşea nici fum.

Întunericul şi ceaţa îi speria cel mai mult.

- Cred că ar  trebui să plecăm înapoi!

Mergem acasă, Andrei!

- Dar nu vedem nimic!

- Nici aici nu putem rămâne. Eu adormisem, dar tu nu ai văzut case pe unde am trecut?

- Nu-mi amintesc.

Copiii plecară. Se ţineau strâns de mână şi Theodora căuta cu vârful pantofului marginea drumului. Spera să nu se rătăcească. Au ajuns după câteva minute la un pod mare.

Nici o maşină nu trecuse în tot acest timp.

Prea multă linişte!

Copii au adormit în cele din urmă îmbrăţişaţi sub pod, pe o bucată de cârpă aruncată probabil de vreun trecător.

De dimineaţă s-a auzit o maşină, dar până au ieşit ei dispăruse.

Au pornit pe drum. Se frecau la ochişori şi nu le venea să creadă că au ajuns singuri în pustiu. Au mers o zi întreagă fără să zărească pe cineva. Când se înserase nu ştiau unde vor rămâne peste noapte. Foamea le trecuse.

Credeau că o vor întâlni pe mama undeva la un capăt de drum, însă nimeni nu plecase să-i caute.

Ce îi nedumerea cel mai mult era lipsa oricărei vietăţi!

Pământul nu era pustiu, aşa învăţaseră ei! Dar unde sunt satele şi oraşele pline de viaţă?

Unde sunt oamenii?

- Uite un pod mare!  zise Andrei arătând cu degetul.

- Da. Vom dormi ca şi noaptea trecută.

- Oare mai ajungem acasă?

- Ce ştiu eu! Mama cred că plânge foarte mult…

- Dacă vom muri?

- Nu cred că se va întâmpla asta. Ai văzut că Doamne, Doamne nu ne-a lăsat nici când tata a rămas blocat în mina aceea. Noi suntem fiinţe nevinovate, aşa a zis bunica!

- Ce înseamnă, asta?

- Că nu am făcut rău nimănui.

- Dar eu am făcut!

- Cui?

- Ioanei.

- Ce i-ai făcut?

- Am scuipat-o.

- Şi ea ce a făcut?

- M-a scuipat şi ea.

- Cred ca Dumnezeu te-a iertat.

- Ea a plâns. Poate de-asta ne pedepseşte acum!

- Nu te mai gândi la nimic!

- Ce să fac altceva?

- Nu ştiu.

- Ne rugăm?

- Să spunem cum a zis bunica: ,, Doamne, Tu eşti păzitorul nostru şi îngrijitorul nostru; Tu ne înveţi să iubim şi să fim buni; te rugăm să ne scoţi din necazul acesta şi să ne duci înapoi la mama şi la tata’’…

- Şi la bunica…

- Da, la bunica… Amin!

- Amin!

- Acum să dormim.

- Tu poţi să dormi nemâncată?

- Nu cred, dar am stabilit că nu ne gândim la mâncare.

- Sau ne gândim că e făcută de bunica Ioanei…

- Îh!

- Vezi că merge!

- Da. Să dormim!

Fata se temea de animalele sălbatice şi încerca să nu doarmă prea mult. Se trezea foarte des.

Îi îngheţa spatele, îi amorţeau picioarele, dar nu se plângea de nimic. Trecuseră prin tot felul de încercări şi se călise. Cu vreo doi ani în urmă casa lor mică şi sărăcăcioasă rămăsese fără acoperiş. Într-o noapte suflase vântul atât de tare că luase tablele ruginite şi ploua pe toate lucrurile. Îşi aminteşte ce friguri păţise după aceea şi zilele petrecute la spital când nimeni nu credea că ea va mai trăi.

Lui Dumnezeu îi este milă de omul necăjit! Unchiul Valeriu îi ajutase foarte mult, iar acum el nu mai este. O lacrimă se scurse pe obrazul fetei. Cum să scape din acest impas?

Trebuie să ajungă la o casă, nu se poate!

Dimineaţa câţiva stropi reci de ploaie ajunseră lângă ei.

Se ridicară brusc şi alergară pe pod. Încă nu se vedeau casele. Cum vor înainta, dacă plouă? Priviră în toate părţile. Nici ţipenie de om. În partea stângă era pădurea, iar în partea dreaptă se vedea undeva la câteva sute de metri o baracă.

- Să mergem acolo Andrei, poate găsim pe cineva!

- Nu avem de unde să ştim ce este acolo.

- Trebuie să fie ceva.

Copiii părăsiră drumul şi săriră peste un şanţ destul de mare.

- Uite, este o cale ferată!

- Iar la căsuţa aceea se vede fum!

- Andrei suntem salvaţi!

Alergară împiedicându-se prin ierburile uscate.

Ajunşi la uşă bătură şi aşteptară ca cineva să îi poftească.

Nu se auzi nimic. Fata deschise uşa. Era o locuinţă îngrijită bine. Focul trosnea în sobă, însă nimeni înăuntru. Intrară şi se încălziră. Deschiseră şi cealaltă cameră să se convingă. Părea o cămară. Avea multe lemne şi cartofi.

Theodora deschise uşa sobei şi mai puse câteva lemne să nu se stingă.

În dulapul de lângă pat găsiră o pâine veche şi câţiva cartofi copţi.

- Theo, nu putem mânca !

- De ce?

- Dacă se întoarce stăpânul casei?

- Dacă se întoarce îi cerem scuze! Doamne, tu vrei să murim de foame? Suntem nemâncaţi de când am plecat de-acasă!

- Bine, dar eu nu-i spun că i-am mâncat mâncarea.

- Lasă, că nu ne face nimic.

Cei doi mâncară tot, apoi se încălziră şi priviră prin ochiul mic de geam.

- Azi vom rămâne aici, ne odihnim, ne încălzim şi poate se întoarce omul care locuieşte aici.

Copiii nu lăsau focul să se stingă, dormeau pe rând, tresăreau la fiecare zgomot, dar se simţeau mai bine decât afară sub poduri. A doua zi când s-au trezit câmpul era alb.

Ningea fără oprire. Uitaseră de câte zile rămăseseră singuri. Nimeni nu îi căutase. Norocul lor a fost această cabană plină cu lemne şi provizii, altfel …

Aşteptarea îi obosea. Mereu se gândeau la ce este în sufletul părinţilor care îi cred morţi în accident.

Într-o seară auziră lătratul unui câine.

- Poate este un lup, Theo, ce facem?

- Lupii nu latră aşa. Sigur e un câine. Cred că s-a rătăcit şi el.

Fata deschise uşa, iar câinele se apropie de ea parcă-i spunea ceva.

- Theo nu pleca departe! Theo!

- Andrei! Este un om căzut în zăpadă! Andrei!

Cu greu reuşiră să-l târască în baracă. Era îngheţat şi inconştient. Îl descălţară şi îl aşezară pe pat. Omul respira, dar avea ochii închişi.

Fata îl mângâie pe frunte. Nu schiţă nici un semn că şi-ar fi revenit. Câinele stătea lângă sobă aşteptând ca cei doi copii să-i spună ceva despre stăpânul său. Nici ei nu ştiau dacă va supravieţui. Omul a avut câteva zile de coşmar. A făcut febră, delira tot timpul şi striga după ajutor.

Theodora ştia de când a avut mama ei febră, că apa rece ajută foarte mult. Bunica îi arăta cum se pun compresele. Urmase întocmai sfaturile bătrânei şi până la urmă omul îşi reveni.

- Unde mă aflu?

- Sunteţi la cabana de lângă calea ferată.

- Dar voi cine sunteţi?

- Eu sunt Theodora şi el este Andrei, fratele meu.

Câinele se apropie de pat schincind.

- Lupu’ , eşti aici, prietene?

- El v-a salvat viaţa. A venit până aici şi a lătrat, parcă ştia că cineva este în cabană.

- Păi în cabană nu trebuia să fie nimeni!

- Noi ne-am rătăcit şi am găsit aici adăpost şi hrană, dar mai ales foc. A fost pentru noi o casă destul de primitoare, altfel muream de frig sau ne mâncau animalele sălbatice.

Andrei stătea speriat într-un colţ. Lacrimile îi curgeau, dar nu lăsa să se vadă.

- El de ce plânge?

- Se teme să nu ne certaţi că v-am mâncat mâncarea!

- Doamne fereşte! Voi m-aţi salvat!!!

- Cum aşa? îndrăzni băiatul să întrebe.

- Dacă tu şi sora ta nu mă găseaţi la timp îngheţam. Ştiu că am alunecat în şanţ, apoi m-am târât prin zăpadă, însă nu am avut putere să mă ridic. Lupu’ a văzut fumul de la coş, sunt convins, altfel pleca în sat după ajutoare.

- Cât de mult este până în sat?

- Să tot fie vreo treisprezece kilometri. De ce?

- Şi noi care stăm de atâtea zile aici! Puteam să ajungem acasă mai repede.

- Ce s-a întâmplat cu voi?

- Am plecat cu unchiul Valeriu şi maşina s-a lovit de un copac, după aceea a luat foc.

- Am auzit de un accident, dar asta a fost acum trei săptămâni şi s-a spus că nu sunt supravieţuitori. Când au ajuns acolo nu au găsit decât o grămadă de fier şi nimic altceva.

- Noi trăim.

- Asta văd.

Se lăsă o linişte apăsătoare. Fata scoase doi cartofi din foc şi-i întinse bărbatului care o privi cu admiraţie.

- Dumnezeu are grijă de oamenii necăjiţi!  zise ea. Mai avem provizii pentru o singură zi.

- Atunci am ajuns la timp! Trebuie să vă duc înapoi acasă.  Frigul de-afară nu-i sperie pe copii. Câteva ore îi despărţeau de mama şi tata care îi plâng de trei săptămâni.

Nenea Mircea lucra la calea ferată, era acar. O dată la două săptămâni ajungea la canton. Vremea capricioasă îl făcuse de-a lungul timpului să fie pregătit de orice şi de-aceea îşi adusese provizii şi lemne. Trecură şanţul, apoi drumul plin de nămeţi îi obosea, dar nu se opreau.

Primele case nu le erau cunoscute, dar pe măsură ce înaintau îşi dădeau seama că locurile acelea nu le sunt străine.

- Pe părinţii voştri îi cunosc mai puţin. Am auzit câte probleme aţi avut şi în timpul furtunii.

- Da. Viaţa nu ne-a fost uşoară niciodată.

- Dacă nu treceaţi prin atâtea, crede-mă că aţi fi murit în câmp. Sunteţi nişte eroi!

- Îmi este frică să o văd pe mama distrusă!

- Totul va intra în normal odată ce veţi ajunge acolo.

Era la amiază când poarta scârţâi şi copiii însoţiţi de nene Mircea intrară.

Tatăl nu schiţă nici un gest. Privi spre ei ca şi când nu i-ar fi văzut. Theodora nu înţelegea ce se întâmplă.

Uşa se deschise şi în prag apăru bunica. Era palidă şi îmbrăcată în negru părea că nu e ea.

- Bunicooo!!!!  strigă Andrei.

Cei doi copii o îmbrăţişară pe bătrână şi ţipau cât îi ţinea gura:

- Suntem bine! Suntem bine!!!

Tatăl, destul de şocat îi strânse la piept sărutându-i pe frunte.

- N-am crezut că sunteţi voi. Vă visez în fiecare noapte, vă văd ziua prin curte, dar ştiu că sunt năluciri.

- Şi acum ai crezut la fel, tată?  întrebă Theodora.

- Da.

- Mama ce face?

- Cred că se roagă pentru sufletele voastre, răspunse bunica.

- Şi noi ne-am rugat, bunico, aşa cum ne-ai învăţat!

- Copila mea, dragă…

Mama s-a bucurat cel mai mult. Faţa i s-a luminat la vederea celor doi copii. Au povestit o noapte întreagă despre câte au îndurat, şi unii, şi alţii, dar credinţa i-a ţinut în viaţă pe toţi.

- Dumnezeu este singurul în măsură să stabilească ce se întâmplă cu fiecare dintre noi şi mai ales când ne cheamă la El pentru Viaţa Veşnică, dar voi aveţi rădăcinile sufletului adânc înfipte în Marea Iubire, le-a zis bunica.

 

 

 

2. Realitate dureroasă 

 

Afară ploua. Ce straniu să asculţi ploaia cum cade pe trotuare, ca pe acoperiş. Cei nouă copii se ghemuiseră într-un colţ lângă o ţeavă prin care trecea apa caldă. Vlad avea şapte anişori, iar viaţa lui de până acum fusese una lipsită de griji. Văzuse doar desene animate şi nu ştia nimic despre traficanţii de copii.

- Ajutor! strigă el speriat.

- Ce-ai de ţipi? îl întrebă Marinică, un băiat ceva mai mare de doisprezece ani.

- Un şobolan a trecut peste picioarele mele!

- Se vede că eşti dintr-o familie bună, crescut ca-n palmă! N-ai văzut până acum un şobolan?

- La televizor şi…aveam câteva jocuri pe calculator, dar aşa…nu.

- De-asta faci pe tine de frică! Ar trebui să te obişnuieşti, că ăştia au planuri mari cu noi şi nu ne mai eliberează…

- Ce vor să ne facă?

- Am auzit că ne duc în Franţa la cerşit!

- Doamne, nu se poate! începu să plângă o fetiţă cu bucle blonde.

Erau patru fetiţe şi cinci băieţi, de vârste diferite, din familii diferite.

Frigul şi foamea nu-i speriau atât de tare ca cele auzite mai devreme.,, Oare să fie adevărat?’’ se întrebă Petruţa. Gândurile lor zburau departe la paturile calde şi la farfuriile pline de pe masă. Se întunecase bine afară şi oricum nimeni nu se gândea să-i caute tocmai aici în canal. Nu erau departe de oraş pentru că mai auzeau paşi din când în când. Cei care îi aduseseră în acest loc aveau pregătită o cuşcă specială, altfel găseau o soluţie să evadeze, chiar dacă sunt copii.

Petruţa se întorcea de la şcoală când un bătrân a rugat-o să-l ajute să traverseze strada, apoi nu îşi mai aminteşte nimic, le povestise ea celorlalţi copii.

- Dar pe tine, cum te-au luat că eşti mai mare? îl întrebă Vlad pe Marinică.

- Mă jucam fotbal cu băieţii şi se întunecase. Tot drumul până acasă am avut senzaţia că sunt urmărit, dar nu m-am speriat. În faţa blocului cineva s-a repezit la mine, apoi mi-a pus o substanţă la nas şi m-am trezit aici. Mă cam doare spatele, cred că m-au lovit. Se făcu linişte.

- Pe voi cum vă cheamă? îi întrebă Marinică.

- Eu sunt Laura şi am nouă ani. M-a trimis mama să duc gunoiul şi un bărbat mare, îmbrăcat în negru, m-a luat cu forţa în maşina lui.

- Eu sunt Aurora şi am unsprezece ani. Am fost cu mama la cumpărături şi

m-am rătăcit de ea. Tot un bărbat m-a prins şi pe mine.

- Eu sunt Sânziana şi am şase ani. A venit la grădiniţă un nene, care a spus că lucrează cu mami la birou şi m-a adus aici.

- Eu sunt Sănducu şi am şapte ani. Mă dădeam cu rolele prin parc şi cineva m-a împins într-un tufiş, dar nu-mi amintesc decât cum striga bunica şi nu puteam să-i răspund.

- Eu sunt Liviu, am zece ani şi mama a plecat la serviciu, dar a sunat un domn la uşă, mi-a spus să deschid că e de la gaze şi că sare blocul în aer. Cum văzusem la ,,Ştiri’’ astfel de întâmplări am deschis uşa,… restul nu-mi amintesc.

- Şi tu? zise Marinică arătând spre un băieţel care nu scosese nici un sunet până atunci. Părea că nu-l interesează nimic.

- Eu sunt Matei. Oricum nu aveam unde să mă duc. Am crescut la o casă de copii. Plecasem să cerşesc, în faţă, la teatru, şi un domn m-a chemat la el la maşină să-mi dea nişte bani. Eu m-am apropiat şi m-a tras înăuntru. Nu contează dacă ajung în Franţa, s-au oriunde în lumea asta; pe mine nu mă aşteaptă nimeni. Pentru voi e mai greu, că se îmbolnăvesc ai voştri gândindu-se că aţi murit.

Se căutau prin întuneric şi mai vărsau câte o lacrimă.

- Important este să nu ne pierdem speranţa! zise Marinică.

- Dacă rămânem împreună, poate reuşim să scăpăm cumva! încercă Liviu să-i încurajeze.

Gura canalului începu să se mişte încet. Copiii se strânseră lângă ţeavă fără să scoată un sunet. Coborâră doi bărbaţi. Aveau feţele acoperite.

- Ce faceţi copii? îi întrebă primul.

Nu răspunse nimeni.

- Lasă-i mă, Rambo, nu vezi că şi-au înghiţit limba!

- Arnold, mai bine întreabă-l pe Killer dacă l-a prins pe celălalt, că mâine vine şeful să-i ridice şi nu avem echipa completă.

- Bine. Urc să-l întreb.

Bărbatul pe care ei auziseră că-l cheamă Rambo se plimbă în jurul cuştii şi le zise:

- Dacă sunteţi cuminţi, vă aduc ceva de mâncare!

- Dar eu vreau la toaletă, zise Marinică.

- Unde să te duc eu pe tine la toaletă, că n-am unde. Faci pe tine!

Bărbatul izbucni într-un râs zgomotos. Copiii se speriară.

Apoi urcă şi îi lăsă acolo fără să le aducă nimic, nici apă.

Spaţiul era destul de îngust pentru a dormi cât de cât confortabil. Cei mici plângeau şi în somn. După câteva ore gura canalului se deschise din nou. De data aceasta era doar un bărbat care purta pe braţe un alt copil. Marinică zări lumina de la gura canalului. Începea o nouă zi.

Mascatul lăsa să se vadă o oarecare stângăcie. Obosise să-l care pe copil şi nu reuşea să scoată cheile de la cuşcă. Marinică speculă acest lucru şi se arătă dornic să-l ajute pe mascat.

Cred că era altul, iar cei doi, Rambo şi Arnold plecaseră. Mascatul îl lăsă pe Marinică să ia cheile şi să deschidă lacătul cuştii pe care băiatul încercase să-l deschidă şi cu o agrafă de la una din fetiţe, dar nu reuşise.

Uşa se deschise şi copilul cel nou se trezi, mai să scape din braţele mascatului. Acest incident îi atrase atenţia mai mult decât trebuia şi Marinică reuşi să se strecoare afară din cuşcă.

În câteva secunde era în stradă.

Alergă fără să se oprească până departe. Se zăreau primele blocuri. La benzinărie era deschis non stop, aşa că intră în fugă şi-l rugă pe vânzător să sune la poliţie.

Când mascatul realiză că fusese păcălit scoase o staţie şi începu’ să înjure.

-Rambo sunt Killer, avem probleme!

- Cât de mari?

- Cel mare a fugit!

- Mă duc să-l caut! Bă, dobitoc eşti! Trebuie să mutăm păsările din cuib! Îl trimit pe Arnold la tine şi mergem la salonul doi.

În mai puţin de o oră copiii ieşeau din canal, legaţi la ochi şi aruncaţi într-o maşină.

La poliţie Marinică povesti exact cum se întâmplase, dar când ajunseră poliţiştii cuşca era goală.

- Nu avem decât o soluţie! zise unul din poliţişti.

- Care? întrebă Marinică.

- Să intri înapoi acolo.

-Cum?

Îţi vom pune un sistem care va detecta fiecare mişcare a ta şi numai în acest fel vom reuşi să-i eliberăm pe copii.

- E prea riscant! zise un alt poliţist. Ei ştiu deja că a fost la poliţie.

- Nu. Noi am făcut un control fără să fim văzuţi…

- Trebuie să mă întorc la ei! Data viitoare pot prinde şi mai mulţi copii… În plus cine îmi garantează că nu mă prind din nou?

-Să trecem la treabă!

Marinică se apropie de locul de unde ieşise. Aşezat pe spate în şanţ aşteptă cam mult până când un bărbat în costum se apropie de el. Îl lovi încet cu piciorul, apoi scoase staţia şi vorbi pe un ton batjocoritor:

- Arnold, voi aţi căutat în apropiere de cuib?

- Ne-am uitat, şefule!

- V-aţi uitat, pe dracu!

- E în şanţ, rănit.

- Vin să-l iau!

Marinică fusese machiat destul de bine, să pară accidentat.

L-au suit într-o maşină.

- Cred că a fost lovit de o maşină! zise bărbatul în costum. Dacă nu îşi revine, scăpaţi de el în râu, să pară un accident de joacă.

- Da şefu’!

Auzindu-le intenţia, băiatul a început să se mişte şi să bolborosească ceva.

Într-un beci erau îngrămădiţi aproape treizeci de copii. Captura fusese mult mai mare, iar  unii chiar nu mai realizau ce se întâmplă cu ei. Probabil stăteau de câteva zile închişi, nemâncaţi şi ameninţaţi cu moartea.

Marinică se nelinişti puţin. Dacă poliţiştii pierduseră legătura şi el era din nou în primejdie?! Trebuia să creadă că totul e bine.

Copiii care-l cunoşteau veniră să-l întrebe ce se întâmplase, însă el nu avea cum să le spună adevărul.

În beci coborâră cei trei mascaţi.

Unul dintre ei îi ţinea şi un altul îi lega la ochi, iar cel de-al treilea îi urca pe scări.

Sosise tirul care-i transporta peste graniţă.

Copiii legaţi ajunseseră într-o hală foarte mare unde aştepta tirul. Când uşile din spate se deschiseră Marinică simţi că leşină. Unde erau poliţiştii?

Copiii ţipau şi zbăteau încercând să scape. Erau loviţi cu picioarele peste tot până se linişteau. Urcaţi în tir, copiii nu mai aveau nici o şansă de a scăpa. Marinică se resemnase.

Fără să opună rezistenţă, urcă alături de ceilalţi. Se gândea că a avut o şansă pentru a ajunge acasă, dar nu a fructificat-o. Era târziu şi de prisos să îşi mai facă procese de conştiinţă acum.

Porniseră pe un drum fără întoarcere. Maşina mergea destul de repede. Trecuseră mai bine de două ore de când circulau pe şoselele ţării. Oare nimeni nu i-a căutat până acum?

Tirul încetini. Opriră. Se auzeau injurii. Cineva deschise obloanele.

- Poţi să-i numeri!

- Asta şi fac!

- Sunt treizeci! îţi spun eu.

- Da.

- Ţi-am zis că vreau banii toţi. Zece mii sau mă întorc!

- Nu am zece mii. Am doar cinci mii.

- La dracu! Eu îmi risc pielea şi plătesc oamenii, iar tu vii şi iei marfa gata şi nu dai nimic!

- Nu te enerva, că n-am de unde!

- Eu cu ce plătesc oamenii?

- Uite cum facem: îţi dau şase mii şi batem palma!

- Tu nu înţelegi că nu merge aşa!

- Da’ eu de unde ştiu că mucoşii ăştia vor scoate atâţia bani?

- Ceilalţi te-au făcut bogat.

- Opt mii ultimul preţ sau plec.

Pentru câteva secunde se instală o tăcere apăsătoare. Copiii erau vânduţi de la un traficant la celălalt.

- Bine!

- Atunci să-i dăm jos în linişte!

Până să se hotărască ei cum îi aşează, se treziră înconjuraţi de poliţie. S-au auzit multe împuşcături. Copiii nu se mişcaseră deloc, aproape că nici nu respirau cu gândul la ce se poate întâmpla.

În cele din urmă au fost eliberaţi. Aveau răni uşoare.

Marinică tot nu se dezmeticea din şocul provocat de lipsa poliţiştilor aşa cum stabiliseră.

Au fost duşi la secţia de poliţie pentru declaraţii. Acolo îi aşteptau părinţii.

Marinică a aflat ce se întâmplase.

- Am crezut că nu mai veniţi!

- Hai în birou să nu te audă cineva! îi zise şeful de secţie care organizase totul.

- Am schimbat planul pentru că am primit un pont. Noi credeam că cei care v-au răpit vă duc afară, dar nu era nici pe departe aşa, după cum ai văzut.

- Da. Ne vindeau altora.

- Acum i-am prins pe toţi din această reţea.

- Mai sunt şi altele?

- Cine ştie! Te-aş ruga să nu vorbeşti cu nimeni despre înţelegerea noastră şi planul riscant la care ai participat.

- Veţi avea probleme?

- Nu-i vorba de mine, e vorba de tine.

- Nu înţeleg.

- Ăştia au destui oameni afară şi te-ar putea ucide pentru că le-ai stricat planurile. Eu ştiu că eşti un mare erou şi fiecare din cei douăzeci şi nouă de copii ţi-ar mulţumi, dar mai bine să te ştiu în siguranţă.

- Vreau să devin poliţist!

- Cred că asta e o meserie în care vei excela. Chiar ţi se potriveşte.

Reîntors printre ceilalţi copii, Marinică le propuse acestora ca în fiecare an să se întâlnească undeva şi să ştie că s-au născut pentru a doua oară.

- Şi încă ceva: cine poate să-l ajute pe Matei? Nu are familie.

- Mamă, putem să-l luăm noi acasă? întrebă Vlad.

- Dar nu ştim nimic despre el, ce origini are…

- Mamă, nu contează din ce familie este, eu cred că merită să ducă o viaţă frumoasă şi de mult îmi doream un frate!

- Ai dreptate puiul meu, un arbore ca să crească bine are nevoie de lumină şi căldură, altfel rădăcinile lui vor ajunge să fure viaţa altor plante.

Femeia acceptă.

Chiar şi azi, după cincisprezece ani de la eveniment, ei se întâlnesc la biserică, aprind o lumânare şi mulţumesc bunului Dumnezeu pentru viaţa cea nouă.

Câţi copii au avut şansa lor şi câţi au ajuns să cerşească prin capitalele europene?

O întrebare la care inspectorul Marinică Săndulescu încearcă să răspundă.

 

3. De ce ai devenit un strain?

 

 Această povestire este descalificată! Autorul, în ciuda politicii acestui Forum, nu a folosit diacriticele!

 

 

4. BUNICA FLOAREA

Text descalificat deoarece a mai fost publicat.

http://junimeadigitala.ning.com/group/lumea-copilariei-noastre/foru...

http://cititordeproza.ning.com/profiles/blogs/bunica-floarea

http://reteaualiterara.ning.com/profiles/blogs/bunica-floarea

etc.

 

 

Depăn amintiri înşirând pe aceste pagini segvenţe nemuritoare ale copilăriei, ascunse în străfundurile memoriei mele, ajunsă poate acum la răscruci de vremuri.

Era prin anul 1956, când aveam vreo 12 ani şi începuse tata să mă trimită la vreo patru kilometri de comună să păzesc jumătatea de hectar cultivată cu viţă de vie. Să nu-mi fie frică singur pe câmp la acea vârstă fragedă, departe de casă şi de familie, mă însoţea şi bunica Floarea, mama tatălui meu, în etate de 103 ani. Cu ea am păzit doi ani la rând via noastră.

La vreo cincizeci de metri de lotul nostru de vie, avea şi tatăl mamei un hectar, pe care tot eu îl păzeam. Este un fel de a spune că-l păzeam. Ce putea să facă un copil de doisprezece ani împotriva celor ce ar fi dorit să se înfrupte din strugurii copţi?

Înainte de a ne instala ca paznici ai viei, mai întâi scotea tata uşa de la beci, încărca cu paie o saltea din pânză de cânepă, ţesută de mama iarna la război, lua câţiva chirpici din tizic[1] şi îi arunca în căruţă, apoi lua bota cu apă, o putină plină pentru baia săptămânală, pirostriile pentru găleata mare din aramă, calupul de săpun de casă, lemnele din salcâm pentru construcţia propriu zisă a colibei, carton asfaltat şi multe obiecte de strictă necesitate pe termen mai lung.

Când ajungeam noi la vie pe la începutul lui august, de obicei abia începeau să se pârguiască boabele de struguri ale soiurilor timpurii. Incepeam paza aşa de devreme să alung graurii care ciuguleau boabele date în pârgă.

Săpa tata spre drum în capătul lotului, o groapă peste care construia din lemne de salcâm o formă de piramidă, pe care punea nişte crengi şi peste ele paie de grâu apoi cartonul asfaltat, fixat cu bolovani de piatră legaţi cu şfori. Toate acestea pentru ca în caz de ploaie să nu pătrundă apa în bordei.

Uşa beciului o aşeza la capătul dinspre răsărit al bordeiului, iar sub ea pe la mijloc pe lăţime un zid din chirpici de tizic, să nu se rupă uşa sub greutatea mea şi a bunicii. Peste uşă era aşezată salteaua şi un preş ţesut de mama din lână vopsită în culori diferite, în loc de cearceaf. Pe atunci nu se foloseau covoare ca acum. Cele mai înstărite familii din comună aveau întinse pe jos covoare de iută sau ţesute la război, direct peste duşumea sau peste pământul galben amestecat cu balegă de cal ori pleavă şi apoi întins pe jos în loc de duşumeaua. Aşa se "tencuiau" şi casele peste care lipitură se dădea cu var stins şi albăstrit cu sineală.

Cum spuneam, tata a construit bordeiul, ne-a instalat patul şi cele necesare unei şederi pe întreaga vacanţă, până la culesul strugurilor în septembrie. Seara după ce  îşi termina treburile gospodăreşti prin curte sau pe la câmp, cu recoltatul cerealelor, prăşitul porumbului şi al florii soarelui,  tata înhăma cai şi pornea spre noi cu merinde şi să ne ţină de urât pe timpul nopţii. Eu ascultam cum se aud de departe păcăniturile de la roţile căruţei trase de cei doi cai tineri, Mircea şi Cezar. 

Braica  căţeluşa, era prima care îl auzea pe tata şi dădea semnalul prin lătrături vesele mişcându-şi voioasă coada. Eu eram prea crud şi bunica prea bătrână să aibă tata încredere de a ne lăsa singuri peste noapte.

.............................................................................

5. Pentru tine, Soare!

L-am iubit, întotdeauna.Mă întorc acolo departe , la anii când, conştienţa îşi deschidea braţele spre mine. Mă văd., mică, mică, şi mama îmi spune: hai, fetiţa mamei, vino afară la soare.Dar cine este soarele , mami ? Unde stă ?Uite-l, spune mama acolo sus , sus pe cer. Îmi ridic privirea, dar lacrimile mă inundă.
-Nu , puiul mamei, uită-te doar un pic!
-Cât de pic , mami ?Şi nici nu văd nimic.
-Dar , simţi căldura ? De acolo vine, de sus, sus, acolo este soarele.
Şi , iată-mă elevă.Acolo , l-am aflat din nou, soarele. O povestire de clasa a doua, Ciocărlia. Ea, pasărea s-a înălţat spre cer, să fure o rază de soare.
Cum poate face asta , domnule învăţător ? Ce vrea ciocârlia să facă cu raza de soare ?
Într-o după amiază târzie, priveam peste vârful dealului din preajmă.O minge de foc stătea să cadă. Tată, ce face soarele, unde fuge ?
-Se duce şi el, la culcare!
Dar unde este casa soarelui ?
-Acolo, sus, sus, departe, zice tata.
Într-o dimineaţă, mama m-a luat cu ea, la pădure, să culegem ciuperci. Mă frecam la ochi, somnoroasă, spunându-i , îmi este somn, mami !
Dar cum răsare soarele, doreşti să vezi ?
M-am sculat, repede, repede.
-Mami, ajută-mă să mă îmbrac să nu fugă soarele.
Şi iată-l , minge de foc, ieşind, tot de după deal , dar din cealaltă parte.
Mami, dar el, s-a dus la culcare , în cealaltă parte, mi-a arătat, tati. Soarele, nu doarme în patul lui, de ce se scoală de acolo?
-Ei, scumpa mea fetiţă, o să înveşi tu, la şcoală, de ce !
Şi uite aşa, învăţăm ce face, unde doarme, cum se plimbă, de ce nu îl vedem în fiecare zi.
Apoi, vin zilele, minunate, în care , ştim, în care deja am învăţat. Atunci, ne rămâne, să-i admirăm răsăriturile la mare şi la munte. Să cântăm , în versuri şi proză ,apusurile pline de farmec Pictorii să caute cel mai frumos portocaliu şi galben, spre al picta.. Să fim supăraţi pe el,, Marele” că , nu se mai opreşte , şi vrea să ne coacă, să ne ardă. Apoi plângem că nu-l mai vedem cu săptămâinile. Pentru noi, oamenii, a fost creeat, acum ştim atât de mult despre el, şi atât de puţin despre , El ! Dar, să-l iubim întotdeauna! Poate, întro zi, îl vom face din nou, Rege !Din nou Ra !

6. Ghinionul

Text descalificat deoarece a mai fost publicat şi în alte spaţii.

http://www.revistasingur.ro/proz/8150-mihaela-moneanu-ghinionul

http://lenusa.ning.com/group/clubul-de-proza/forum/topics/ghinionul

etc.

 
Simonică mergea încet pe faleza din Orşova cu gândurile sale. Mai privea din când în când Dunărea acoperită pe margine cu preşul de verdeaţă. Pescarii aşezaţi pe panta pietroasă, care  aşteptau să se agaţe vreun peşte de cârligele undiţelor fumau liniştiţi. Câteva bărci cu motor se vedeau în larg, agitând şi transformând apa din jurul lor în aripi ce cădeau după ce treceau, lăsând dâre tremurânde. Blocul turn de pe partea stângă se înălţa semeţ spre cer. 
Era ceva timp de când nu mai ieşise la plimbare. Se simţea abandonat. Dar azităzi îşi pusese în gând să nu se mai gândească la singurătatea care îl apăsa, datorită handicapului său fizic şi îşi propuse să iasă afară, să simtă aerul curat de vară şi să vadă lumea.
Anotimpurile, drumul acesta pe care mă chinuiesc să merg, toate corpurile statice rămân neschimbate, sunt la locul lor şi au aceleaşi culori. Aerul este acelaşi, timpul îşi vede nestingherit de treaba lui, trecând fără să ţină cont de trecut sau de prezent şi cheamă viitorul după el cu indiferenţă, chiar dacă eu stau acasă sau ies. Şi lumea ... nu că i-ar păsa prea mult lumii de mine, dar de ce să nu o văd? Dacă ea nu mă vrea, eu o vreau, zâmbi el trist, aducându-şi aminte de Alexandru Lăpuşneanu. 
Încerca să-şi ascundă amărăciunea sufletească de el însuşi şi îşi continuă drumul, sprijinindu-se de cele două cârje. Destinul îl marginalizase încă de la naştere, aducându-l pe lume fără un picior. Fără să vrea îşi aduse aminte de părinţii săi, de mama lui care îl iubea foarte mult şi de tatăl său care nu-l dorise. Avea zece ani când într-o seară ascultase ultima discuţie dintre ei - aceştea crezând că el doarme – şi după care se despărţiseră definitiv.
 
***
 ..........................................................

7. LA  SCĂLDAT

 

Şi demult, demult, era la fel de cald. Vară nebună !Dimineaţa, cum răsărea , soarele,  se pregătea , să topească.. Multora le facea o plăcere deosebite puterea de nestăpânit a căldurii. Aerul vibra, o moleşeală plăcută te cuprindea. Hai la scăldat, copii , striga tatăl !. Duminica , era  planificat  scăldatul.. Dacă   locueşti la cincisute de metri de râul  ce trece tumultos   , cum altfel   să rezişti la chemarea lui ?Te cheamă, îţi face oferte apetisante, şi aşteaptă cu nerăbdare să vii la el şi să te bucuri de răcoarea  lui. Copiii au sărit bucuroşi , cei mici , în braţele tatălui, cei mai mari şi-au pregătit   în grabă costumele de baie.

Dar mama nu vine cu noi ? întrebă Paul , cel mai mare dintre ei. Să vină şi ea , doar e duminică astăzi, nu are de lucru!

Mama ieşi în cadrul uşii, legată la spate  cu baticul, , cu picioarele goale, cu o bluză şi o fustă uşoară.. Ieşi cu un castron mare , plin cu plăcinte , din care ieşea aburul fierbinte.

-Vin , şi eu la apă, copii, dar un pic mai târziu, mai am de terminat  mâncarea. Am  urgentat coptul, să vă pot da plăcintele, că nu vreţi să aşteptaţi   prânzul.

Ai făcut plăcinte şi cu magiun , sau numai cu brânză., mamă ?

Am făcut cu de toate, , aveţi acolo şi surprize!  Dar aveţi grijă să împărţiţi în mod egal. Să nu aud că v-aţi certat .

Mamă, dar pere ne-ai pus.?

Mama, dădu din cap, şi-i spuse bărbatului ‚,, ai grijă de ei ca ochii din cap !

Tatăl zâmbi la grija exagerată a mamei.

Am grijă, draga mea ! Ce sunt numai ai tăi, nu şi ai mei !  Dar, să vii şi tu, te aşteptăm! Să avem putere de muncă săptămâna viitoare!

Îşi îmbrăţişă soţia cu dragoste, pentru străini ar fi fost gest inutil, dar pentru ei, era confirmarea iubirii împlinite. Cei mici, doi băieşi de şapte ani, gemeni, au  plecat în grabă.de parcă le era teamă că nu vor găsi râul la locul cunoscut.

Tată, uite ce fac ăştia mici !zise Dana, fata familiei. Apoi mă cerţi pe mine, tată, că doar eu sunt cea mare şi trebuie să am grija lor.

Tatăl dădu din cap, zicând  ,,lasă-i Dana, nu se duc ei prea departe, că altfel nu-i iau cu mine în apa mai mare. , Paul, îi zise tatălui  ,,eu merg la pescuit, tată,,. Avea în mână undiţa  .

Dar crezi, Paul că pe căldura asta te vizitează vreun peşte ?

Dar, tată , peştilor nu le este cald, aşa că , îi ameţesc eu!  Colbul fierbinte de pe drumul ce ducea spre râu, devenise un nor  ce plutea în urma lor. Copiii răscoleau cu picioarele desculţe   praful fierbinte.

Potoliţi-vă copii, zise tatăl !Am înghiţit numai praf de când am plecat de acasă .

Fă şi tu aşa cu picioarele cum facem noi , zisr Paul .

Dar ce eu sunt desculţ, ca voi ?

O, dar ce bine este aşa fără sandale !

Bine că mergeţi la apă, să vă bălăciţi, că altfel biata mamă ar avea de lucru cu spălatul.

În sfârşit au zărit , apa ! Eu fug prima,  ţipă  Dana. , dezbrăcându-se .

Dana se întâlni cu fetele de vârsta ei simţindu-se   în paradis. Fetele se întreceau , la viteză, la înotul sub apă, la joaca în grup, ţinându-se de mână. Paul  se întâlni cu amicii lui la pescuit, iar talăl îi învăţa pe  gemeni, să înoate. După masă, apăru şi mama . Îşi terminase treburile şi sosi aducând de mâncare la odrasle. S-au întor , târziu. Au admirat oglindirea lunii, pe luciul apei, liniştea serii, potolirea căldurii. Erau obosiţi, dar atât de fericiţi !Era doar una din zilele minunate  pe care o petrecea familia,  într-o  zi fierbinte, fierbinte, de vară.        

8.Chip ascuns

 

- Nu pânge, puiule… viața e frumoasă! Lasă, lasă... Hai, lasă, nu mai plânge! Uite, ia un măr! Ia, e soi domnesc, galben-portocaliu cu dungi roşii. În Domneşti, nu există pom mai roditor ca el. Eu şi mărul suntem de-o seamă, bunicul tău l-a plantat când m-am născut.

- Nu mamă, viaţa nu-i frumoasă! Tu ești frumoasă!, iar prostul ăsta nu vede.

- „Prostul ăsta” e taică-tău, te-am rugat să-l respecți.

- Dar el, de ce nu ne respectă? De ce nu mă strigă pe nume? Pentru el, eu sunt „tu”:  - Hei, tu! du-te și adu... Hei, tu! fă... iar când e nervos: Bastardul mă-tii! De ce eu sunt bastard? Și nu e vorba doar de mine, dar cu tine ce are? De ce mâncarea pe care i-ai pus-o în față, nu i-a plăcut? De ce spunea: - Asta-i mâncare de doi lei – lături! De ce a trebuit s-o arunce? De ce tu nici măcar n-ai apucat să mănânci? De ce?...

...................................................................................................................................

 

Băiatul știuse c-o să iasă rău, de când sărise gardul. Fugea cu sufletul la gură... - Acuș o să mă prindă! – își spunea în gând, mânat de frică.

Frica era cea care încerca să-l ajungă. Frica era și în interior, dar și afară. Cea din interior mușca al naibi, cea de afară îl fugărea... Frica!, frica!

„Frica” era parte din viața lui zilnică, de parcă erau îngemănaţi.

Când „nemernicul” - cel pe care mama sa îl numea „taică-tău” - a intrat în casă, soră-sa geamănă – „Frica”, s-a prelins perfidă prin deschizătura ușii și stătea zâmbind în umbra „lui” – a celui mai puternic, barându-i băiatului calea de scăpare. Posibil ca această soră să fie rudă de sânge cu „Moartea” că prea apăreau amândouă odată.

- Te omor! - țipă tăică-său, și-i șterse un dos de palmă.

Se aplecă sub duritatea ei, a doua o încasă maică-sa, care a intervenit :

- Lasă-l bărbate!, hai la masă, deja ți-am pus mâncarea și s-o răci!...

Băiatul profită de acest moment și o luă la fugă. Restul doar intuise...

Desigur „prostul” a dat cât a putut în ea, mama lui. Ura faptul că n-a avut curaj să-l înfrunte; de vină era „Frica”!

S-a întors spășit, plângând, când totul se terminase:

- Iartă-mă mamă!

- Lasă puiule, trece...

 

Femeia își pleacă fruntea. Mâna ei se încolăcește peste mijloc... „Durerea vine de acolo!” - oftează în gând, să nu audă băiatul, dar el e prea concentrat să pună întrebări, prea mic să găsească singur răspunsuri...

Ştia de la mama lui că purta numele unui domnitor – Radu (de la Afumaţi), cel care atestase prin hrisov localitatea aflată la jumătatea drumului dintre cele două capitale ale Ţării Româneşti – Câmpulung şi Curtea de Argeş. Casele domneşti, de odihnă, pentru familia Basarabilor, dăduseră şi numele localităţii – Domneşti. Îi plăcea să asculte poveşti despre locurile natale, dar cel mai mult îi plăcea să colinde pe malurile râului Doamnei.

.....................................................................................................................................

 

Radu era în drum spre Grasu, prietenul său. Fusese pe malul râului cu undiţa. La munte plouase, apa era tulbure şi nu reuşise să prindă nimic.

Trecuse de „Monumentul eroilor” (ridicat în centrul comunei) şi se îndreptă spre strada unde locuia Grasu. Ăsta le știa pe toate (citea tot ce-i pica sub ochi) și-i promisese c-o să-i arate „niște” reviste. Când i-a spus „niște” a clipit, deci trebuia să fie ceva trăznet.

Lângă gardul verde se gândi: „Ici stă Florica!, bună bucățică” - așa o considera Grasu -, când a auzit râsul. Cum să nu-l recunoască? (Avea nevoie însă de certitudine.)

Șipcile erau solide și bine îmbinate, abia fusese construit gardul. Dacă ar fi avut constituția Grasului – ăsta făcea sală, nu glumă! -, din două mișcări, era sus, dar așa... s-a cam chinuit, dar tot a reușit.

Se prinsese bine în mâini, își curbă spatele, se opinti și apucă să treacă piciorul peste gard. Aruncă o privire. Ceea ce văzu nu-i plăcu... chiar deloc; „el” râdea și o strângea pe „ea”, de mijloc, iar ea se retrăgea; ba că ar vrea , ba că nu ar vrea... „Ea” e Florica - țoapa - căreia-i plecase bărbatu-su în străinătate și o lăsase cu un copil de cinci ani (asta o știa de la Grasu). Le trimitea bani, altfel de unde gard nou?

 Locul ales nu era strategic fiindcă l-a zărit „el”:

- Crucea mă-tii!

- Lasă-l, în plata... știi doar că mă-sa e mâncată de „rac”!  – încercă ea să-l îmbuneze...

Băiatul credea că n-o să reușească să sară, dar izbuti și o luă la fugă... Uitase de Grasu și de revistă... frica era mai puternică. Cu „ăsta” nu-i de glumit!

În urmă a auzit: - Poc!, o piatră. Nu l-a atins, doar glasul lui l-a ajuns din urmă:

- Marș acasă, bastardule! Dacă spui ceva mă-tii, te omoooor!  

”Lasă c-o să afle mama, brută ce ești! Crezi că dacă m-ai amenințat cu moartea o să tac? Ai să vezi tu... nenorocitule! și tu – fufă, n-o să scapi de bărbatu-tău... te spun și pe tine!”

....................................................................................................................................

 

”Furia asta nu-i bună! Trebuie să fie iertare...” – gândește ea, mama, ascultând șirul de dece-uri, ce-l înșiră fiu-său. El parcă presimțind că e cazul să-l încheie, adaugă:

- Da! mamă, viața o să fie frumoasă... Când voi fi destul de mare o să am propria casă. Atunci vom fi doar noi doi. O să am grijă de tine, mamă! O să mă fac doctor! Voi fi om mare! Ce e racul mamă? și-și sterse lacrimile de pe obraz cu dosul palmei.

 

Mama îl ia în brațe, se leagănă odată cu el. Brațele sunt moi, palmele ei aspre. Stomacul o doare, dar mama zâmbește:

- Nu plânge puiule! Hai dormi! Mâine ai să mergi la Bădeşti la mama tatălui tău, eu voi merge la consult, o să mă fac bine, nu stau mult, într-o săptămână o să revin, o să fim iar împreună și o să fie bine... Da? O să fie bine! Mă auzi? Hai, nu mai plânge...

- Da! mamă  – răspunde băiatul, aprobând-o, deși în gând îi rămăsese ideea: „când se va întoarce mama de la control (o săptămână trece repede), o să-i povestească toată tărășenia.”

Se culcă. Îi pare rău că din cauza lui, a fost iar scandal cu urlete și înjurături... și mama nu trebuia să ia bătaie... Mama îl leagănă și brațele ei sunt moi... ”nu plânge puiule!...” Adoarme.

.....................................................................................................................................

 

Nu-i place defel aici la Bădeşti. Și „baba” - mama „ăluia” căruia trebuia să-i spună tată -, și a dat arama pe față. Poate uitase sau poate nu uitase (naiba știe!), dar parcă nu, să închidă ușa WC-ului din spatele casei, cert este că bobocii căzuseră în gaură și muriseră. Faptul era consumat. Baba l-a ocărât:

- Nimic nu-i de capul tău, dar la ce să mă aștept? și doar i-am zis lui fiu-meu, să nu se lege la cap cu o femeie cu un copil - vacă cu vițel.

Aha, deci „ăla” nu-i tăică-său - gândi băiatul și-și asumă moartea bobocilor, bucuros de cele aflate.

Se uita - cocoțat fiind pe gard - de-a lungul drumului. Număra mașinile ce treceau sortându-le după județul de înmatriculare: una de Vâlcea, două de Bucureşti, dar cele mai multe erau de Argeş – patru.

Trecuseră deja patru zile, mai avea trei și o să plece acasă. Așa i-a promis mama, că stă aici o săptămână. Cel mai greu îi era noaptea; plângea. Ziua îl apuca dorul, atunci își făcea de lucru prin grădină să nu-l vadă baba.

„Uite o căruță! Parcă ar fi nenea Gheorghe – vecinul lor care face cărăușie. Da desigur este el, deși nu se vede, îi cunoaște calul, are motocei roșii la urechi.”

- Bârrr! Chiar pe tine te căutam, Radule. Du-te și-ți ia bagajele și anunță că pleci acasă, trebuie să te duc s-o vezi pe mama ta. Grăbește-te că nu-i timp!

 

Cam mohorât azi nenea Gheorghe,- gândește băiatul, nu-i prea arde de vorbe. Data trecută glumea: - Di, Dacia! și atingea ușurel crupa calului. Dar acum...

- Nene Gheorghe, pot să țin eu hățurile?

- Ia-le, dar să fii cu grijă. Ia și biciul, să nu atingi calul, doar te prefaci. Ai înțeles?

Băiatul e fericit; a plecat mai devreme decât se aștepta şi nenea Gheoghe l-a lăsat să conducă... Di! Di! îndeamnă calul, iar calul... Tropa trop! Tropa trop!... deja se vede localitatea lor, mama îl așteaptă, o să fie bine...

 

- Bârrr! oprește nenea Gheorghe calul în dreptul cimitirului. Bârrr!

Tatăl băiatului, îl vede și vine spre ei cu o sticlă de băutură într-o mână și cu un pahar în cealaltă.

- Mulțumesc Gheorghe că l-ai adus! Tu - spre băiat – ia-ți bagajul și du-te înăuntru lângă ceilalți.

Radu nu stă pe gânduri, ia bagajul, sare din căruță și repede în cimitir; acolo, poate îl așteaptă mama.

În urma lui bărbatul toarnă un pahar de alcool și-l întinde spre nenea Gheorghe:

- Să fie de sufletul moartei! Nu intri și dumneata?

- Bogdaproste! Dumnezeu s-o odihnească! Să-i fie țărâna ușoară! și dă paharul peste cap... Nu, nu intru! Am ceva treabă...

 

Radu se apropie timid de grup, o caută pe maică-sa, trece pe lângă două femei:

- Săracu! - spune una.

- Da, ce bine seamănă băiatul cu ea, măi, măi... răspunde cealaltă. Păcat de ea, prea tânără s-o prăpădit. Cică n-o mai suportat durerile și s-o aruncat de sus - de la etaj... eu așa cred, că prea e mușcată la gură, tu... și când o desfăcut-o la „otopsie” era toată mâncată de rac... Doamne ferește! și-şi face cruce.

Întors după ce-l „cinsti” pe nenea Georghe, bărbatul îl luă la rost pe copil:

- Nu sta țapăn! Du-te s-o pupi pe mă-ta!

Radu stă nemișcat, nedumerit:

- Unde e mama?

- Mai întrebi mult? Am așteptat să vii, s-o vezi, o plecat și popa, am ținut oamenii ăștia aici – în soare, iar el întreabă... Uite colo! în coșciug...

 

Băiatul se uită cu coada ochiului la moartă şi răsuflă uşurat, chipul nu seamnă defel cu al mamei... Păi asta e o hoață! Asta nu-i mama! Hoaţa joacă teatru, măi oameni voi nu vedeți?... face pe moarta! Iar mama nu și-ar fi dorit să fie înmormântată aici. I-a arătat cândva unde; lângă părinții ei – buneii, nu în locul ăsta, separat, la margine de cimitir. Se uită spre „el”... Mincinosule! Ai dus-o pe mama la spital şi ai adus femeia asta să joace rolul moartei numai ca să ne iei casa... dar nu scoate nici un cuvânt – de frică! Se apleacă ca și cum ar vrea să-și încheie șiretul...

- Stai nebunule! Unde fugi?... Al naibii bastard!... Bă, voi terminaţi-vă treaba! zise bărbatul clătinându-se spre gropari şi continuă... Haideţi!, oameni buni, la crâşmă... să fie de sufletul ei...

....................................................................................................................................

 

Ascunsă de ochii lumii, pitită în verdeaţă, stă o căsuţă. Ocrotitor, străjer domnesc, un măr... Tiptil îşi strecoară rădăcinile pe sub temelia ei luând-o pe palmă şi crengi viguroase o îmbrăţişează strâns. Abia perceptibil rădăcinile se înalţă spre cer. Sus, icoana mamei are privirea atât de blândă. Ferestrele uimite privesc spre ea; fiecare au câte un surâs pentru această întâmplare ireală. „De ce bat clopotele, mamă?”

Un vis a prins rădăcini, creşte şi se înălţă cătinel. Iată! i-au înmugurit aripile. C-o palmă, destinul i le frâge.

Pe aripi de măr domnesc, celelalte vise îşi iau zborul...  doar un chip ascuns suspină.

Sunteţi rugaţi să mergeţi să citiţi şi partea a II-a a textelor participante la concurs şi abia după aceea să vă exprimaţi votul.

 

Textele următoare le găsiţi aici: 

https://insemneculturale.ning.com/group/concursuri/forum/topics/tex...

Abia după ce aţi parcurs ambele pagini, alegeţi trei texte care v-au plăcut(numai TREI din ambele pagini).

Mulţumim!

 

 

 

[munteanu mircea]

textul nr. 4 ("Bunica Floarea") ***

textul nr. 2 ("Realitate dureroasa") **

textul nr. 6 ("Ghinionul") *

[Zarra]

 

 

17.Bunica---*
8.Chip ascuns**
1.Cand ai credinta---***

[Antonella Mocanu]

10. RADACINILE IUBIRII (fragment) ***

17. BUNICA**

6. GHINIONUL*

[munteanu mircea]

Revenire:

text nr. 2 ("Realitate dureroasa") ***

text nr. 9 ("Recensamint") **

text nr. 8 ("Chip ascuns") *