tête-à-tête, NIG și Mircea M Ionescu

[Nuța Istrate Gangan]

Domnule Mircea M Ionescu, săptămâna aceasta am avut o surpriză deosebită în New York Magazin.
Prietenul nostru comun, Grig Culian, mi-a spus că, din motive personale, nu va reuși să publice acest număr. Nu m-a mirat însă, cunoscându-i tenacitatea și dăruirea, că ziarul a apărut la timp.
Cu ,,Poems de NIG – ediție bilingvă – în traducerea lui Adrian George Sahlean,, și ,,America de Acasă, ultima carte scrisă Mircea M Ionescu,, la pagina mea,, așa cum îi place să numească modesta mea contribuție la acest ziar.
Am fost onorată!
Prea lung pentru un tete-a tete , prea scurt pentru un interviu, dragi prieteni, astăzi stau de vorbă cu un ,,șlefuitor al cuvintelor în Limba Română,, 
Un om care a avut asupra mea și asupra ochilor mei sensibili la cuvinte, un fel de efect al ,,razelor gamma asupra anemonelor,,.
Nu știu dacă anemonele cu pricina au lăcrimat, știu însă că mi-am confirmat din nou un lucru pe care l-am tot repetat : devii patriot într-adevăr doar atunci cînd ești departe de țara ta.

 

 

NIG: Numesc America ,,Țara Copilului meu”. Cu siguranță, printre altele, dumnevoastră o numiți și ,,Țara nepoatei mele”…

 
MMI: În primul rând, istoric vorbind, America este Țara mea de adopție, care mi-a întins brațele la greu și m-a făcut un luptător, și a transformat în realitate speranța ca viitorul copilului meu să fie unul însorit!… Sigur că este și Țara nepoțicii mele Genevieve, și a feciorului meu cel mare, Ducu… Și a prienilor mei, și a rudelor mele (unele dispărute!), și a celor 13 ani petrecuți cât o Viață în altă lume, și a fraților mei de Golgotă, taximetriștii demni în truda pentru copiii lor… Și a lacrimilor pe volan, și a pistolului la tâmplă, și a cuțitului sprijinit în ceafă, și a Mondialului de fotbal ‘94, și a ziarului de limbă română scos la nici șase luni de la debarcarea mea între Zgârie nori!… Și a studiilor inegalabile la Academia Vieții… A defini America e ca și cum ai încerca să scrii un roman, o piesă de teatru, să faci un film, care nu ar fi decât o Prefața sentimentală. Pentru că, în fapt, America nu poate intra în definiții, ea rămâne AMERICA!

 
NIG: New York sau Miami?

 
MMI: București, New York și un pic de Giurgiu, pentru ultimii cinci ani-când am mai încercat o Aventură a Vieții, cea de a fi directorul unui teatru de provincie! Ceea ce, astăzi, în România săracă (și) pentru cultură, înseamna, efectiv, o nebunie. Una dintre acelea frumoase care, după ce te întrebi, uneori, cu buzunarele goale, și țipi, și înjuri, “Ce caut eu aici?!”, râzi, ca Zorba Grecul (pasagerul meu de lux, în taxi, la New York!), și mergi mai departe, la braț cu Amanta Thalia… În rest, am cunoscut multe idile care mi-au fermecat Viața, și Florența și Roma, Veneția, Verona și Sardinia, Paris, Cannes și Monte Carlo, Sydney și Melbourne, Ruse, Vidin și Silistra (unde nu mai sunt, în mai 2015, decât… 10 români, zece am scris!?!), Vârșeț (cu vreo șase mii de români) și Viena, Bruxelles și Liege, Sarajevo și Helsinki, Casaablanca, Rabat și Tanger, Tunis și Bombay, Sevilla (O, da, Steaua, 7 mai ‘86, înainte cu două luni să evadez din comunism!) și Barcelona, Montreal, Trivandum (India), Varșovia și Copenhaga, Ciudad de Mexico, Cancun, și Amsterdam și alte vreo 50 de minuni-tristeți ale Lumii din care nu pot lipsi Miami, Los Angeles, Boston, San Francisco etc., etc., etc…

 
NIG: Care vă definește mai mult?

 
MMI: Cred că am răspuns mai sus, mai ales că n-am încercat niciodată să mă definesc, lăsând nebuniile mele să vorbească despre mine.
NIG: Este știut faptul că America nu numai că schimbă destine, dar schimbă și oameni. Te întarește, te revigorează, te face să ai încredere în tine, dacă nu aveai, și te temperează, dacă nu-ți vezi lungul nasului.“Lecția Americană” v-a rămas lecție de viața, New York-ul, un “drog” de care se scapă greu?… Vă simțiți turist sau unul de-al casei, când vă întoarceți în NY?

 

 

MMI: America a schimbat Istoria! De aici trebuie pornit, cred!… Am scris, de câteva ori, în piesele mele și în cartea vieții mele “Taximetrist de noapte la New York”, am declarat în multe interviuri că, fără “Lecția americană”, cum frumos ați spus, n-aș fi fost cel de astăzi, n-aș fi trecut peste atâtea obstacole, trădări și nedreptăți, n-aș fi căpătat o uluitoare experiență de Viață, nu aș fi devenit Bărbat, abandonând trestia gânditoare care trecuse Oceanul. Și, în primul rând, n-aș fi găsit tăria de suflet și de cuget să lupt, de opt ani și patru luni, cu un blestem negru cuibărit, parșiv, în mine sub respirație de cancer!
…Cum să fiu turist la New York, când eu mă plimb de două-trei ori pe săptămână cu sufletul prin Big Apple, fredonând doar pentru mine “My love, My love”?!

 
NIG: Mi se întâmplă uneori, după atâta amar de vreme, să mă visez în România, la vechiul loc de muncă… Vă visați vreodată conducând un cabbie new-yorkez?
Și apropos, conduceți sau luați un taxi, atunci când ajungeți la NY?

 
MMI: N-aș mai putea conduce un minut un taxi în New York City! A fost Viața ce a fost, Academie de Viața, de roman și de teatru, însa, dacă mi s-ar oferi, acum, un milion de dolari să urc din nou pe taxi, ca driver, pentru o lună, aș refuza… Vă mărturisesc că, la revenirea mea în New York, când am ieșit din Aeroport și am văzut șirurile de “office”-uri galbene, am plâns, spontan, ca un copil. Au fost, acolo, în biroul meu galben, cinci ani de viața în care am alergat cu moartea în spate să cunosc America, psihologia americanilor mei de suflet, să fac bani pentru a-mi punea feciorul cel mare pe o rampă de lansare și de a ține ziarul, în primii ani… Printre lacrimi, privind mareea galbenă, i-am mulțumit Bunului Dumnezeu că m-a ținut în Viață, m-a întărit și m-a îmbogațit sufletește, inegalabil. Deloc întâmplator, am dedicat cartea “Taximetrist de noapte la New York”, minunaților mei prieteni taximetriștii, iar, de multe ori, când am aprins lumânări la biserici și mănăstiri, unele au fost și pentru taximetriștii din New York. Și, tot deloc întâmplator, în acest moment, când răspund la întrebare, lacrimi îmi îneacă ochii…

 
NIG: Spuneați cândva: ,,America, m-ai făcut om, întărindu-mă nebănuit moral, învățându-mă să muncesc pe brânci, să-mi sară capacele, ziua cocoșat pe volanul taxiului, cu moartea în spate, de la 10 dimineața până la prânz trudind la o masă, în subsolul minunatei mele verișoare mele Tory (Dumnezeu să o odihnească în pace!), la scoaterea de unul singur a primului ziar românesc de sport din afara României, „Lumea Sporturilor”, devenit după mai 1989, „Lumea Noastră-Lumea Sporturilor”, trecând, dincolo de sport, la cultură și politică, din moment ce adia a vânt de Libertate dincolo de Cortina de Fier! Am avut și pistolul la tâmplă, am fost și bătut de m-am trezit o grămadă de carne, oase rupte și sânge, taximetria mi-a ros trei vertrebe (nu le-am înlocuit nici astăzi, exista un risc, după operația cu implantarea unei tije, să pierd piciorul drept!), dar i-am avut pasageri pe Anthony Quinn, Greta Garbo și fata lui Fidel Castro, viața de driver am prins-o în cartea vieții mele „Taximetrist de noapte la New York”…

 – Domnule MMI, ca om simplu, este greu să lași America și să te întorci în Romania. Ca dramaturg, om de teatru, cronicar sportiv, este mai ușor pentru că vrei sa fii printre ai tăi când faci toate acestea. De ce v-ați intors în țară?

 

 

MMI: Cred că este o frază „marca MMI” care poate sintetiza un roman, nu doar un interviu…
Chiar așa, ce să vă mai spun, ce să mă mai întrebați?!
În primul rând, eu n-am lăsat America, tot așa cum n-am lăsat o clipă România. Eu am rămas, mereu, în fiecare dintre cele două Cetăți ale sufletului meu. Eu sunt și acum în America, și nu doar, iarna, când merg la “tezaurul meu de la Miami”, pentru o lună… Cei 13 ani au rămas în mine, sunt o permanentă altă stare de spirit, de suflet, prietenii mei și locurile din New York fac parte din mine și, deloc fanfaronad, în fiecare an de 4 iulie, destup o sticlă de șampanie, umplu cupele și le ridic pentru America mea, a rudelor și prietenilor mei, îi sun pe Ducu, pe Grigore Culian și, uneori, pe regizorul Florin Fătulescu, din California, și strig fericit: „Happy Birthday, America!”…
…De ce m-am întors în țară?! Aceasta este și întrebarea unui Puști din piesa „America de-Acasă”, din volumul cu acest titlu lansat, miercuri 15 iulie, la Teatrul „Tudor Vianu” din Giurgiu. Tu de ce crezi că m-am întors?, l-a întrebat repatriatul pe băiatul de 11 ani. Acesta s-a tot codit, dar, presat de gazdă, a spus până la urmă ce gândește: „V-ați întors de prost!”… Mulți, foarte mulți mi-au pus această întrebare. Replica mea simplă?! M-am întors în „patria mea care este limba română’, cum a spus, inegalabil, tulburător, Nichita Stănescu. Dacă n-aș fi avut o meserie de suflet, scrisul, dacă aș fi ajuns în America nu la 41 de ani, ci sub 35 de ani, când creierul se poate obișnui să gândească și în altă limbă străină (lăsăm excepțiile, așa m-au asigurat psihologii!), dacă aș fi știut limba engleză încât să pot șlefui sensuri și semnificații, cu siguranță aș fi încercat să fac Acasă Acolo. Adevărul trăit spune că eu sunt un biet, dar fericit șlefuitor de limbă română!… Dumnezeu m-a condamnat la această trudă fascinantă și, sincer, mă simt bogat, chiar mâncând, uneori, și covrigi la Giurgiu. Dacă aș fi avut altă meserie, ceva din creierul de geniu în computere al lui Ducu (cum l-a gratulat un ziar newyorkez pe când avea 13 ani!), sigur, am fi făcut, acum, un interviu în engleză despre ultimele generații de computere sau despre „Efectul razelor gamma asupra anemonelor” (titlul unei cunoscute piese de teatru de Paul Zindel, născut Staten Island, la Tottenville, în ’36-decedând în 2003 la New York-, super-spectacol jucat, cu decenii în urmă, la Teatrul Mic!)…

 
NIG: ,,Am scris, acum 15 ani, o piesă de teatru, “New York-București, reîntoarcerea niciunde” (nu s-a jucat, deși regretatul om de teatru Mircea Ghițulescu a considerat-o “Cea mai bună piesă din dramaturgia exilului românesc din 1990 încoace!”), (…) M-am reîntors, naiv, gândind, irecuperabil, cu sufletul, pentru o miză mai mare decât scrisul, Viața!”(MMI) Eu am sentimentul de emigrant în ambele țări. Aici, în State, mi se pare absolut normal. În România, mi se pare însă atât de ciudat… Emigrant în propria țară…După 13 ani de USA, v-ați întors în ,,Niciunde”!… A trecut multa vreme de atunci, mai sunteti încă în ,,Niciunde”?

 

 

MMI: Dacă nu aș fi avut acest refugiu magic numit scrisul, cu siguranța că “Niciunde” ar fi devenit o stare definitorie, o Țară netrecută pe planiglob, și aș fi revenit acolo, unde, după șase-șapte luni, nu mai m-am simțit străin. Sigur, am avut marea șansă să debarc la New York, unde viețuiesc (sau viermuiesc?!) peste 140 de etnii, ceea ce temperează (poate chiar anulează!) sentimentul înstrăinării, al emigrării… Când nu mai gândesc cu sufletul, însă, ei bine, atunci, mă întreb ce caut eu aici, în “Niciunde”?!

 
NIG: ,,Respect America pe Viață, iubesc România până la moarte”… MMI ne demonstrază că patriotismul nu are frontiere… Există vreo diferență între patriotismul românesc și cel american?

 
MMI: Întrebarea aceasta poate fi tema unei teze de doctorat! E greu de răspuns în câteva cuvinte… Acum, pe moment, cred că există o diferență structurală între patriotismul românesc și cel american. Ba, consider că adevăratul patriotism românesc (nu cel de bravadă, de obârșie comunistă!) este intraductibil, ca și Dorul! Nu există patriotism fără dor, la noi… Eu am descoperit cu adevărat ce înseamnă patriotism la… New York!… Fac o paranteză. Am absolvit o facultate de filosofie generală, la București, urmând în cadrul ei și un curs de doi ani de psihologie. De aceea opinez că întrebarea dvs. se înscrie într-un context psiho-sociologic. Ca atare, dramaturgul din mine consideră că patriotismul american are la bază mândria, fala de la fi Number One în lume pe care se (z)bate să o apere! La români, patriotismul pornește din chinurile în care i-a aruncat istoria, prin secole, geopolitica aceasta parșivă, poate și din sărăcia materială, echilibrată, oarecum, de o bogăție sufletească. Este mult de discutat pe această temă de lucrare științifică… Oricum, prezentul românesc este dramatic și pe acest palier. Pentru că am cunoscuți, prieteni, dinamoviști, craioveni sau rapidiști, care se bucură când Steaua, rivala lor, pierde în vreo cupă europeană!?! Mi se pare mai mult decât o trădare, avem, în acest Secol XXI, o anulare a patriotismului elementar…

 
NIG: ,,America mi-ai permis să-mi iau Diploma de onoare la cea mai mare Universitate a Vieții-inegalabilul Babilon New York! Mi-ai dat o fabuloasă experiență de viață și un moral fără de care, după cele două operații de cancer și atâtea trădări (inclusiv de la așa-ziși „bisericoși”, farisei, slugi la câțiva lei și plăceri trecătoare!), n-aș mai fi fost astăzi decât o amintire”…Sunteți ceea ce americanii numesc Survivor. Cum este să supravietuiești monstrului?

 

MMI: Supraviețuirea este o probă de caracter, de atitudine, dar și de noroc! E o luptă, deci te luptă, vorba Poetului…

 
NIG: Vorbiți-mi despre ultima dumnevoastră carte „America de Acasă”…

 

MMI:  Este a 19-a  mea carte de teatru din cele 26 publicate până acum. cinci piese, aparent total diferite: cea care dă titlul cărții, „Adultera”, „Hamlet nu vrea în Rai!”, „Derbedeul de nota 10” și „Ultima noapte de pușcărie…Publicitate!”. Firul care unește aceste piese îl reprezintă… Visul Românesc. Aflat într-o degradare alarmantă, de la politică la moralitatea individului. De la minciunile în lanț la distrugerea miturilor, tradițiilor, ajungându-se până la disputarea apocaliptică a doi morți, artiști cunoscuți, în scopul campaniilor electorale, a plusării imaginii unui prefect și a unui ministru din tabele opuse. Ajungându-se până la răscumpărarea deținuților dintr-un „beci domnesc”, șperțari ordinari, politicieni veroși, ba și a unui torționar din pușcăriile comuniste, singurul rămas după gratii fiind un tip condamnat pe nedrept pentru a dublă crimă comisă de alții, unul dintre criminali fiind… gardianul care-l păzește!… Cât despre prima piesă, ea înseamnă Visul meu Românesc de a face America în România, acaparată de neo-comunism! E la modă în literatura actuală de la noi să se trateze comunismul și ororile lui. Le-am trăit, nu-mi mai trebuie reîntoarcerea în Iad. Menirea mea de scriitor este să mă lupt cu Răul de astăzi, să-i chem și pe alții la blocarea neo-comunismului!… Piesa aceasta dură se bazează 80% (restul îl reprezintă convenția dramaturgului!)pe întâmplări adevărate, pe promisiuni electorale făcute și la New York (și abandonate de cum a plecat avionul spre București!) de un viitor president român, pe bogata mea experiență de viață.
…Piesa-pilon mai tratează un aspect dureros: drama repatrierii! Este în ea și ceva din trăirile mele, tristețile, dezamăgirile născute de toți (rude, colegi, confrați, prieteni!) care mi-au întors spatele, ordinar, de cum au aflat că m-am întors definitiv Acasă! Venism să luptăm împreună împotriva neo-comunismului… Nu aveam voie să nu scriu această piesă dură, acidă, directă, chiar dacă știu că mulți directori de teatre o vor refuza, ca să nu aibe probleme cu noua-vechea gașcă de la conducerea țării! M-ar fi blestemat, însă, Bunul Dumnezeu pentru lașitatea de a tăcea…

 
NIG: Nu putem încheia, dacă nu vorbim și despre fotbal, nu-i așa?… Mai ales că am fost fanul postărilor dumnevoastră despre “Mondo – Samba” . Care este ultimul meci pe care l-ați comentat live? Ce meci v-ați fi dorit sa comentati si n-a fost sa fie?

 
MMI: Prefer să nu discutăm despre acest subiect! Fotbalul, patima mea fără sfârșit (ca și Teatrul!), “nebunia absolventului de filosofie de nota 10”, cum m-a complimentat ginerele lui Lucian Blaga, academicianul Bugnariu, Măria Sa Fotbalul care mi-a salvat Viața în Lagărul din Italia a ajuns o bișniță în România de astăzi! Ca mai toate domeniile!… Ce se întâmplă cu sportul românesc?, mă întreabă atâția oameni din toată țara, care nu uită că am fost un reputat comentator sportiv. Ce să se întâmple?!, replic amărât. Ce se întâmplă cu toată România de azi!… Unde eu mă tot încapațânez să cred că vom reuși să facem, odată și odată, America de-Acasă! De aceea tot rezist invitației permanente pe care minunatul meu Ducu mi-o face de a reveni în America, unde să-mi trăiesc liniștit “Finalul de partidă” (Doamne, ce piesă de Samuel Beckett!), lângă Genevieve, El, Cornelia, Karina, lângă atâția prieteni adevărați și oameni necunoscuți care respectă valorile morale și Visul American! Era să spun Visul Românesc…

 
NIG: După 26 de cărți publicate, după 31 de premiere, spuneți că ,,am o poftă nebună de scris în mine, de refugiu în litere, în metaforele nobile din “patria mea limba română”. La ce lucrați acum?

 
MMI: La dramatizarea cărții mele de memorialistică “Taximetrist de noapte la New York”!… Vreau să o văd și pe scenă! La New York, poate, acolo unde mi s-au jucat, în comunitatea română, piesele “Beethoven cântă din pistol” (producția Teatrului “Satiricus” din Chișinău) și “Turnătorul și Actrița” (Teatrul din Giurgiu, pe când eu nu eram director, acolo). Sigur că visez să vin la New York cu… “America de-Acasă” (lansarea cărții sau cu un spectacol de teatru!) și cu… piesa “Taximetrist de noapte la New York” jucată. Vă spuneam la începutul acestui interviu că America este una dintre stările mele permanente de spirit, de suflet!

 
NIG – Domnule Mircea M Ionescu, thank you !

 
MIRCEA M IONESCU
– Membru în biroul Secției de Dramaturgie a Asociației Scriitorilor București.
– Opt ani „cavaler al fluierului”, în sector, Diviziile C, B și meciuri amicale internaționale de fotbal în România, demonstrând că se poate arbitra fără să accepți un ban “atenții”!
– “Safe Driver Award”, distincție acordată, în 1995, de New York City Taxi & Limousine Commission, pentru cinci ani consecutivi de „taximetrist impecabil”.
– Placheta de onoare a Asociației Presei Sportive din România, acordată în 2007, „Pentru merite deosebite în dezvoltarea presei sportive din România”.
– Medalia cu rubin acordată, la Centenarul Fotbalului Românesc, din mai 2009, pentru întreaga activitate de gazetar și scriitor.
– “Premiul Ion Băieșu” acordat de Societatea Umoristică Păcală, decembrie 2010.
– Premiul II la Festivalul Național de Dramaturgie “Goana după fluturi”, Rm.Vâlcea 2011, pentru piesa “Nu mor pescărușii când vor porcii mistreți”.
– Președintele Jiuriului Festivalului Internațional al Dramaturgiei Basarabene, Chișinău, mai 2011.
– Diploma de excelență oferită, ca director al Teatrului “Tudor Vianu” Giurgiu, de Institutul European de Cultură pentru Comunicare, Cunoaștere și Educație prin Imagine, iunie 2011.
– Premiul de cel mai bun manager din cultură, Giurgiu, 2011.
– Premiul pentru Cultură la Gala “Zece pentru Giurgiu 2011″.
– Premiul Teatrului “Fani Tardini” Galați pentru activitatea plurivalentă în domeniul teatrului (dramaturg, cronicar dramatic, director-manager), octombrie 2012.
– Diploma de Excelență a Asociației Scriitorilor București acordată, în octombrie 2012, pentru susținerea Dramaturgiei românești la Teatrul “Tudor Vianu” Giurgiu.
– Premiul II la Festivalul Național de Dramaturgie “Goana după fluturi”, Rm.Vâlcea 2013, pentru piesa “Don Juan, conchistadorul pustiului”.
– Premiul pentru Dramaturgie la Festivalul Internațional de Animație “Gulliver”-Galați, noiembrie 2013, pentru “Pușlamaua de la etajul 13″, prezentată de Teatrul de Păpuși Silistra.
– Premiul Uniunii Scriitorilor, Filiala Dramaturgie, premiu intitulat “Dumitru Solomon”, pentru cartea deteatru “Animalul, acest om ciudat”, 9 decembrie 2013.
– Marele Premiu al Concursului de Dramaturgie-monodramă, Gala Star, Bacău, 8 aprilie 2014, pentru piesa “Monolog în doi cu moartea la ușă”.

NIG pentru Curentul International Detroit

[Nuța Istrate Gangan]

stiu, DC, dar n-am gasit sectia de PRESA , si daca nu te necajesc eu, cine?:)

[Nuța Istrate Gangan]

Multumesc, J'arrive :)

[Vasilisia Lazăr]

Bravoooooo!

[Nuța Istrate Gangan]

Vasilisia Lazăr (da Coza) a spus :

Bravoooooo!



Lisia, da, am fost extrem de onorata :)
Multumesc:)