Carte, Teodor dume: moartea, un fluture alb

[teodor dume]

Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

Descrie CIP a bibliotecii Naţionale a României
DUME,TEODOR
Moartea, un fluture alb/Teodor Dume - Iaşi: Pim,2015
ISBN 978-606-13.2486-6
821.135..1-1

Selecţie texte: Veronica Pavel Lerner
Coperta: Mioara Băluţă şi Teodor Dume
Tehnoredactarea: Mioara Băluţă

***

*Cartea are 150 de pagini (marginile coperţilor îndoite spre interior) şi este distribuită în trei cicluri:"dinspre părinţi...", "...prin Dumnezeu...","...spre mine"
*Fiecare ciclu este precedat de câteva referinţe:
- Gheorghe Grigurcu, ("...un miraj interogativ...")
- Gheorghe Paşa, ("...un poet monocord...")
- Călin Sămărghitan, ("...partea albă a morţii...")
- Cristina ştefan, ("...blajinul accent al solitudinii asumate...")
- Mioara Băluţă, "moartea, un fluture alb", sau cum să priveşti cu detaşare întunericul...")
- Stelian Vasilescu, (spicuiri- "avem nevoie de sfială, emoţie şi singurătate")
- Veronica Pavel Lerner, ("...o mare gamă de sentimente...")
- Viorel Horj, (spicuiri- "...un adevăr nesofisticat...")
- Teodor Dume, (amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!")

Amintiţi-vă e o părticică din mine aici, prieteni dragi!

Cartea "Moartea, un fluture alb" e o părticică din mine din trăirile de o clipă în trecerea poate mult prea grăbită prin această viaţă. Toate acestea vi-le dăruiesc pentru că în fiecare firimitură dizolvată între coperţile cărţii vă regăsiţi şi voi. Şi toate acestea pentru că vă iubesc. Între coperţile cărţii poate fi ascuns egalul poeziei mari, cum spunea Gheorghe Grigurcu în prefaţa volumului meu Adevărul din cuvinte, sau poate nu veţi găsi nimic bun care să se poată numi poezie. Poate veţi găsi nisip şi zgură, dar mai presus de toate fiţi siguri că veţi găsi multă iubire, mult suflet, multă durere, multă singurătate. Veţi găsi sentimente neîmplinite, dureri necicatrizate şi la urmă de tot, după îndelungi aşteptări, veţi găsi firimituri din ceea ce aţi fost şi sigur veţi fi.
În această ladă de zestre a sufletului fiecare veţi găsi ceea ce doriţi să găsiţi. Mi-am deschis sufletul spre voi cei din lumea de aici şi vă rog să pătrundeţi în sufletul meu dar şi în cuvânt.
Prin cuvânt, rostuirea frumuseţii lui, omul se apropie unul de celălalt căutând dimensiunea sufletului. Acea dimensiune se traduce prin accesul direct în lumea noastră interioară şi în reralitatea de dincolo, dacă ea există...
Folosind puterea Cuvântului ca un sacrificiu pentru "viaţa" de dincolo a poetului sfios îmi adun gândurile pentru a mulţumi acelora care au făcut posibil strângerea în mănunchi a simţămintelor mele de la adolescentul confuz şi timid pănă la momentul în care m-am împrietenit cu Viaţa, cu sentimentul, cu iubirea dar şi cu Moartea, cu frica, singurătatea şi cu anotimpul prin care vom trece fiecare într-o bună zi în care copiii noştri vor vărui gardurile, cireşul sau nucul din grădina din curtea copilăriei, apoi vor întoarce oglinzile privindu-ne ca pe o amintire...
(...) 
mulţumesc, 
teodor dume,

"(...)
Geometria unei stări lirice se precizează treptat. Adâncindu-se, poetul Teodor Dume, alege o singură cale. Risipa e prevenită atât sub aspectul structural cât şi cel al selecţiei. În plan organizatoric al valorilor, poate fi, pe durata a câtorva versuri, egalul poeziei mari.E de remarcat câtă emoţie ţâşneşte din versurile acestui meşteşug simplu, comparabil, în legăturile sale cu lumea din jur şi cu sine, cu pictura naivă.
Voluntar ori involuntar (n-are importanţă decât efectul), sufletul scriitorului se descrie pe sine, se surprinde în note, nu de puţine ori, acute, care ne obligă să ne oprim şi să subliniem.Poezia lui Teodor Dume contaminează şi imobilizează suflete. El, Teodor Dume, se produce şi se descompune pe sine. De fapt e un sacrificiu adus poeziei. Deci, ceea ce Teodor Dume surprinde în cele mai bune dintre stihurile sale e un straniu rafinament provenit parcă dintr-o viaţă interioară consumată.(...)Scriitura domniei sale are capacitate asociativă şi vine să confirme o simplitate de un straniu rafinament, aşa cum am mai spus şi cu alte ocazii, precum şi în prefaţa volumului "Strigăt din copilărie". Mesajul, deseori individualizat, sfredeleşte , pătrunde în profunzime apoi acaparează. Opţiunea sa cercetează şi descoperă acea lume interioară martoră a realităţii.(...)"
(Gheorghe grigurcu)

"Versurile din volumul „Moartea, un fluture alb” par a fi tributare unei formule poetice mai vechi, venind din lirica ardeleană a anilor '70. Tematic, ele nu diferă prea mult de acelea din volumele poetice anterioare ale autorului, adică familia, timpul, copilăria, moartea, singurătatea, amintirea, iubirea, dialogul cu Dumnezeu, confruntarea cu sine rămân şi aici obsesiile sale creatoare, ceea ce îmi întăreşte impresia că Teodor Dume este un poet monocord, cu o voce oarecum singulară în diversitatea de stiluri actuale. Inspirată este alegerea titlurilor fiecăruia dintre cele trei cicluri poetice: „dinspre părinţi...”, „... prin Dumnezeu...”, „... spre mine”, fiindcă astfel este bine evidenţiată acea filiaţie a fiinţei şi conştiinţa că unitatea acesteia nu e posibilă fără credinţă şi fără iubire faţă de cei care ţi-au dat viaţă. Poetul este elegiac, dar fără dominanţa unor tonuri sfâşietoare; are simplitate în expresie, fără să renunţe la simbolistică şi metaforizare; are patos, când mai moderat, când mai accentuat, dar strigătul i se opreşte, de multe ori, într-o împăcare senină cu destinul, deşi nu lipsesc nici notele răzvrătirii.În mai tot ceea ce scrie Teodor Dume, fie că vorbeşte despre părinţi, despre bunici, despre iubire sau despre Dumnezeu, firul care uneşte totul este memoria, împletită cu presimţirea sfârşitului. Iată un exemplu din poezia „aşteptarea, o execuţie lentă”: „totul pare să fie pregătit/ nu protestez încă/ trăiesc/ printre oameni/ locaţia îmi prieşte/ femeile îmi fac cu mâna/ din când în când/ joc şah/ negrul câştigă mereu// e o chestie de timp// (moartea -/ singura monedă de schimb/ între mine şi Dumnezeu...)”."
(Gheorghe Paşa))

"Teodor Dume priveşte moartea, albă, ca pe o perioadă a copilăriei. Nu întâmplător tata şi bunicul apar atât de des. Şi nu o priveşte cu ochiul circumscris unui fatalism inexorabil, ci cu ochiul credinţei ingenue a copilului fermecat de taină. Moartea e mai degrabă o grădină plină de lumină în care se perindă chipuri cunoscute, decât un tărâm lugubru şi întunecat.
Fluturele însuşi este un simbol al efemerităţii, iar această trăsătură, atât prin titlul cărţii cât şi prin textele ei, este imprimată asupra morţii. Bine, şi atunci moartea e efemeră?, veţi întreba. Bineînţeles că da, vă va spune autorul. Şi ne va da câteva explicaţii de ce: Cărbunele este ultima rămăşiţă a lemnului înainte de a deveni cenuşă, cărbunele îşi pierde astfel orice proprietate a ceea ce a fost. La Teodor Dume nu, cărbunele miroase a cireş.Sau, tot autorul, se gândeşte la ziua „în care voi ieşi/ din mine/ ca apa/ din albie.” Acest diluviu de proporţii restrânse, personale, transfigurează ceea ce am înţelege îndeobşte prin moarte, ea nu mai apare ca un teren arid al sfârşitului şi al secătuirii de sine, ci, dimpotrivă, este tărâmul fertil al unei re-naşteri pentru o nouă copilărie. În plus, rămânând în acelaşi registru, trebuie neapărat să relevăm şi un subtil accent ontologic, discret, dar prezent, bine individualizat, într-o sensibilă exprimare poetică: La fel cum în grădina de care spuneam sunt prezente chipurile tatălui şi bunicului, starea atinsă la rândul său de către autor devine un loc comun şi pentru urmaşi:
„voi călători liniştit/dincolo de ani până când/fiul meu va trece prin mine”.
Firul călăuzitor al scriiturii de faţă este unul profund creştin, un creştinism străluminat de puterea credinţei de a schimba faţa / aparenţa lucrurilor: „Suferinţa atârnă în mine ca un tablou”. Moartea nu mai este un schelet hâd cu coasa în spate, ci, într-o inedită reiterare a motivului eros-thanatos, este o femeie rezemată de spatele nopţii, cu capotul dantelat cu fluturi. Fluturele apare cu obstinenţă printre versuri, devine vehicol al sufletului, simbol al inefabilităţii noului chip pe care fiinţa umană îl va împrumuta la trecerea Styxului. Fluturele este şi simbol al transfigurării.Există oameni care văd partea neagră a morţii şi există prea puţini care să o vadă pe cea albă. Teodor Dume face parte dintre cei din a doua categorie. Căci există o parte albă, da! De fapt, e singura care există."
(Călin Sămărghiţan)

"Citind volumul în pregătire pentru tipar, Moartea, un fluture alb, autor Teodor Dume, mi-am reconsiderat convingerea că poetul e doar inspirat de Thanatos, viziunea simplistă a morţii sau de oximoronicul arhetip Viaţă- Moarte. Mi-am recăpătat înţelegerea versului său, în pondere negru, e adevărat, dar am adăugat sensuri noi de interpretare. Unul ar fi că biografia reală, polarizată între copilărie şi pierderea părinţilor, exercită asupra versului său o presiune imaginativă aparte, fondată pe realităţi trăite şi captată acum ca spaţialitate şi ereditate conştientizată.
“în locul în care bunica mea creştea linişti”, “locul din care nu fug niciodată, copilăria”, “printre lumânări stinse”, “puţinul din adolescentul din mine a rămas acolo”,”tată, de ce m-am născut?”- sunt doar câteva titluri în sensul enunţat.
Al doilea argument de adăugat ar fi că discursul ondulează nonfictivul existenţial spre blajinul accent al solitudinii asumate.
(noaptea ca un ghemotoc de ziare vechi
sau cealaltă jumătate de viaţă ce trece prin mine )
“am ochii mari poate sunt sensibil/sau poate am devenit/prea complex/nu ştiu/înăuntrul meu e strâmt/nimeni nu intră nimeni nu iese/e o lume numai a mea/cu reguli stricte/numai că nu-mi dau seama cine/a trecut ultima oară prin mine”
Poezia lui Teodor Dume nu are nevoie de o decodare, este un "aide-memoire" pentru repetabila stare de târziu, fragmentele vieţii amintite în reverii sau meditaţii au resemnarea acceptării declinului până unde Thanatos devine familiar, devine adevăr, ca un drum fix al poeziei-destin.
(moartea, un fluture alb)
“undeva în copilul din mine/zbura un fluture alb/
lăsând o dâră/un fel de drum/pe care/oamenii plecau...”"
(Cristina Ştefan)

"Devine copleșitor acest adevăr, această căutare sisifică, metaforic vorbind, de a amplifica lumina, argumentându-i prezența cu umbra fluturelui alb, cum bine spune Teodor Dume încă din titlul volumului său de poezii.Aerul uman, curgerea duioasă a cuvintelor printre coordonatele afective, dezvoltate atât în plan vertical cât și orizontal, alături de un întreg ansamblu de stări transmise subtil de către autor, constituie elementele de forță ale întregii sale creații. De fapt arta poetică a lui Teodor Dume îi relevă cititorului pasionat acea dimensiune spirituală căreia nicio rațiune nu i se poate împotrivi: copilăria cu toate fericirileei.Copilăria care are puterea de a învia icoana chipurilor dragi, atunci când fiecare zi pare anume făcută să ne sărăcească de valori în favoarea nimicului exuberant.
Și nu pot încheia acest mesaj fără cuvintele care mi l-au descoperit pe Teodor Dume:
“cel ce ocoleşte suferinţa moare încet
pentru că nimeni şi nimic nu poate
înlocui atingerea

asta e tot...”"
(Mioara Băluţă)

"(...)
Nu odată am “intrat” în poeziile lui Teodor Dume ca în nişte tablouri. În fragmentul din poezia “un fel de solstiţiu. în lumea cu multe lucruri”, cuvintele din versuri devin imagini: “lăsând într-o parte / lucrurile prin care nu /am trecut niciodată/ şi-n cealaltă / patul /măsuţa de scris /(cu o lumânare în sertar)/veioza/ bloc notess-ul”. Ele mi-au adus în faţă celebrul tablou de Van Gogh în e pictat patul lui si mi-au amintit si de unele “naturile moarte” ale lui Theodor Pallady. Prezentarea tatălui în cămaşa albă de duminică din poezia “lumânări stinse” (dimineaţa l-am găsit îmbrăcat / în cămaşa lui albă pe care o purta /duminica la biserică în cele / câteva ore de slujbă) m-a dus cu gândul la un tablou de Cezanne reprezentând portretul unui bărbat cu cămasa albă. Autorul se întoarce cu mare tandreţe în anii copilăriei, poeziile din prima secţiune o dovedesc din plin. În poezia “ciresii albi”, de exemplu, gândurile lui se îndreaptă spre bunica: “mi-e greu foarte greu /să înţeleg de ce bunica mea /îşi cârpea spăcelu sâmbăta / cu acul de opinci şi acela / împrumutat de la vecina /de peste drum cand /în şifonierul din camera mare atârna încă unul nou-nouţ/”. Credinţa şi speranţa în Dumnezeu, prezentă în poezia lui Teodor Dume în sectiunea a doua a cărţii, sunt locul spre care se îndreaptă nedumeririle şi tristeţile autorului. Poezia “mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte” le ilustrează: “toamna /din când în cand / decupez o gaură în cer şi /mă rog lui Dumnezeu să mai aştepte /până când prin inima mea /vor mai trece odată toate anotimpurile”.
Cea mai amplă sectiune este, desigur, cea de a treia, în care autorul îsi explorează neputinţa şi resemnarea în faţa vieţii şi a morţii. Poeziile sunt forma în care autorul îşi exprimă în modul cel mai natural intensitatea trăirilor. Comunicarea cu cititorul e directă, uneori ajung doar două trei cuvinte pentru ca poetul să etaleze o mare gamă de sentimente. Totul e deja spus în titlul poeziei: “aşteptarea, o execuţie lentă”. Metaforele se derulează în imagini “în dimineaţa asta o să las lumea /să se caţere pe mine ca iedera pe ziduri” (poate doar astăzi), sau “ne naştem în fiecare zi /cu teamă ca atunci /când aşezăm flori parfumate /sub icoane care plâng...” (sensuri).
Poeziile lui Teodor Dume, uneori cu accente filosofice, alteori rugăciuni adresate divinităţii, sunt un univers în care cititorul de orice vârstă îşi va recunoaşte trăiri, întrebări, speranţe, aşteptări şi deznădejdi.
Volumul de poezii “Moartea, un future alb” trebuie păstrat pe noptieră, citit şi recitit." (Veronica Pavel Lerner)

"(...)selecţie:
Remarcabil la scriitura lui Teodor Dume, este onestitatea cu care convinge. O perfectă unitate între fondul de simţire şi cel de expresie animă fiecare cuvânt. Într-o epocă în care poezia şi-a făcut din sfidarea retoricii şi din coerenţă un stil, Teodor Dume, vine cu o expresie dezarmant de simplă, dar nu mai puţin plauzibilă artistic.Versul său stă sub regimul confesiunii. Sufletul larg deschis către Corola de minuni a lumii, cum ar spune acelaş Blaga, nu vibrează patetic, ci potolit, poetul lăsându-se deliberat să alunece în "liniştea lucrurilor" de multe ori mai elocventă decât "vocea" lor.O mirare perpetuă în faţa miraculului existenţial, o încercare de substituire cu însăşi obiectul adoraţiei sale, conferă poeziei lui Teodor Dume, aşa cum inspirat spunea, în prefaţa unei cărţi (semnate tot de Teodor Dume ), Gheorghe Grigurcu, "stigmatul unei neconvenţionale purităţi şi al unei exemplare modestii"Aşadar, scriitura lui Teodor Dume este un adevăr nesofisticat. Scrierile domniei sale sunt tablouri vii (icoane prinse sub grindă) pe care le citeşti cu sufletul. Sunt rugi înălţate înspre cer întru binecuvântarea fiecăreizile.Prin simplitatea cuvintelor ele rodesc şi înmuguresc în suflet.Într-un cuvânt fluidizează şi vitalizează existenţa "dintre cele două respiraţii": Viaţa şi Moartea" (Viorel HORJ, scriitor)

"A vorbi despre scriitorul Teodor Dume şi a prefaţa cuvintele, spuse deja de către alţii, e greu, dar îmi revine sarcina, ca dovadă de probitate morală şi intelectuală, şi o voi face.
Teodor Dume, îşi câştigă identitatea prin profunzimea cuvintelor ce transmit fiorul spre senzaţii care duc la împlinire şi cultivă iubirea (dar şi singurătatea) ca pe o sămânţă ce va rodi, şi va aduce mântuirea, în singurătatea deplină a sufletului.(...)
Frumuseţea din cuvântul său vine din trăire, din adâncul sufletului transmiţând o reală forţă emotivă, sentimentală supusă numai cenzurii din interiorul lui. Sensibilitatea cu care este înzestrat relevă o fineţe surprinzătoare. Iată de ce valoarea lui stă în simplitate, trăire, emoţie şi candoare. Autorul rămas în chipul adolescentului se scaldă într-o baie de iluzii care îi sporeşte , prin cuvânt, valoarea şi frumuseţea.Făcând o paralelă între primele sale cărţi ("Adevărul din cuvinte" şi "Strigăt din copilărie") şi scrierile de după, nu pot să nu observ o trecere din adolescentul de ieri, în cea a singurătăţii mistuitoare. Frumuseţea cuvântului său simplu se naşte din el, din fizicul lui "blajin şi subţirel" care interiorizând până şi lacrima, alături de lumină, aleargă molatic după acel capital care formează întregul. (...)Da, avem nevoie de sfială, emoţie, (de durere, uneori) şi singurătate. Cine posedă aceste trei elemente din dimensiunile vieţii lui Teodor Dume, există cu adevărat. Eroare sau afecţiune (de data aceasta) veţi spune, în mod bănuitor şi răutăcios, dar "citind" relaţia afectivă dintre scriitorul Teodor Dume şi "marele" Grigurcu, întinsă pe zeci de pagini în scrisorile de legătură dintre aceştia (şi mă bucur că mi s-a dat şansa de a le citi, fiind, poate, singurul), am simţit un fior care în taină m-a legat de scrierile lui Teodor Dume, care mi-au amintit de copilărie, adolescenţă şi de viaţă. Am simţit acea adolescenţă perpetuă despre care criticul Gheorghe Grigurcu, în prefaţa cărţilor, şi în scrisorile adresate lui Teodor Dume, vorbea mereu.Am simţit acea "fibră sensibilă care ne leagă prin naştere, vieţuire, trăire, de loc şi de frageda tinereţe dizolvate în aerul orădean."
Teodor Dume, e poetul iubirii dar şi al singurătăţii. Iată două elemente esplosive în imensitatea simplă a cuvintelor. Teodor Dume este poetul aducerii aminte, trăieşte din el prin copilărie şi părinţi. Teodor Dume "recurge instinctiv la amintire, ca la o instanţă supremă", spune acelaşi Gheorghe Grigurcu.(...)
Nu pot să nu-i mulţumesc lui Teodor Dume, pentru că a fost unul dintre primii zece fondatori (din 132), în 1990, a gazetei "Ţara Crişurilor". El, scriitorul Teodor Dume, prin gestul său profund, mărimimos, a contribuit la salvarea "frumosului din cuvânt" şi onoarei cuvântului scris.
(Stelian Vasilescu, scriitor şi publicist)

***
Moartea, un fluture alb, de Teodor Dume

vine din umbră şi muşcă 
din marginea urmelor

aşa îmi amintesc moartea lui tata
iarna ieşise din drepturi
tata mă ţinea strâns de mână
ca şi când ar fi fost
ultima atingere
rece
ca un fel de linişte
(...)
de fapt fiecare 
are propria linişte 
(...)
stăteam unul lângă altul
şi ne priveam zâmbetul
arcuit între buze dăruit 
doar seara la culcare

părea trist şi nu vorbea 
niciodată despre nimicuri
trăia într-o lume 
numai a lui
până în seara în care
conspirativ îmi trase cu ochiul
(sub care parcă şerpuia un drum)
ascultă, mi-a zis
aşează-ţi capul pe pernă şi
priveşte fluturele acela alb
care mănâncă lumina din lampă
până adormi
(...)
şi-am adormit

dimineaţa aerul călduţ
îmi înfăşura trupul
ascuns între palme
simţeam o stare 
de sufocare şi teamă
am deschis geamul şi
m-am uitat
dincolo gardul
o femeie întindea o cămaşă
pe gard
ceva mai încolo două ciori
strângeau între aripi depărtarea

poate neputinţa din mine
nu m-a lăsat să
mă uit prea mult

m-am ghemuit lângă patul lui tata
am închis ochii şi l-am strigat...

undeva în copilul din mine
zbura un fluture alb

îmi părea cel mai trist lucru
aş fi vrut să strig
dar pentru că acolo
erau prea multe umbre şi
locul devenea tot mai strâmt
fluturele o zbughi înspre lumină

abia atunci am văzut păsările negre
ciugulind din marginea soarelui...

de dincolo pătrundea mult frig...

 

[teodor dume]

hatos vasile,

mulţumesc pentru felicitări!

  

[teodor dume]

zarra,

mulţumesc pentru semn

stimă,

[gina zaharia]

Mă aflu printre privilegiații cărora poetul Teodor Dume le-a îmbogățit, cu volumul „moartea, un fluture alb”, biblioteca sufletului. Acum știu de ce îi prețuiesc poezia: odată pătruns pe tărâmul său, vei fi martorul unor stări atât de curate și profunde, încât vei învăța să le taci cu sfințenie, pentru a nu strivi fluturii de pe drumul ce leagă cerul de pământ prin cuvinte alese, fluturii care dau ocol apusului, într-un ritual cu dor sidefiu „dinspre părinți”.
I-a rămas, „ștergarul alb/ în care mi-am uitat copilăria / singurul suvenir de la mama) / îl port la piept/ uneori mă prefac/ că o văd/ ținându-mi capul pe genunchi”. Dar nu e suficient. Din când în când, copilul de atunci înrămează acele imagini „în locul în care bunica creștea liniști”, le șoptește o rugăciune albă precum gândurile pe care le-a trimis să spintece noaptea lor.
Dăruire, așteptare, îngrijorare, resemnare, tristețe, destăinuire, toate într-un decor alb-negru în care poetul pășește cu încredere, chiar dacă „singurătatea atârnă ca un păianjen”.
Cu toate acestea, în „4 aprilie, ziua în care am învățat să mint” „eram sigur că cineva/ trebuia să-mi dea un nume/ o proprietate până când în mine/ se va așeza un Om ca o blândețe/ ascunsă sub cearcănele mamei”. Și a primit, pe lângă blândețe, harul.
„Spre mine” este un drum limpede, pe care autorul își plimbă sinceritatea peste „toate crăpăturile uscate ale pământului”. Tristețea își face loc precum un soldat la pândă: „în fiecare zi/ aștept și îmi spun/ că trebuie să plec și că/ în mine/ n-a mai rămas nimic/ chiar nimic”.
Nici „ploaia de peste Criș” nu șterge umbrele din sufletul poetului ci aduce „codul galben”, până când „poate mai înspre seară/ o să cobor în mine/ să mă privesc”. Oare ecoul pe care autorul îl trimite spre noi se întoarce cu nuanțele așteptate?
„Păianjenii nu ucid”, ei duc mesajul trecerii prin viață, „un fel de remiză” care stăpânește frigul și deschide un atlas al călătoriilor prin el.
Dacă faci o „radiografie” a poemelor lui Teodor Dume, vei zări Omul care dăruiește visele sale nopților, într-o insomnie perfectă, poetul care împrăștie fluturii albi ai peroanelor negre și care îi învață să invadeze cerul prin cântec: „și ce dacă la noapte/ îmi înlocuiesc somnul/ și ies din realitate puțin”.
„Rogu-vă călcați încet/ asemeni umbrei/ mă retrag în mine pentru/ a mi se ierta ceea ce am fost/ o taină…”
Iată o mărturie a adevărului văzut prin ochi poetici, deschiși la orice ceas al zilei. Timpul i-a dictat, Teodor Dume a scris. Un jurnal al tăcerilor, cu litere de aur!

Felicitări!