Resimţindu-şi tinereţea ca pe o vină persistentă, sâcâitoare, Sapphira părea să-şi asume benevol şi oarecum martiric greutatea păcatelor întregii omeniri. Mergea întotdeauna cu pas măsurat, cu umerii învinşi, cu privirea acoperită de gluga ce o împiedica să vadă stricăciunea gloatei ori corupţia aristocraţiei. În ziua aceea mersul îi era totuşi mai elastic, în ciuda întâmplării că prima sa încercare de a face o tranzacţie imobiliară îi scăpase printre degete. Faptul că descoperise unde a greşit o îndreptăţea să fie încrezătoare în viitoarele afaceri. Şi cum călca privind la doar doi paşi în faţă, în câmpul său vizual se iviră nişte sandale cu însemnul familiei Rincianus. Abia avu timp să facă o eschivă în lateral, pentru a evita un contact violent venit din partea celui ce se comporta ca un lictor, că pe lângă ea trecu, uşoară şi cochetă, lectica ce o purta pe Flavia Antonia, ferită de ochii lumii de nişte perdele subţiri, brodate cu fir de aur şi împodobite cu mărgăritare. Şocul acestei întâlniri nesperate o transformă pe Sapphira, pentru câteva momente năucitoare, într-o statuie a uimirii. Doar o fărâmă din judecată îi mai era vie. Sub impulsul acesteia, se întoarse din drum şi începu să urmărească mândra lectică. Aceasta, după ce străbătu câteva străzi într-un ritm vioi, dar lin, se opri în faţa scărilor Curiei. Din ea coborî, cu aerul de zeiţă adorată de toţi muritorii, frumoasa Flavia Antonia. Păstrându-şi atitudinea, porunci lictorului să fie aşteptată la teatrul mare, apoi urcă treptele, cu atâta semeţie de ai fi zis că acolo era templul ei, ignorând ploconelile ce i se aduceau. Îmbujorată de căldură, poate şi de efortul depus, întâmpină răcoarea înaltă a clădirii cu un zâmbet suav ca înfiorarea unei petale de nufăr. Trecu din holul mare, luminos, încărcat cu zeci de statui, într-unul lateral, dar nu mai modest în ornamentaţii, şi pătrunse pe o uşă imensă, deschisă de un aprod curtenitor. Prezenţa angelică potoli cât de cât tonul în care se purtase discuţia în acea vastă cancelarie.
– Ah, ticălosul acesta de antreprenor vrea să-i încredinţez executarea anexelor la Castellum Divissorum doar de dragul săbiilor aflate în teci de mucava! zise Caecilius Antonius Rincianus în loc de firescul salut culant, de întâmpinare a tinerei sale soţii.
Râzând ca un copil, Flavia Antonia se aplecă peste birou şi, cu mişcări caline, trecu vârful evantaiului din pene de struţ pe chipul roşu de furie disimulată al lui Caecilius Antonius:
– Scumpul nostru soţ nu se menajează deloc! zise ea amuzată. Apoi, privind spre sursa acelei false nemulţumiri, exclamă încântată, întinzând totodată mâna spre a-i fi cinstită: O, dar pe cine văd aici!? Pe mai vechiul meu vecin, Domitius, cel care s-a lăcomit la o parte bună din parcul copilăriei mele!
Golit de sânge, Domitius prinse mâna ce-i fusese întinsă cu teama cu care ar fi trebuit să înfrunte atingerea răzbunătoare a celei mai ostile dintre furii.
– Această mânuţă delicată, deşi n-a omorât nici măcar o gâză, ar putea frânge gâtul unei hiene cât ai clipi, dragă vecine. Ce zici, degetele sunt destul de împodobite?
Înghiţind aerul precum un peşte ajuns pe uscat, Domitius începu să-şi scoată brăţările şi inelele şi să le înşire pe încheietura fină şi pe degetele prelungi, parfumate, ale Flaviei Antonia.
– De ce nu-i arăţi aceeaşi dragoste şi preabunului nostru Antonius Rincianus?
– Preţul lucrării e prea mic, slăvita mea stăpână! Şi de unde mai putem să aducem omagiile cuvenite preagenerosului vostru soţ?! zise Domitius cu ultimul strop de putere.
– Am o idee…
– Luminează-mă, stăpâna mea şi a urmaşilor urmaşilor mei.
– Dacă nu poţi, lasă pe altul! zise Flavia Antonia, savurând perplexitatea de pe chipul cadaveric al lui Domitius. Dar acum vă părăsesc, nobilii mei… Prietenele mele mă aşteaptă cu nerăbdare, mai adăugă angelica făptură, trimiţând soţului un zâmbet drăgăstos.
Cercetând pe sub sprâncene dacă e cineva cunoscut prin preajmă, Flavia Antonia ajunse în holul mare al clădirii, apoi intră în altul, adiacent. La umbra întunecată a unei statui reprezentând un satir ce smulgea sărutul unei driade, îşi aruncă pe umeri mantia uşoară, purtată până atunci pe braţ şi, pentru a nu fi recunoscută de nimeni, îşi trase în aşa fel gluga peste creştet încât aceasta să-i acopere şi o parte a feţei. Nici Sapphira nu ar fi remarcat-o dacă nu i-ar fi ştiut umbletul. Cu multă precauţie, se luă după fosta ei stăpână, pitindu-se la un moment dat în spatele a două dintre coloanele gemene, zvelte ale portalului, de unde a urmărit, cu lacrimi în ochi, cum aceasta, după ce a coborât cele câteva trepte ale scării de la ieşirea din spate a Curiei, s-a îndreptat spre o lectică străină, ai cărei purtători şi lictorul aşteptau îngenuncheaţi, cu frunţile plecate pe dalele şlefuite ale pavajului. Bănuind că misterioasa călătoare s-a aşezat confortabil între pernele înfoiate, portitores ridicară gingaşa lectică şi porniră. Parcurgând mai multe străzi şi ganguri, trecură pe sub o arcadă grandioasă şi intrară într-o proprietate cu un parc de-a dreptul luxuriant, populat cu flori exotice şi arbori înmiresmaţi ce împrospătau alei străjuite de sculpturi din cea mai fină marmură. Amplasată în mijlocul parcului, vila impunătoare era astfel concepută încât să inspire siguranţă posesorului, iar vizitatorilor să le stârnească admiraţie, respect, dar şi pizmă. Toate acestea la o primă vedere. Dacă priveai domeniul din spate, observai că imensa clădire nu-i terminată, iar şantierul era abandonat, sugerând că stăpânul s-a întins mai mult decât îi permiteau resursele. Lectica trase în faţa intrării. Încă din momentul în care pătrunse prin fastuoasa poartă, toţi sclavii din acea familie abandonară orice preocupare, oricât ar fi fost ea de stringentă, şi îngenuncheară, la fel ca purtătorii, cu frunţile în pământ. Sub frontispiciul susţinut de portalul bine proporţionat, aştepta, arzând în flacăra nerăbdării, nobilul Quintus Valerius, bărbat înalt, frumos, cu trăsături etrusce, tânăr, poate mai tânăr decât Flavia Antonia cu un an jumătate-doi, celibatar, cu trăsături virile care te făceau să vezi doar armonia lor celestă, şi nu vreo umbră, oricât de neînsemnată ar fi fost aceasta. Nările, cu profil uşor curbiliniu, săltau în ritmul plămânilor ce parcă se chinuiau să stingă focul care mistuia inima. Chiar şi timpul în care Flavia Antonia urca felin scările i se părea zugrăvirea celei mai crunte dintre torturi – aşteptarea. În momentul atingerii ultimei trepte, frumoasa aristocrată fu prinsă de mână, trasă la piept şi sărutată cu ardoare.
– Nu aşa îmi închipuiam să se comporte un caelebs cu o doamnă ce-i vizitează întâiaşi dată casa…
Fâstâcindu-se, Quintus Valerius eliberă mâna delicată, iar corpul i se rigidiză sub faldurile elegante ale togii. Când văzu reacţia de adolescent nededat cu subtilele cochetării ale femeilor, Flavia Antonia zise, privind peste umăr:
– Acel portitore a căutat să mă spioneze.
– Să i se taie capul!
– Iertare! Nu am avut nicio clipă această intenţie!! strigă speriat unul dintre portitores.
– Nici nu am ştiut de aşa ceva, dar s-a acuzat singur, apărându-se. Să i se taie capul! decretă femeia în timp ce făcea primii paşi spre uşa masivă a clădirii, scoţând un hohot zglobiu, ca şi cum comandase o palla nouă.
Dezmorţit de voioşia musafirei sale, Quintus Valerius o prinse din urmă, o luă în braţe şi o purtă prin lungile coridoare, până în dormitorul vast, împodobit cu mult rafinament. Aruncând preţioasa şi dulcea povară în patul imens, ornat cu baldachin din santal brun-roşcat, aurit, se repezi lângă ea şi începu să o acopere cu sărutări pătimaşe. Flămânzi unul de celălalt, ca doi amanţi despărţiţi de ceva timp, îşi dăruiau cu înfocare mângâieri, îmbrăţişări şi împătimite şoapte. Frenetic, au început să se dezbrace reciproc şi nici nu ar fi putut spune când trupurile lor – al ei alb ca laptele, a lui uşor arămiu – s-au contopit într-un bulgăre de aur topit, izvoditor de cea mai pură lumină. Posedată cu atâta vigoare, aşa cum nu a fost vreodată posedată de soţul ei, Flavia Antonia căuta să absoarbă cu toate simţurile plenitudinea acelor clipe: mâinile i se plimbau într-o exaltare disperată pe spatele şi pe fesele încordate; nările învolte doreau să aspire tot mirosul de transpiraţie uşoară, amestecată cu cel de uleiuri parfumate, emanat de trupul viguros; limba aduna flămândă broboanele micuţe de sudoare de pe piept şi braţe; printre gene, vâna jocul musculaturii frumos reliefate, pe când respiraţia precipitată, guturală, a partenerului, îi înrobea auzul a pierzanie, ca viersul de sirenă. Parcă întreg trupul se desprinse de pământ şi o purta ameţitor, clipe nenumărate, cu nemărginirea în ele, dincolo de Empireu, într-un loc neimaginat de pământeni… Epuizate, corpurile atât de armonioase stăteau acum tolănite pe aşternutul fin de mătase. Numai respiraţia profundă mai amintea de încleştarea dorinţelor dusă până la paroxism. Sugându-şi uşor buzele, cu privirea aflată încă în extaz, îndreptată înspre tavanul pictat, Flavia Antonia şopti doar pentru ea:
– Ah, zei, am fost mai presus de voi!
– Când ne mai vedem?! întrebă Quintus Valerius, încercând să-şi ascundă disperarea că acea întâlnire putea să fie şi ultima.
– A trecut aproape un an de când ne-am cunoscut şi de când mă tot curtezi. Mmm… deci peste un an. Dar ca să nu mă uiţi, vreau să-ţi dăruiesc ceva… zise Flavia Antonia, scoţând de pe deget inelul masiv, primit de la nefericitul Domitius. Ai grijă însă, fostul proprietar trăieşte!
– Oh, nemernicul! Spune-mi, numaidecât, cum îl cheamă!
După ce Flavia Antonia îşi potoli râsul cristalin, care vibrase prin toată casa, îşi privi amantul în ochi:
– Deci asta sunt eu pentru tine, o prostituată ce poate fi cumpărată cu nişte aur… Ha-ha-ha!...
– Iartă-mă! Sunt nebun!... Recunosc! Iartă-mă! …Dar dacă mâine nu ne vedem, voi grava numele noastre pe acest inel şi el va fi plata pentru luntraşul Charon! O clipă nu mai suport să stau departe de tine!
– Mâine, zici? Mâine să fie! Mă vizitezi spre amiază. Iei nişte daruri pentru confidenta mea, Iulia, văduva lui Licinius, ca să-i cumpărăm discreţia…
– O îmbrac în scumpeturi!
– Când e şi Rincianus de faţă, o curtezi pe ea. Lui Rincianus trebuie să-i câştigi prietenia…
– Mai bine îl asasinez! Vând proprietăţile şi fugim dincolo de hotarele Imperiului!
– Printre barbari?!... Ah, minunat!... Minunat! Îmbrăcaţi în piei de animale – tu un faun, eu o nimfă – culegând fructe de pădure, hrănindu-ne cu bureţi, dormind în peşteri… Ce bucolic! Ce idilic!... zise Flavia Antonia, fals entuziasmată, apoi, după o pauză în care-şi închipui noua viaţă, schimbând registrul vocii, decretă: Dar o să facem cum am zis eu, căci aşa o să fie bine!
© Ion Lazăr da Coza - 2015
(Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)
- va urma -
= toate fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =
Cuvinte cheie :
De la crudele arene ale morții, trecem la un moment al seducției, al iubirii. Sentimentele sufletești și trupești împinse de instincte și dorință se finalizează pe muchie de cuțit. Riscul și lipsa de prejudecăți fac parte din ființă. Mai ales în acea societate extrem de coruptă, unde numai forța domina.
Însă, pe mine mă încântă forma descrierilor... Am citit multe scene de dragoste, dar niciodată cu această expresie: s-au contopit într-un bulgăre de aur topit. Câtă tărie și expresivitate aduce cu ea! Și ceea ce urmează este năucitor. Aceste detalii fac diferența în scrieri. Textul în întregime aduce în fața ochilor imagini din spațiul și timpul ales, reiese clar că personajele aparțin acelei lumi pe care scriitorul și-a propus să o trateze.
Fascinant! Am citit cu deosebită încântare!
Sofy
Flavia Antonia, hmm, nu-mi este prea dragă! Important este că-ți simt personajele, semn că am în față scrierea unui talentat prozator. Am citit cu deosebită plăcere și aștept continuarea. Sunt foarte curioasă.
Cu drag,
A mai scrie despre meșteșugul cozian când împletește podobele artistice în țesatura literară, e superfluu. Sunt însă la fel de atentă la modul în care își construiește eșafodajul fiecărui conflict, bănuiesc că vor fi mai multe. Admir răbdarea cu care face și acest lucru, faptul că nu emite judecăți de valoare, nu ne oferă decât indicii vagi, motivând cititorul să nu lectureze superficial, dacă vrea să fie în pas cu autorul. Eu mă străduiesc, Ioane, să anticipez ce va urma, fiecare postare fiind și o verificare a intuiției mele. Asta înseamnă să ai acel ceva pe care nu-l au decât marii scriitori: capacitatea de a captura cititorul făcându-l să se simtă parte a intrigii. Deocamdată mecanismul de sclivisire :)) a unei viitoare bijuteriei literare funcționează ireproșabil. Laude!
Cu siguranță cele două femei, Flavia Antonia și Sapphira vor fi nelipsite până la finalul romanului, sau, cel puțin, așa aș vrea. Bănuiesc că și pruncii or să reapară, fiecare cu rolul lui. Mă tem însă că această iubire pasională nu va aduce fericire protagoniștilor. Ar fi imposibil pentru acele vremuri crude! Îmi dau și eu cu părerea! :)
(Acum te imaginez imaginându-ți cum ne imaginăm firul epic :))
Dar o să facem așa cum vrei tu, căci așa va fi bine! Adică, te vom citi cu admirație și nerăbdare!
Abia acum incepe cu adevarat ,,razboiul" - pana acum am asistat doar la amplasarea trupelor pe campul de batalie - conflictul si lupta Sapphirei... lupta pentru netezirea drumului celui care o sa vina!
Am trecut din nou să-mi iau o porție de frumos. Deoarece fiecare crede că merită ceva mai bun, personaje complicate sufletește își trăiesc viața în plăceri încordate... Celebra scenă de amor... de fapt prima, dacă stau să mă gândesc, scrisă de tine. Cred că nu mă înșel. Și încă o dată îmi confirm faptul că până nu trăiești nu poți să scrii despre alții.
Te-am întrebat o dată: Ionică de ce nu scrii și despre fericire, iubire? Și mi-ai răspuns: de ce să scriu despre fericirea altora? Pe semne că ai întâlnit-o pe a ta, din moment ce poți descrie fericirea altora, cu atât parfum.
Cu fascinație,
Sofy
Sofia, înseamnă că am reușit să descriu o astfel de scenă fără a fi prea „anatomic”. Mă bucur că ai rezonat!
Drag,
Sofia Sincă a spus :
De la crudele arene ale morții, trecem la un moment al seducției, al iubirii. Sentimentele sufletești și trupești împinse de instincte și dorință se finalizează pe muchie de cuțit. Riscul și lipsa de prejudecăți fac parte din ființă. Mai ales în acea societate extrem de coruptă, unde numai forța domina.
Însă, pe mine mă încântă forma descrierilor... Am citit multe scene de dragoste, dar niciodată cu această expresie: s-au contopit într-un bulgăre de aur topit. Câtă tărie și expresivitate aduce cu ea! Și ceea ce urmează este năucitor. Aceste detalii fac diferența în scrieri. Textul în întregime aduce în fața ochilor imagini din spațiul și timpul ales, reiese clar că personajele aparțin acelei lumi pe care scriitorul și-a propus să o trateze.
Fascinant! Am citit cu deosebită încântare!
Sofy
Simpatice ori nu, pentru autor e o încântare că personajele lui stârnesc sentimente!
Reciproca,
Corina Militaru a spus :
Flavia Antonia, hmm, nu-mi este prea dragă! Important este că-ți simt personajele, semn că am în față scrierea unui talentat prozator. Am citit cu deosebită plăcere și aștept continuarea. Sunt foarte curioasă.
Cu drag,
Mulțumesc mult, Gabriela!
Într-adevăr, nu emit axiome! Pun pe talere balanței aspecte pro și contra - cititorul reține ce vrea.
Prețuire,
Gabriela Grădinariu a spus :
A mai scrie despre meșteșugul cozian când împletește podobele artistice în țesatura literară, e superfluu. Sunt însă la fel de atentă la modul în care își construiește eșafodajul fiecărui conflict, bănuiesc că vor fi mai multe. Admir răbdarea cu care face și acest lucru, faptul că nu emite judecăți de valoare, nu ne oferă decât indicii vagi, motivând cititorul să nu lectureze superficial, dacă vrea să fie în pas cu autorul. Eu mă străduiesc, Ioane, să anticipez ce va urma, fiecare postare fiind și o verificare a intuiției mele. Asta înseamnă să ai acel ceva pe care nu-l au decât marii scriitori: capacitatea de a captura cititorul făcându-l să se simtă parte a intrigii. Deocamdată mecanismul de sclivisire :)) a unei viitoare bijuteriei literare funcționează ireproșabil. Laude!
Presimt, si nu glumesc atunci cand afirm acest lucru, ca romanul va fi Capodopera vietii tale de pana acum, Ion Lazar da Coza! Deie Dumnezeu sa ne intalnim la o lansare de zile mari! Cand va fi?
Doar una dintre cele trei supoziții e valabilă, Gina! Cu răbdare, vei descoperi. Dacă nu, voi șopti spre tărâmul atât de roditor într-ale literaturii, patronat de duhul lui V. Voiculescu, șarada!
Drag,
gina zaharia a spus :
Cu siguranță cele două femei, Flavia Antonia și Sapphira vor fi nelipsite până la finalul romanului, sau, cel puțin, așa aș vrea. Bănuiesc că și pruncii or să reapară, fiecare cu rolul lui. Mă tem însă că această iubire pasională nu va aduce fericire protagoniștilor. Ar fi imposibil pentru acele vremuri crude! Îmi dau și eu cu părerea! :)
(Acum te imaginez imaginându-ți cum ne imaginăm firul epic :))
Dar o să facem așa cum vrei tu, căci așa va fi bine! Adică, te vom citi cu admirație și nerăbdare!
Cititorul meu întotdeauna are dreptate, Emil! (Fiindcă-mi dă întotdeauna dreptate.) :)
Drag,
Emil Dumitru a spus :
Abia acum incepe cu adevarat ,,razboiul" - pana acum am asistat doar la amplasarea trupelor pe campul de batalie - conflictul si lupta Sapphirei... lupta pentru netezirea drumului celui care o sa vina!
ION LAZĂR da COZA - scriitor
VASILISIA LAZĂR - poetă, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR
ADMINISTRATORI-EDITORI
SOFIA SINCĂ - prozatoare
GABRIELA RAUCĂ - poetă, realizatoare emisiuni Radio ProDiaspora, redactor Revista „Eminesciana”, membră UZPR (redactor promovare cultură media)
ADA NEMESCU - poetă, artist plastic
CARMEN POPESCU - scriitoare, realizatoare emisiuni Radio Vocativ (redactor promovare cultură media)
AUGUSTA COSTIN (CHRIS) - prozatoare
MIHAELA POPA - poetă
PETRUȚ DAN (CĂMUI) - poet, cantautor
BOLACHE ALEXANDRU - poet
MIHAI KATIN - poet
GRIG SALVAN - prozator, cantautor
Fiecare postare trebuie făcută în spaţiile special constituite pentru genurile literar/artistice stabilite. Postarea în alte locuri decât cele stabilite de regulile site-ului, atrage eliminarea postării de către membrii administraţiei, fără atenţionarea autorului! De exemplu, un eseu postat în spațiul prozei va fi șters. Pentru cele mai frecventate genuri, reamintim locațiile unde trebuie postate. Pentru a posta:
1. POEZIE, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
2. PROZĂ, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
3. ESEU, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
4. FOTOGRAFII, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
5. VIDEOCLIPURI, click AICI, apoi click pe ADĂUGARE!
Toate acestea le puteți accesa și din bara de sus a site-ului. Este admisă doar o postare pe zi, pentru fiecare secțiune, creație proprie. Folosirea diacriticelor este obligatorie.
Pentru cei care doresc să susțină acest site, DONAȚII la:
RO45CECEB00008RON1057488
titular cont: LAZAR VASILISIA
(CEC Bank)
*
Pentru anul trecut au donat:
Gabriela Raucă - 400 Euro
Monica Pester - 600 Lei
Nuța Crăciun - 220 Lei
Maria Chindea - 300 Lei
Tudor Cicu - 300 Lei
Elisabeta Drăghici - 200 Lei
***
Pentru acest an au donat:
Maria Chindea - 200 Lei
Monica Pester - 300 Lei
© 2024 Created by Ion Lazăr da Coza. Oferit de
Embleme | Raportare eroare | Termeni de utilizare a serviciilor