La umbra Vezuviului (roman, fragment II)

[Ion Lazăr da Coza]

 

     Rămasă singură, Sapphira îngenunche, împreunându-şi mâinile. Privind cerul cu stele, izbucni în plâns:

     – Luminează-mă, Doamne! Şi iartă-ţi roaba că nu are încotro!

     Îşi lovi fruntea de trei ori de ţărână, ieşi în stradă, încuie poarta cu mare atenție ca să nu facă zgomot, apoi plecă înfrigurată după Bilubus, a cărui siluetă masivă o zărea greu prin bezna deselor ganguri. Atâta timp cât el păşea înaintea ei, la o distanţă la care nu şi-ar fi dat seama că e urmărit, se simţea în siguranţă. Tâlharii nopţii, proscrişii, disperații puteau oricând s-o jefuiască, ori chiar s-o omoare. Viaţa nu prea avea însemnătate pe acele străzi. Totuşi, după un timp, a trebuit să renunţe la siguranţa ce i-o dădea silueta neagră şi coti pe o uliţă strâmtă, întunecată. Începea uşor-uşor să se desluşească forfota portului. Grăbi pasul, căutându-şi la brâu cheia de la uşa unei odăiţe – oecus – pe care o stăpânea împreună cu Apperia, cumnata sa. În ultimele zile ale sarcinii sale, Sapphira se retrase din casa în care slujea, refuzând acea modestă dar sigură şi luminoasă încăpere din streşina vilei, ce-i fusese oferită de către stăpână și preferă să nască departe, ca o jivină ce se ascunde chiar de propria haită.

     Sub benedicţia oferită în secret de cei doi episcopi din ţinut – Agulus şi Severus, ucenici ai marelui apostol de la Roma –, Sapphira împărţise aşternutul cu un soldat roman, Cassianus, aflat în garda personală a soţului stăpânei sale, Caecilius Antonius Rincianus. De câţiva ani, acesta devenise aghiotantul proconsulului unei provincii răsăritene a Imperiului, iar ea, în ultima vreme, nu mai avea ştiri despre omul drag, ştiri inserate într-un colţ de scrisoare la insistenţa preabunei Flavia Antonia, care se erija în micuţul zeu Cupidon pentru cei doi îndrăgostiţi, întrebând în fiecare epistolă despre „scumpul nostru Cassianus”. Tare ar fi vrut să ştie dacă vestea că i s-a născut fiul a ajuns la el şi cum a reacţionat, aflând-o. Pe cât era ea de virtuoasă pe atât de mizeră ajunsese Apperia. Ca sclavă într-un lupanar, nu ar fi avut cum să ştie cine e tatăl plodului ei. Sute de marinari şi salahori, de hoţi şi criminali trecuseră prin patul său sordid. Ar fi putut să lepede viermele care îi creştea în pântec, dar plecase urechea la predicile Sapphirei ce spuneau despre un fel de zeu care şi-a dat viaţa şi pentru ea – o nefericită. Ba chiar a mers la o întrunire secretă şi îi plăcuse povestea despre decăzuta iertată de zeul căruia îi spălase picioarele cu mir. În hruba aceea întunecoasă, printre acei oameni umili, dar dârzi în credinţa lor, a plâns alături de alte femei. Totuşi, când a ieşit în lumea ei, a întrebat mai mult pentru sine: „Am înţeles cum e cu umbra mea după ce voi muri, dar ce mă fac eu cu trupul acesta căruia trebuie să-i dau mâncare zilnic!?” Dacă ar fi să aibă aceeaşi discuţie, Sapphira, care acum era proaspăt diacon, însă cu mari şanse de a ajunge episcop, i-ar da aceleaşi răspunsuri, aceleaşi încurajări, or pe moment era preocupată doar de cum să descuie uşa cât mai repede şi cum să-şi ducă treaba la capăt. Intrând în acea încăpere sinistră, ca o celulă de temniţă grea, fu întâmpinată de două gânguriri stinse, răguşite, două plânsete epuizate de frig şi foame. Se duse întins în colţul din stânga, acolo unde ştia că e puiul ei, îl înşfăcă şi încercă să plece, deşi hotărâseră împreună cu Apperia ca fiecare să alăpteze pe ambii plozi atunci când aveau ocazia, atunci când o fereastră din programul lor le îngăduia acest lucru. În noaptea aceasta ar fi fost pentru prima oară încălcată înţelegerea, dar în aceste clipe disperate nu putea să facă altfel: timpul o presa neîndurător. Când să pună mâna pe zăvor şi să fugă, auzi dincolo de uşă ciorovăiala unor hamali beţi, ce se opriseră tocmai în pragul ei. „Dacă Bilubus s-a întors deja la locul său?... Oh, ticăloşii ăştia n-au de gând să isprăvească, să plece?!” gândi Sapphira înnebunită. „Oare ce-am să-i spun lui Cassianus când o să vadă un prunc vătămat, în locul unuia ca un înger? O să-i spun că eu aşa îl văd – înger. Ah, dacă n-ar şti Apperia!...” Peste toată altercaţia de afară, peste tot tumultul din mintea ei, plânsul celuilalt prunc parcă umplea cerul şi pământul. Mila o cuprinsese ca o slăbiciune trupească. Se aplecă asupra lui, îl luă în braţe şi începu să-l alăpteze. Doar faptul că laptele curgea singur în guriţa epuizată mai dădea speranţă că acea fiinţă avea să prindă răsăritul soarelui. Într-un târziu, plodul din braţele ei adormi sătul. Cu grijă îl aşeză jos, îl înveli. Închipui asupra lui semnul crucii:

     – Mesia e tatăl tău!

     Ghidată de scânceala propriului fiu, îl recuperă şi-l duse la piept, îi băgă în gură sfârcul umed şi catifelat din care a fost hrănită şi cealaltă făptură. Abia acum îşi dădu seama că scandalagiii plecaseră de cine ştie când. Se strecură afară şi încuie uşa. Drumul înapoi îl făcu fără să se mai gândească la pericole străine. Prioritar era să ajungă neobservată lângă stăpâna sa. Parcă dintr-o clipire de ochi se trezise dincoace de poarta ce îi da atâta siguranţă. Totuşi nu trebuia să renunţe la vigilenţă. Păşind la umbra tufanilor exotici şi a colonadelor zvelte, Sapphira îl zări pe Bilubus la postul său din faţa scărilor. Aşeză cu grijă pruncul adormit pe iarba de lângă havuzul aurit apoi păşi firesc spre intrarea imensei vile. Bilubus tresări când o văzu şi acest lucru o mulţumi pe Sapphira. Însemna că nu ştiuse că a plecat şi mai ales unde a plecat.

     – Hermus e încă în cancelarie?! întrebă Sapphira, mai mult ca să-şi omoare emoţiile.

     – Abia am sosit…

     – E în zadar să-ţi spun că trebuie să ţii secretă misiunea ce ai primit-o în această seară.

     Bilubus reuşi să-şi ascundă ofensa iscată de neîncrederea arătată de Sapphira. Dacă ar fi fost altcineva, nu se ştie ce ar fi păţit neisprăvitul. Însă ei putea să-i ierte orice!

     – În padoc am auzit nişte zgomote, du-te şi verifică!

     Sapphira aşteptă ca Bilubus să dispară din zonă, apoi se întoarse grăbită, îşi luă pruncul şi se strecură cu mare grijă pe scări în sus. În ciuda mâinilor ce tremurau nervos, reuşi să descuie uşa destul de repede şi să se oprească în spatele ei. Scrută atentă întunericul din curte. Parcă o floare de leandro se clătină în umbra unei coloane dintr-un ungher al porticului şi nişte frunze ca nişte ochi au strălucit la lumina stelelor, a lunii cercănate, ce se ridica la orizont. Rămase alte momente cu respiraţia tăiată. Îi era greu să hotărască dacă a fost vreo adiere, sau cineva prea curios. Obligată de pruncul care începuse să se mişte în braţele sale, păşi spre iatacul stăpânei. Pesemne că Flavia Antonia dezvelise plodul de lângă ea şi, când văzuse ce monstruozitate ascunde scutecul, căzuse iarăşi în acelaşi somn profund, tanatic. Nu era timp pentru drăgălăşenii. Sapphira începu să-şi spele fiul în apa ce aproape se răcise. Acesta tresări din somn, ţipă de câteva ori până se obişnui cu răcoarea, apoi adormi la loc, obosit, dar mai ales sătul. Gata înfăşat, gemu de câteva ori prin vis. Fu aşezat lângă lăuză, în locul celuilalt. Până aici totul decurse uşor, socoti Sapphira. Cum să scape de celălalt prunc era întrebarea. Cel mai comod ar fi fost să îl arunce în cloacă, acolo unde mai pluteau astfel de lepădaţi. Dar cum ar fi putut să facă una ca asta fără să încalce îndemnurile celui ce mântuieşte sufletele? Cum ar mai fi îndeplinit funcţia de diacon chiar dacă, mărturisindu-şi crima, episcopii i-ar fi iertat păcatele? Îngenunche cerând cerului iertarea, doar pentru că a gândit la astfel de lucruri. Coborând ochii, privirea i se împiedică de sipetul cu încrustaţii de fildeş. „Aurul e stăpânul acestei lumi, până la cea de a doua venire a Mântuitorului nostru!” şopti Sapphira. Luă doi sestertii, înfăşă în grabă nefericita făptură, o repezi pe-o bucată de pânză, înnodă colţurile şi se îndreptă spre fereastră. Aşeză bocceluţa pe masivul pervaz şi, făcându-şi curaj, sări de la o înălţime apreciabilă în grădină. Purtând ca pe un bagaj oarecare acea fiinţă nenorocită, pentru a nu stârni suspiciunile vreunui insomniac întâlnit în cale, se îndreptă prevăzătoare spre ieşirea folosită doar de sclavi, ieşire care ducea în periferia pauperă a oraşului. Ajunsă acolo unde erau doar bordeie, şi considerând că distanţa de vila stăpânilor e optimă, dar mai ales că zorile mijeau, se apropie de o uşă făcută din scânduri noduroase, adunate de pe plajă. Lovi cu putere într-o astfel de scândură şi aşteptă o reacţie. Cum nu se auzi vreun zgomot, repetă loviturile.

     – Cine-i acolo? se auzi un glas gutural ce voia să intimideze orice străin.

     – Deschide!

     La o aşa poruncă fermă, uşa se crăpă atât cât să poată ieşi la iveală o căpăţână zburlită, somnoroasă. Arătând în lumina pală a zorilor un denarius, Sapphira forţă intrarea. Se propti în mijlocul hrubei. Partenera celui ce deschise uşa, se ridică speriată din colţul ei:

     – Ai grijă de plod până diseară! porunci Sapphira, punându-i banul în mână şi întinzându-i fătul.

     – Mai pune unu’! se auzi iarăşi glasul gutural.

     – Eu stabilesc preţul aici!

     Bărbatul o măsură din cap până în picioare pe nepoftită. Luând aminte la stola sobră, de calitate, realiză că musafira e protejata cuiva potent. Bombănind, se retrase pe paiele de unde a fost trezit. Sapphira o privi cu asprime în ochi pe femeia care, în sărăcia ei, nu avea decât o cârpă înfăşurată în jurul șoldurilor. Aceasta, speriată, dădea din cap în semn că a înţeles, că acceptă, că se supune.

     Revenind cu bine în iatacul stăpânei sale, Sapphira urmări pentru câteva clipe somnul plin de coşmaruri al inocentei lăuze. În scurt timp, învinsă şi ea de infernul acelei nopţi, se cuibări într-un colţ al patului şi adormi ca fulgerată. Nu ar fi ştiut să spună cât şi cum dormise, dar când un ţipăt aprig ieşi din pieptul Flaviei Antonia, Sapphira sări în picioare, dezmeticită. O prinse pe stăpâna sa în ultimul moment înainte ca aceasta să se arunce din patul imens. Cu o furie de animal rănit, căuta să fugă din acel aşternut, să fugă de lângă mogâldeaţa înfăşată, ca şi cum de acolo i s-ar fi tras moartea. Aşezată la locul său cu fermitate, şi neputând să protesteze altfel, Flavia Antonia voia să împingă urâciunea de alături, fără s-o privească.

     – Dar, stăpâna mea, luminata mea, ce are acest înger? întrebă Sapphira, grăbindu-se ca să-i arate, drept odor nepreţuit, pruncul.

     Flavia Antonia făcu ochii mari, căută să spună ceva, să nege, să se apere, însă căzu iarăşi în leşinul profund, încercat de atâtea ori în ultimul timp. Sapphira aşeză pruncul în scutecele lui calde, udă o năframă cu apă rece şi o puse pe fruntea ce ardea ca para. Gemând, Flavia Antonia îşi reveni în simţiri:

     – Să nu mă minţi. Ştiu ce-am văzut! Acesta nu-i vlăstarul meu!

     – Fii bună şi vorbeşte mai încet… Doar noi două ştim lucrul acesta! Şi Domnul de sus.

     – Fugi de aici! Pun să ţi se îmbibe hainele în răşină, să fii legată de stâlp şi să ţi se dea foc!

     – Viaţa aceasta îţi aparţine, prea buna mea stăpână!... zise Sapphira, îngenunchind. Prinzând mânuţa fină, fierbinte, nefiresc de fierbinte, îşi puse fruntea pe ea, într-un gest de supunere necondiţionată. Flavia Antonia începu să râdă necontrolat, ca într-un delir:

     – Ha-ha-ha! Ce-ai zice dacă te-aş crucifica?! Aşa ca pe Mântuitorul în care vrei să mă faci să cred şi eu… Ha-ha-ha!...

     – Orice, dar asta nu! Noi muritorii de rând nu mai suntem demni de o aşa moarte. Botezată cum eşti, n-ar trebui să iei aceste lucruri în deşert…

     – Nici zeul acesta nu-i mai…

     – Nu e zeu. Nu e un zeu ca oricare. E Fiul Tatălui ceresc, născut din Fecioară!

     Nemulţumită, Flavia Antonia îşi trase mâna şi întoarse spatele către serva sa.

     – Mă ai pe mine ca să-ţi salvez sufletul!… şopti Sapphira, mângâind creştetul cu părul castaniu deschis, lipicios de atâta transpiraţie. Dar până la suflet, să avem grijă de viaţa asta. După cum ţi-am spus, buna mea stăpână, doar noi două ştim de încercarea la care suntem supuse. Nu mă face să-ţi spun detalii. Stăpânul nostru, Caecilius Antonius, va vedea numai această comoară şi va fi mulţumit.

     – Pe celălalt l-ai expus?

     – O adevărată creştină nici măcar nu poate să gândească aşa! O să-l cresc eu.

     – Dar două creştine pot minţi aşa?

     – Vom mărturisi păcatele episcopilor noştri şi vom fi iertate…

     – Ha-ha-ha!...  izbucni Flavia Antonia în râsul ei deznădăjduit, ce arăta o fiinţă care a renunţat să mai lupte, care se lăsa purtată de viitura vieţii. Un astfel de secret echivalează greutatea noastră în aur. Imaginează-ţi-l pe Caecilius Antonius Rincianus cum ar reacţiona la ofensa aceasta! Ha-ha-ha…

     – Atunci, hai să ni-l imaginăm ce va zice peste câteva săptămâni când soţia lui, încă lăuză, nu are ce să-i arate. Când, ştiindu-se stors de snagă de atâtea războaie, va trebui să fie la înălţimea unor noi încercări. Şi tu, stăpâna mea, ştii bine cât te-ai străduit ca să poţi să rămâi cu sămânţă în tine…

     Serva continua să pună cuţitul înroşit pe muşcătura de viperă. Pacientul, ori murea, ori se vindeca definitiv.

     – Gata! Gata!!!... Şi ce propui?! ţipă într-un târziu Flavia Antonia.

     – Ssst! Mai încet. Mai încet… Ingraţii ăştia sunt gata să ne vândă pentru doi asses, şopti Sapphira privind spre ferestre, spre uşă. Întâi trebuie să accepţi şi să creşti această făptură a Domnului nostru. Apoi…

     – Şi cealaltă făptură a Domnului nostru?... ironiză iarăşi Flavia Antonia.

     – Rămâne în grija mea. Tu nu ai s-o mai vezi niciodată. Ce avem de făcut acum? Nu lăsăm pe nimeni să vadă pruncul. Spunem că venerabilul nostru stăpân asta a poftit: ca el să fie primul care-şi vede urmaşul. Pentru Bilubus şi atriensis va fi obligaţia supremă aceea de a opri indiscreţii la poartă, de a refuza politicos prietenii. Pe urmă veghem ca în iatac să nu intre niciun sclav atâta timp cât perdelele de la baldachin nu sunt lăsate. Când stăpânul nostru va veni…

     – Şi nobilul meu soţ nu o să-şi dea seama?

     – Buna mea stăpână, bărbaţii sunt mult mai proşti decât îi credem noi… şopti Sapphira ca şi cum măcar un bărbat ar fi fost de faţă.

 

 

       © Ion Lazăr da Coza - 2015

       (Reproducerea, pe orice suport, se face numai cu acordul scris al autorului.)

                               - va urma -

         = fragmentele postate pe site sunt grupate AICI =

 

[Ion Lazăr da Coza]

Ei, nu e fără cusur scrierea. Ești tu mai îngăduitoare.

Drag, dragă Corina,

Corina Militaru a spus :

Foarte captivant! Abia aștept continuarea! :) Scriere fără cusur, îmi place foarte mult! 

Admirație!

[Ionel Mony Constantin]

"Sapphira, care acum era proaspăt diacon, însă cu mari şanse de a ajunge episcop",

Incercând să vă ajut în documentarea oricum extrem de dificilă a romanului, am găsit următoarele informaţii:

Femeile în biserica creştină primară puteau acccede doar la treapta ierarhică a diaconiei fără însă a fi hirotonite, altfel spus fără dreptul de a oficia cultul . Sursele patristice vorbesc chiar despre femei diaconiţe. Mai sus de această treaptă, femeile nu puteau urca adică nu puteau fi preot sau episcop, funcţii care presupuneau hirotonirea obligatorie şi oficierea cultului. În acest caz presupun că s-ar impune revizuirea statutului viitor al Sapphirei, privind episcopatul.  Dvs care ştiţi deja evoluţia textului veţi alege soluţia optimă.

[Ion Lazăr da Coza]

Domnule Constantin, răspund punctual celor cinci aspecte ridicate de dvs.:

1) într-adevăr, e superfluu – am înlocuit;

2) puiul şi plodul – când Sapphira se referă la fiul ei, e pui; când se referă şi la celălalt, sunt plozi… (subtilitate literară);

3) iarăşi vă dau dreptate: tarat pus în gura subretei e exagerat – am înlocuit;

4) şoldurile sună cam erotic, şi în scena dată nu prea e cazul – totuşi am înlocuit;

5) Ooooof subreta! Promit să abordez subiectul la următoare postare!

Mulțumesc pentru observații!

Ionel Mony Constantin a spus :

"ieşi în stradă, şi încuie poarta în urma sa," - odată ce ieşi in stradă nu poţi încuia poarta decât în urma ta

"unde ştia că e puiul ei, îl înşfăcă şi încercă să plece, deşi hotărâseră împreună cu Apperia ca fiecare să alăpteze pe ambii plozi"-  autorul ar trebui să se decidă ori e pui ori e plod

"ce-am să-i spun lui Cassianus când o să vadă un prunc tarat" - măi dar ce modern se mai vorbea  pe atunci!

"nu avea decât o cârpă înfăşurată în jurul bazinului"- aş zice parcă mai degrabă în jurul  şoldurilor

Rămân la părerea că "subretă" nu este adecvat pt. epoca respectivă, fapt obs. parcă  şi de un alt comentariu.

 Ar mai fi ele şi altele de spus, dar mă opresc aici.   Vorba doamnelor comentatoare:

Drag;semn de atentă citire.

[Ion Lazăr da Coza]

Domnule Constantin, eu vă mulţumesc pentru atenţionări şi sugestii! Pe unele le pun imediat și tacit în aplicare, urmând ca ulterior (când îi vine rândul) să-i mulțumesc binevoitorului. Aştept de la toţi cititorii mei astfel de ajutor, eu voi cântări şi voi decide.

Acum trec la cele trei aspecte ridicate aici:

1) mamelon Dacă aş zice: „Eu sărut mamelonul iubitei!” fireşte că aş fi un „ridicol-preţios”. Un bebeluş suge totuşi dintr-un mamelon, şi nu dintr-un sfârc! (Sfârcul îl păstrez pentru mine!)

2) padoc Se ştie că aristocraţia romană îşi făcea un titlu de glorie crescând cai de rasă. Pe cele mai reuşite exemplare le ţinea, ca trofee, chiar la vile, şi nu la fermele din afara oraşului! Cum ar suna următoare frază dacă aş înlocui padoc: „În padoc am auzit nişte zgomote, du-te şi verifică!” > „În locul îngrădit în care ţinem calul de curse am auzit nişte zgomote, du-te şi verifică!”? …Hai totuşi să nu fim mai catolici ca papa.

3) stradă Pompei era oraş în toată puterea cuvântului! Consider că drumul face legătura între două localităţi, pe când strada e în localităţi. Și încă un argument - un citat din „Quo vadis”, autor Henryk Sienkiewicz: „Discuţia se întrerupse aici, căci pătrunseră în străzile aglomerate unde vacarmul îi împiedica să se mai audă.”!

 

MAMELÓN Vârful proeminent al mamelei, unde se deschid canalele care secretă laptele; sfârc.

PADÓC Loc îngrădit într-o pășune, rezervat pentru unele animale domestice; teren împrejmuit și amenajat în mod special, în apropierea grajdurilor, destinat întreținerii și mișcării animalelor domestice în aer liber. ♦ Spec. Loc îngrădit lângă boxa unui cal de curse sau lângă un hipodrom, unde sunt lăsați în libertate sau plimbați caii, înainte de alergări.

STRÁDĂ Drum (pavat sau asfaltat) în interiorul unei localități, de-a lungul căruia se înșiră, de o parte și de alta, trotuarele și casele.

       Stimă,

Ionel Mony Constantin a spus :

•  Mă bucur să vă pot fi de folos, măcar parţial, mai ales că două din sugestiile mele au fost acceptate de către autor şi au adus la modificări tacite  benefice textului.  Cu această ocazie aş mai sugera ideea că alţi doi termeni folosiţi aici  sună prea modern pt.  încadrarea în epoca respectivă mamelon şi padoc.  Chiar dacă acum, pe fragmente, ele nu atrag foarte mult atenţia cititorului,  astfel de modernisme / ca şi cele menţionate anterior, acumulându-se cantitativ riscă să afecteze atmosfera de epocă a romanului.
•  PS. Aş sugera ca şi aici şi probabil şi cu alte ocazii în viitor să evitaţi folosirea cuvântului stradă/ cam prea modern,  inlocuindu-l  eventual cu drum, cale etc.

[Ion Lazăr da Coza]

Dragă Sofia, referitor la tarat și subretă, vezi te rog răspunsul dat domnului IMC.

Deci să așteptăm următoarea postare. :)

Drag,

Sofia Sincă a spus :

Cu două dintre observațiile domnului IMC sunt și eu de acord, Ion, Anume: tarat și subretă.

Tarat se folosește, folosea mai mult în tehnologia materialelor-unelte... Un rebut. Iar subretă îmi sună mai mult cu rol de actriță. Mi se pare mai potrivit sclavă, servitori, servitoare, camier, camiere - tot de la ei vin.

Sunt de aceeași părere că trebuie respectați termenii din vocabularul timpului.

Dar este alegerea ta.

Sofy cu drag.

[Veronica Pavel Lerner]

Foarte palpitant, chiar ca e cam putin asa, cu picatura....

[Ion Lazăr da Coza]

Dragă domnule Constantin, când am făcut afirmația subliniată de dvs., m-am raportat la scrierile lui Pavel, nu ale „sfinților părinți”! Nu pot da amănunte - ar însemna să intru în acțiunea romanului!

Stimă,

Ionel Mony Constantin a spus :

"Sapphira, care acum era proaspăt diacon, însă cu mari şanse de a ajunge episcop",

Incercând să vă ajut în documentarea oricum extrem de dificilă a romanului, am găsit următoarele informaţii:

Femeile în biserica creştină primară puteau acccede doar la treapta ierarhică a diaconiei fără însă a fi hirotonite, altfel spus fără dreptul de a oficia cultul . Sursele patristice vorbesc chiar despre femei diaconiţe. Mai sus de această treaptă, femeile nu puteau urca adică nu puteau fi preot sau episcop, funcţii care presupuneau hirotonirea obligatorie şi oficierea cultului. În acest caz presupun că s-ar impune revizuirea statutului viitor al Sapphirei, privind episcopatul.  Dvs care ştiţi deja evoluţia textului veţi alege soluţia optimă.

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc de semnul lăsat, draga noastră Veronica Pavel Lerner!

Decât să prisosească, mai bine să ducem dorul.

Drag,

Veronica Pavel Lerner a spus :

Foarte palpitant, chiar ca e cam putin asa, cu picatura....

[Ion Lazăr da Coza]

Mulțumesc, Ana Cîmpeanu, peste timp și anotimp!

Prețuire,

Ana Cîmpeanu a spus :

Excelent, tensiunea dramatică e deosebită, captivant, aşteptăm cu sufletul la gură.

[giurgiu maria]

O lecură plăcută și plină de suspans! A dmirație!