Zicea că este din sticlă

[Corina Militaru]

       Motto: Binele făcut cu sila este cel puțin la fel de nociv ca și răul provocat cu premeditare.

 

      Locuiește într-o căsuță scăpată cine știe cum de la demolare, strânsă ca într-o menghină între blocurile construite ulterior, imobilizată parcă între acestea. Scamă a trecutului pe haina prezentului prea grăbit și nepăsător ca să se mai scuture de ea. Fără curte, fără gard, fără poartă, doar o construcție puțin jupuită de lupta cu vremea, învingătoare din moment ce are locul ei acolo între clădirile înalte și moderne. A supraviețuit peste timp ca și stăpânul său, un bărbat cam la vreo șaizeci de ani cu un trecut enigmatic. Mulți au încercat să i-l descifreze, însă nimeni n-a reușit. O prezență respingătoare și totodată charismatică. Pe de-o parte silueta disgrațios de subțire pentru înălțimea lui - peste medie - și transparența nefirească a feței îți dau fiori, iar pe de alta lumina ochilor negri, uimitor de limpezi, și surâsul te cuceresc iremediabil. Mai ales surâsul. Când acesta îi înflorește discret în colțul gurii, ridurile adânci parcă se topesc, desvăluind o frumusețe eternă, calmă și caldă. Sfârșești îndrăgindu-l. Te pomenești dorindu-l în preajmă oricât de straniu ar fi comportamentul lui. Și este.

      Nu cred că a depășit vreodată granițele cartierului. Sau poate a făcut-o, dar demult când probabil avea o altfel de viață. Își petrece zilele îngrijind florile plantate de el pe spațiul verde dintre blocuri sau odihnindu-se pe o bancă puțin mai încolo de locul unde îmi parchez mașina. Pe vreme rea nu iese decât împins de vreo necesitate și atunci se strecoară ferindu-se la fiecare pas de obstacole închipuite.

      Deși îmbrăcat mereu cu haine uzate, strălucește de curățenie. Niciodată nu l-am văzut murdar, șifonat, nebărbierit ori nepieptănat, fie că robotea în grădină ori ședea privind în gol, împietrit ore în șir. Își poartă singur de grijă așa povestesc locuitorii mai vechi ai cartierului, cei ce-l știu de multă vreme. Nicicând n-au observat măcar o persoană intrând sau ieșind din casa lui. Nici stând de vorbă cu cineva n-a fost văzut.

      Imediat ce m-am mutat aici - acum șase luni - într-o dimineață l-am zărit stând la soare pe banca lui. M-a privit cu acei ochi fascinanți, dar când am pășit spre el și-a plecat capul și s-a ghemuit vădit neliniștit. Am renunțat. Contrariată, m-am urcat în mașină și am plecat la serviciu. Mai târziu am aflat că preferă să țină oamenii la distanță și nu fiindcă îi disprețuiește. Din contra îl atrag, dar în egală măsură îl și sperie apropierea lor. Susține că este din sticlă și încearcă să evite un accident nefericit. Este nebun, unul inofensiv, însă categoric nebun. Un fapt cunoscut și acceptat de toată lumea. În mintea lui tulburată își imaginează că se poate sparge și de aceea evită orice atingere, îl neliniștește aglomerația și îndeosebi îl agită copiii care se joacă de regulă nu foarte departe de locuința lui.

      Arareori, l-am întâlnit în magazinul din cartier ori prin piață, prins de nevoie în mulțime. Am remarcat cum se prelinge pe lângă semeni ferindu-se pe cât posibil de ei, iar dacă nu reușește, după ce scapă din îmbulzeală fuge într-un loc izolat unde cu gesturi febrile șterge insistent amprente închipuite. În astfel de momente abia rezistam imboldului de a-i sări în ajutor. De a-l proteja cu trupul meu, de a deschide un culoar pe unde să meargă nestingherit. Mă oprea doar faptul că, deși aș fi vrut să fie altfel, și eu eram o amenințare pentru el. Una în plus. Nu-mi explic de ce, însă în adâncul meu tânjeam să-i câștig încrederea. Să-i aflu povestea. De la el, cea adevărată, și nu acele legende șoptite pe la colțuri. Una mai ireală decât alta.

      Unii spuneau că a fost un mare violonist. Foarte talentat, în continuă ascensiune până când, subit, după un concert a înnebunit. Aparent totul se desfășura ca de obicei. Sala era plină, el a urcat pe scenă în ropote de aplauze și după ce s-au potolit a rostit câteva cuvinte de mulțumire, a glumit - era un spirit deschis și vesel. Apoi în liniștea așternută, și-a potrivit vioara sub bărbia puțin aplecată și cu arcușul în aer, ochii închiși, s-a recules câteva secunde înainte de a-și elibera sufletul închis în acea cutie fermecată. De la primul sunet până la ultimul intra în transă, cu fiecare notă călătorea în spații de culoare și parfum, de dulci ori vijelioase trăiri. Uita de scenă, de public, chiar și de el. Fremăta odată cu muzica, contopit cu ea. Acum se comprima într-un punct greu, de plumb, capcană, închisoare, acum se elibera și într-o explozie de energie se dilata la infinit, zâmbind veșniciei. Trăia, se destăinuia el câteodată, o experiență aproape paranormală. Se povestește că în acea zi, în timp ce plutea în spații miraculoase a auzit niște șoapte: ”Dacă la nouă se termină, apuc să trec și pe la... Unde o fi găsit rochia asta?... Trebuie să duc neapărat mașina la service... Ce plictiseală!... Din ce și-o fi făcut Vasilescu ditamai casa?...” Zborul i s-a curmat, arcușul i-a căzut din mână după ce a scrâșnit pe coarde, strigăt sfâșietor de animal rănit, apoi a scăpat vioara, cutie deodată goală ca și sufletul său. A părăsit scena și din acel moment s-a ascuns în învelișul lui de sticlă.

      Alții susțin în schimb că a fost un important om de afaceri. Că ar fi fugit din țară cu mulți ani în urmă și după nenumărate peripeții s-ar fi stabilit în America. Acolo a început de jos, dar cu răbdare și tenacitate a urcat treaptă după treaptă până când și-a pornit propria lui afacere. A dezvoltat-o necontenit, asumându-și adeseori riscuri enorme. Curajul și inteligența sclipitoare i-au fost răsplătite de soartă. Părea că nimic nu-i poate sta în cale. La un moment dat, condițiile în țară devenind prielnice, a revenit și a construit aici un adevărat imperiu. Lumea afirmă că a avut și noroc, că l-a iubit mult Dumnezeu. S-a însurat târziu, după întoarcerea acasă, cu o femeie mult mai tânără decât el. Avea tot ce-și putea dori un om, însă voia mai mult și mai mult. Puterea l-a îmbătat și a început să facă greșeli, ori poate Dumnezeu și-a luat mâna de pe el. Cert este - spune lumea - că una i-a fost fatală. A pierdut tot în câteva zile, imperiul s-a prăbușit ca un castel din cărți de joc, iar lovitura de grație a primit-o de la soția lui. L-a părăsit. Această ultimă picătură în paharul neșansei i-a risipit mințile.

      Cea mai fantezistă versiune am aflat-o acum câteva săptămâni de la o doamnă în vârstă care m-a abordat imediat ce am ieșit din bloc - parcă mă pândise. Probabil se dusese vestea că sunt psihiatru și că mă interesează din punct de vedere profesional istoricul acestui nebun. Cât se poate de adevărat numai că, m-am atașat de el și ceea ce inițial era doar un studiu de caz a devenit o nevoie de a-l ajuta, o dorință irezistibilă de a-l consilia. După ce a scotocit prin geantă după o hârtie unde notase câteva date, femeia mi-a destăinuit pe un ton conspirativ că îl cheamă Kina și vine dintr-un sistem solar - încă nedescoperit de noi  - aflat la două mii cinci sute de ani lumină de Terra. Acesta - citea ea pe foaie ca să nu greșească - cuprindea șapte planete: Akos, Seos, Makai, Ipca, Uri, Epir și Ores. Cea din urmă era casa lui, loc unde ar exista forme de viață de aproximativ șase miliarde de ani. Provenea - susținea că i s-a destăinuit extraterestrul însuși - dintr-o civilizație incomparabil mai evoluată decât a noastră și a acceptat alături de mulți alți semeni de-ai lui misiunea de salvare a vieții pe pământ. N-am putut să ascult mai mult de atât. M-am scuzat și am părăsit-o degrabă. Totuși i-am lăsat cartea mea de vizită și am invitat-o la cabinet, gândind că avea nevoie de ajutor medical.

      Acela a fost și momentul când am realizat că-mi canalizam energia într-o direcție greșită. Căutam pe căi ocolite să-i descifrez misterul, dar de fapt cheia era la el, în el. Trebuia să stabilesc o punte de legătură între noi. Cu răbdare să mă apropii, să-l conving să-și deschidă sufletul și în final să-l vindec. Pe de-o parte. Pe de alta, voiam să-i înțeleg magia - o avea cu siguranță. Simțeam că într-un fel neînțeles ne influența și pe nesimțite ne transforma. Am sesizat acest lucru curând după mutare, dar n-am știut cum să-l interpretez. Toți vecinii, oamenii din cartier erau diferiți de restul lumii. Mai relaxați, mai zâmbitori, atenți, calzi, săritori, toleranți. De fiecare dată când reveneam acasă din orice colț al orașului parcă schimbam planeta. Părea că dorința tuturor de a proteja această ființă fragilă - n-am idee cum a indus-o - se extinsese la orice relație, orice interacțiune în acest spațiu. Cu toată rătăcirea lui reușise să creeze armonie și nu numai o dată am gândit că nu este chiar atât de nebun, ci știe exact ce face.

      Eforturile mele de a iniția un fel de comunicare cu el n-au întârziat să dea rezultate. Nu imediat, dar nici nu mă așteptam să fie ușor. Locul și momentul erau mereu aceleași. Dimineața în jurul orei zece, eu lângă mașină, el pe bancă. La început întârziam câteva secunde zâmbind-i, dar plecam imediat ce dădea semne de neliniște. Se foia fără rost, fața i se crispa, iar mâinile netezeau întruna stofa pantalonilor. Am procedat astfel zile în șir până când am fost răsplătită cu o privire directă, cea mai directă, sfredelind până în adâncul meu. Primul semn de încredere, firav, dar un început. I-am mulțumit din priviri și m-am retras. Atât. După o perioadă am început să-i duc câte un sanviș și cafea într-un pahar de plastic. Inițial le așezam departe de el, apoi tot mai aproape, însă niciodată nu l-am atins. I-am lăsat lui această inițiativă. Vedeam în luneta mașinii că le lua și eram foarte mulțumită. Nu se putea mai bine de atât mai ales că, de la o vreme a început să-mi și vorbească. Puțin, dar mi se adresa. Câteodată îmi spunea: ” Azi strălucești!” Alteori dădea din cap a necaz: ”Multe, multe amprente, trebuie să te cureți!” N-am dat importanță cuvintelor, esențial pentru mine era să-i aud glasul. Esențial era pasul făcut spre el. Totuși la un moment dat am sesizat că ori de câte ori eram tulburată, indiferent de cauză, mă îndemna să mă curăț, iar când străluceam frica lui de mine se diminua. Așadar m-am străduit să devin echilibrată, eliminând unul după altul motivele, false am constatat, de frământare și inevitabil am ajuns să mă întreb tot mai des: ”Până la urmă cine pe cine vindecă?”

      De alaltăieri îmi permite să mă așez alături de el ceea ce-mi dă curaj să merg mai departe. Astăzi vreau să încerc să-i pun întrebări, să-l înduplec cumva să vorbească despre trecutul lui. Simt că este momentul. Am emoții, însă trebuie să le controlez. Altfel pierd tot ce-am construit până acum. Așadar, inspir profund de câteva ori, mă liniștesc, iau pachețelul pregătit deja și ies. Când sunt la câțiva metri de locul unde stă, îl observ pe Mario, băiatul mutat de curând în bloc, maimuțărindu-se ceva mai încolo. Copilul are vreo zece ani și nu poate fi strunit de nimeni. Părinții nici nu par să încerce. Prin urmare la o săptămână de la venire deja a umplut de sânge o fetiță de prin vecini. Acum imită hlizindu-se gesturile prietenului meu. Deodată îl văd aplecându-se după o piatră și înțeleg imediat ce urmează. Strig la el și dau să fug să-l opresc, dar realizez că n-am timp. Deja a aruncat-o. Atunci mă reped la bărbatul de sticlă și-l smucesc instinctiv cu putere, aproape îl dărâm încercând să-l feresc de lovitură. Și reușesc, piatra cade undeva în fața noastră fără să-și atingă ținta. Țip aproape isteric la puștiul neobrăzat, acesta fuge mâncând pământul, iar eu încă agitată mă întorc la nebunul meu, prăbușit în continuare pe bancă într-o poziție nefirească. Ochii lui larg deschiși, uimiți și îngroziți totodată, nu mai știu să clipească.

[Florin Radulescu]

Un text bine scris, curgator, in ciuda subiectului care poate parea banal.

Rudy

[Mihaela Suciu]

Instinctiv, dorim să protejăm persoanele mai slabe, să intrăm în vorbă cu cei timizi, etc., iar de multe ori ne retragem în bolul nostru de sticlă. E nefiresc să nu ieșim din acel bol, suntem oameni. Personajul pare ireal, dar povestea m-a captivat. Felicitări!

[Corina Militaru]

Mihaela, Rudy, vă mulțumesc pentru cuvinte! M-au bucurat mult! :)