Mesager II

[Exemplu de Titlu]

Și ninge, ninge a iarnă! Ninge ca-n visele verilor caniculare, ca-n iernile copilăriei noastre! Privirea îi alunecă prin dansul fulgilor până la o margine de gând. Și acolo, în genunchi, plânge,  căutând cu disperare o bucata de  cer senin! De ce mereu și mereu îi vin în minte secvențe din ,,a fost odata”? 
Poate pentru că niciodată n-a mai întâlnit la nici un alt bărbat lumina, lumina aceea care năvălea în privirea lui când o întâlnea! Era în ea ceva din lumina  dimineților de mai și din căldura merelor coapte. Era un refugiu de tandrețe, într-o lume în care nu încăpeau nici cuvintele mari, nici gesturile teatrale! Fără să înțeleagă de ce, sufletul ei a asociat mereu această privire cu privirea unui câine credincios, dar amorezat! Ce comparație zănatică! O îneacă un râs nebun și râde, râde fără să-și dea seama că din ochi îi curg lacrimi! Iar râsul ei spintecă timpul! Uf! Negrilă si Mircea! Pe primul l-a găsit într-o zi de toamnă târzie, când cerul se îneca în plumburiu și natura e invadată de roșul de foc al amiezilor terminate prea curând. Acolo, în spatele blocurilor, chiar în mijlocul drumului, zăcea un cățeluș negru. Habar nu avea dacă fusese lovit de o mașină sau ce se întâmplase cu el, doar că era incapabil să se miște. Nici nu schelălăia măcar, stătea abandonat ca o pradă în calea vreunei mașini. 

-Sărăcuțul de tine! Ce-aș putea să-ți fac? spuse cu blândețe cățelului. 
Apoi l-a luat în brațe și l-a dus acasă. L-a îngrijit cum s-a priceput mai bine: l-a spălat, i-a dat să mănânce, i-a bandajat piciorușele  și l-a ascuns de părinți. Au împărțit camera zile întregi de frică să nu i-l arunce. Cine avea nevoie de un câine schilod? I-a pus numele Negrilă.  Și ușor, ușor Negrilă a crescut. Niciodată n-a putut să meargă normal, picioarele din spate nu-l ajutau, căci după doi, trei pași, fundulețul îi cădea într-o parte, făcându-l să se dezechilibreze. Negru tot, cu un bot lung, Negrilă era cel mai urât câine pe care Elena îl văzuse în viața ei dar...Cand venea de la școală alerga în întâmpinarea ei șontâc, șontâc ,fugea ce fugea, se dezechilibra, dădea cu fundulețul de pământ, se redresa și-și continua fuga caraghioasă. Ajuns lângă ea se ușura de fiecare dată. Ajunsese ca un ritual această fugă dezordonată și aceasta mărturisire nonverbală a emoției! A fost câinele pe care ea l-a iubit cel mai mult! 

Aceeași privire  a regăsit-o doi ani mai târziu în ochii lui Mircea. Mereu a făcut această comparație, dar nu în sensul peiorativ, ci de încredere totală,  de iubire necondiționată !

Cum să  poată  uita ochii lui căutându-i  privirea, când colegi fiind, se țineau de mână pe sub bancă  in timpul orelor, convinși fiind că toată lumea e a lor. Și, Doamne, ce siguri erau că nimeni nu-i vede și că profesorii  habar nu aveau!  Și într-adevăr, nimeni nu știa, decât o întreagă cancelarie unde li se spunea ,,îndrăgostiții de la IIIA” ! 
Sau privirea rugătoare din aceea zi de martie, zi a primăverii în aer și-n ei, când invitată fiind la ziua lui Mircea împreună cu toți băieții din clasă, au mers la tăblița  ondulată.  Pe toată platforma Măgurele puteai să mergi la o cafea sau o bere, fie la hotel, dar acolo riscai să dai nas în nas cu Nicu Ceaușescu, după care nu mai aveai nici o șansa să treci la fizică, fie la tăblița ondulată. Aici era locul de întâlnire al băieților, o bodegă destul de goală la orele amiezii. După o cafea și trei fumuri de țigară i-a fost dat să asiste la cea mai incredibilă bârfă ! Atunci a ajuns la concluzia că fetele la acest capitol sunt mici copii pe lângă adami! Meticuloși în analiza fiecărei fiice a sexului slab, le-au luat în ordine alfabetică și le-au analizat de la născare și până ajunseseră colegele lor, de la notele din catalog și până la ce sărut au dat și cărui băiat și mai ales câte secunde a durat. Doar ea singură a scăpat și asta datorită sărbătoritului. Ce s-a întâmplat cu ei? Unde s-au pierdut și mai ales de ce? O durere surdă urcă în ea! Între stepul mecanic de acum și povestea de atunci va alege mereu ce a fost! Între un buchet de lăcrămioare presat între paginile îngălbenite ale unui volum de poezii de Blaga și ,,apa de ploaie"€™ va prefera mereu... Și cine o poate condamna că iubește lumina din raiul lui Blaga? 

Amintirile i se derulează ca într-un film mut. Nu-i nevoie de cuvinte, parfumul lor dăinuie încă: întâlnirea de zece ani de la terminarea liceului este una dintre cele mai dragi sufletului ei!
N-a bănuit nicio clipă că el a organizat totul și așa cum i-a recunoscut mai tarziu , a făcut-o doar pentru a se reimpaca a mia oară!

Se aude sunetul strident al telefonului. Fără nici un chef, Elena ridică receptorul: 
-Bună seara ! Elena? Ghici cine-i la telefon? și vocea catifelată de la celalat capăt al firului începe să  chicotească.

Frânturi de imagini o asaltează, vocea, vocea asta, dar mai ales râsul, râsul acesta a însoțit-o doi ani de liceu... sigur, Mary trebuie să fie: 
-Bineee Mariana! Mi-e dor de tine, cum o duci? Cum ai dat de mine?  O avalanșă de întrebări îi vin pe buze. Nu mai știa nimic de Mary de când terminaseră liceul. Atunci rupsese legătura cu aprope toți colegii. 
- Elena,  promit să ne vedem peste câteva zile și-ți povestesc tot .Vii sâmbătă, nu? E petrecerea de zece ani de la terminarea liceului .Bogdan a organizat-o. 
-Nu, Mariana, n-o să vin! Nici nu știam până acum, dar nu vin! 
-Uf! Pe mine m-a sunat Mircea și m-a invitat, dar m-a rugat să nu-ți spun, nu vrea să apari și tu să-i strici distracția! 
În acel moment am simțit cum toate fulgerele iadului au căzut peste mine! Și trebuia, trebuia să i le trimit inapoi...

Nu mai auzeam decât cuvinte disparate : ..să nu... colege de bancă... De ce? Și mai ales cum putuse  Mircea sa spună așa ceva? 

-Ei bine, în acest caz n-am decât o singură soluție. O să vin să-i stric distracția! 
Și bineînțeles că s-a dus... şi bineînțeles că s-au împăcat. Nu se putea altfel! Cum să reziști, când negăsind loc liber lângă tine, se  proțopește în fața ta, și-l expediază pur și simplu pe ocupant explicându-i râzând că: 
-Aici trebuie să stau eu, față în față cu iubita mea ! 
Cum să reziști când orice dorință cât de mică îți este satisfăcută fără să mai apuci s-o rostești? Și când privirea lui nu se dezlipește din ochii tăi, sorbindu-te atât de teatral încât nu poți să nu râzi și să nu lași supărarea de o parte! Și râd toți și tu și el și colegii și dirigu și diriga.Cum să reziști când refuzând invitata lui la dans ,complotează cu Pandele, ca apoi să te trezești în brațele lui? 
Iar dacă n-a fost suficient că te-ai trezit în brațele lui că să uiți de toate, el incercad să te strângă cât mai tare, iar tu să-l împingi cât mai mult dar și cât mai discret, mai vine și dirugu și va spune râzând: 
-Elena, Mircea... voi ați reușit să rămâneți și după zece ani îndrăgostiții de la IIIA !

 Apoi, după întâlnire a înțeles tot.. şi a râs. Mircea găsise singura modalitate prin care putea s-o determine să vină la întâlnire. Nimic altceva n-ar fi adus-o! Mereu a cunoscut-o dar niciodată suficient. Mereu a considerat-o un copil râzgâiat. Poate chiar a fost, dar in felul ei, a fost de o mie de ori mai cinstită! De ce nerenunțând total la ea a mai căutat și altceva? și culmea nu asta o deranjase cel mai mult, ci pendularea lui, faptul că mereu își asigurase o rezervă, mereu aceeași, până când, rezerva a devenit împotriva sufletelor lor prima partitură. Și nici măcar atunci prin ea însăși! De fapt, chiar și aceea e tot a amăgire ca și a ei, poate chiar mai dură!

 

 

 

[Sofia Sincă]

Compus cea mai frumoasă perioadă a vieţii, anii de liceu, textul este o dulce nostalgie, vibrantă. Acţiunea îmbrăcată în descrieri metaforice dezvăluie poeta romantică, Violeta Florentina Ion.

Un episod doar din iubirea vieţii.

Însă, atenţie Vio: la dialog ai folosit persoana I prezent, iar în rest ai narat la persoana a III-a.

Am recitit cu plăcere, Sofy!

[Ion Lazăr da Coza]

În dragoste, ca şi în război, poţi să foloseşti toate armele. Însă ai grijă că trebuie să capitulezi şi atunci vei da socoteală.

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

Am citit cu interes şi cu plăcere. Frumos şi captivant. Un epic cu reflexe lirice. Felicitări!