Interviu cu CALISTRAT COSTIN din volumul "CONVORBIRI ESENŢIALE", autor Culiţă Ioan Uşurelu

[Culiţă Ioan Uşurelu]

…Nu prea cred fără rezerve în ce spune ea, critică literară, dar mă interesează! Cum să nu te intereseze „judecata” lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Marian Popa, Cornel Ungureanu, Ion Bogdan Lefter…

 

CULIŢĂ IOAN UŞURELU:Eşti la al doilea mandat de preşedinte al Filialei Bacău a Uniunii Scriitorilor din România. Ce merite sau ce conjunctură te-au propulsat încă de acum cinci ani în fruntea acestei bresle?

CALISTRAT COSTIN:,,Merite”… Dragă Culiţă, mă predispui la un soi de autocritică! Nu ştiu dacă-i un merit că, personal, sunt membru al U.S.R. de peste trei decenii. Asta înseamnă, nu-i aşa, ceva experienţă şi oarecari calităţi! Aşişderea faptul că, fără a beneficia de toate graţiile unei ,,anume critici”, figurez şi eu prin dicţionare de-ale literelor româneşti (de la cel academic, la cele mai zonale) ori în sinteze de istorie literară scrise de magiştri relativ generoşi, o fi fiind şi asta un fel de ,,merit”?! Dar, mai ales, cred că membrii FILIALEI BACĂU a U.S.R. mi-au dat votul (în procent de 98 la sută) pentru disponibilitatea mea de a fi om de pace (sunt vărsător) şi pentu oarecare pricepere în a pune şi a ţine lucrurile în ordine (ani buni de zile am condus trupe de teatru, colective, cum se zice de nebuni ‚”…- or, nu doar arlechinii sunt nişte originali!). În fine, sunt un ins căruia-i place prietenia, poate unde port în mine dramul de omenie care n-a scăpat neobservat de colegii mei. Să ne-nţelegem, eu, între cei 65 de scriitori alcătuind FILIALA, sunt unul dintre…, eventual‚ ,,primus inter pares”, aşadar primul între egali. Şi, în plus de asta, am senzaţia, că sunt un om bun (n-am făcut la nimeni rău de când mă ştiu). Bun dar nu prost…

C.I.U : La a doua alegere a ta, am participat şi eu, printre ceilalţi…Acolo era şi Radu Cârneci. Ştiu că eşti legat într-un fel special de acest scriitor…Prin ce?

C.C :Şi Domnia Lui este tot „vărsător”, pe vremuri, când eu eram foarte tânar (el fiind foarte tânar…) m-a primit în redacţia „ATENEULUI” băcăuan (era prin anii 70, veac XX) după ce făcusem dăscălie şi jurnalistică prin Ardeal. Pot spune că adevărata intrare în breasla condeierilor de meserie s-a produs la „ATENEU” ( după apariţii prin „Steaua”, „Cronica”; „Convorbiri literare”, ,,Orizont” , „Luceafărul” ş.a.). Şi cum, nici eu, nici Radu Cârneci nu mai suntem prea tineri, îi port cuvenită gratitudine.

C.I.U:În poezie şi proză eşti jovial, chiar agreabil. Ca şi în viaţă. Consideri că astăzi mai pot fi la modă muşcătura fină, zeflemeaua uşoară în literatură? Sau e vremea împuşcăturile “de la gura ţevii?

C.C:Mda, am fost „acuzat” de cunoscători că am simţul umorului, vizibil chiar şi în textele mai „austere”, aşa zicând, vezi bine, că orice nărav din fire neavând lecuire, îşi scoate ghearele când ţi-e lumea mai… gravă! M-am dedulcit nu o dată şi la umorul „cu program”! Oricând, cele ce ţin de inteligenţă şi farmec îşi vor găsi loc deopotrivă în viaţă şi literatură. O plachetă mi-am titulat-o ”Umor la gura ţevii”… da, câte unii dintre copământenii noştri trebuie „împuşcaţi”, ciuruiţi fără de milă, cu umor, desigur!

C.I.U:Cineva afirma că în versurile tale ar exista o încleştare, mişcări vulcanice asemănătoare celor din poezia lui Arghezi. Mai crezi în ce spune critica literară?

C.C:Da, criticii ( o latură „critică” am şi eu, am scris multe cronici, recenzii, eseuri) ei, criticii, sunt cititorii profesionişti şi de părerile lor trebuie ţinut seama, cu măsură, fireşte, critic…(că sunt criticii…critici, că şi oamenii - oameni buni şi oameni răi, că nu sunt buni de dezlegat!). Nu prea cred fără rezerve în ce spune ea, critică literară, dar mă intereseză! Cum să nu te intereseze „judecata” lui Nicolae Manolescu, Eugen Simion, Marian Popa, Cornel Ungureanu, Ion Bogdan Lefter ş.a.m.d. chiar şi atunci când ţi-o zic verde în faţă?!

C.I.U:Eşti un bun traducător de poezie: Tristan Tzara, Pierre Morency etc. Sunt nume cu rezonanţă. Şi aici, ca şi în literatură, sunt “mai mari”,”mai mici” sau insignifianţi? Care-i cel mai bun traducător de şi din limba franceză de la noi?

C.C:Am tradus sporadic, nu mi-am făcut o profesie din împovărătoarea artă a traducerii. Oi fi şi cam leneş de felul meu…M-am bucurat de măiestria unor tălmăcitori de mare clasă - Alexandru Philippide, Justin Moranu, Romulus Vulpescu şi mulţi, mulţi alţii, de ieri şi de azi. Da, dinspre Arghezi îmi recunosc marea dragoste pentru înţelesurile şi subînţelesurile graiului meu românesc.

C.I.U:Gândindu-mă la literatura română şi la primirea în U.S, mi-am amintit declaraţia d-nei Cezarina Adamescu într-o publicaţie din Germania, “Agero”. Printre altele, amintea că are peste cincizeci de volume şi nu-i membră în U.S. La depunerea dosarului ai fi sfătuit-o să aducă doar câteva cărţi pentru a nu speria comisia…Care-i adevărul?

C.C:Autoarea cu pricina e, neîndoielnic, o bună literatoare, are ce spune, ştie, nu scrie rău. Din cam multe cărţi editate într-un timp ,,record”, i-am alcătuit totuşi un dosar decent de primire în U.S.R. Se vede însă treaba că membrii comisiei de validare (ei înşişi scriitori de recunoscut prestigiu) amânându-i titularizarea, s-au arătat contrariaţi de puzderia de volume şi volumaşe însumate de distinsa doamnă, suspectând-o de lacune la capitolul exigenţă, ca să nu spun conştiinţă artistică! ,,Adevărul” e că ce-i prea mult strică!

C.I.U:Eşti implicat, foarte activ cum te ştiu, în istoria şi apariţia revistei “Plumb”. Are ea “viitor de aur” sau cineva, acolo, sus, n-o iubeşte?

C.C:Da, PLUMB este o revistă deja cu un prezent remarcabil; aşteptăm viitorul…

C.I.U:Ai fost mult timp director de teatru. Ce crezi că are şi ce îi mai trebuie teatrului românesc?

C.C:Uf! Ceri prea multe unui om care a iubit teatrul, actorii (am şi scris texte pentru scenă, am dramatizat, am tradus), om care a fost şi uşor decepţionat de apucăturile unora dintre uscăturile oploşite în şi dincolo de luminile rampei! Lumea teatrului, ca şi teatrul lumii este aidoma oamenilor care-i dau viaţă, cu buni şi răi, cu talente veritabile şi cabotini dizgraţioşi, aşadar cu de toate şi cu de toţi. Oameni şi artişti adevăraţi – asta trebuie nu doar teatrului- şi…şi caractere (ghici de care?).

C.I.U:S-a spus că poezia ta este o plantă exotică,luxuriantă, cu multe braţe şi “meandre”… Mie mi se pare că şi tu, ca persoană, eşti o plantă rară, care trebuie protejată,  un menestrel de alta dată, care este, ca orice artist, uneori destul de…trist…Nu-i tristeţe, de fapt…La tine este o bonomie, o boierie, uneori boemă, care, toate, lucrează la piedestalul tău…literar. Te recunoşti în acest portret?

C.C:În genere da, atâta doar că poezia de care-i vorba, eu mi-am vrut-o ,,plantă” nu ,,exotică”,ci românească! Cioran spunea, jura că româna noastră e de departe mai ,,poetică” decât alte limbi (franceza, de pildă…) încât a fi în stare să scrii versuri pe româneşte îmi pare un privilegiu. Măi, ce portret simpatico!

C.I.U:După cum afirma Emilian Marcu, tu faci, în scrierile tale, nişte radiografii ale unei lumi care, nu întotdeauna ne aşteaptă cu braţele deschise. Ce-ai mai descoperit, cu “inteligenţa ta corozivă”, în analizele tale “vitriolante”?

C.C:Simţindu-mă ,,bârfitor la colţ de univers”(cum mi-am botezat o cărţulie), am dat să spun unele adevăruri crude despre lumea şi vremurile prin care am trecut şi încă mai trec… Asta nu ca să fac rău cuiva, doamne fereşte, dar să pansez o seamă de răni. Îndeosebi mi-a plăcut să stau la taifas cu alde Eminescu, Omar Kayaam, Faust, Shakespeare, Baudelaire şi toţi ca ei…şi…şi cu Dumnezeu! Pornind de la ei şi ajungând la mine, doar-doar s-o face puţină lumină în întunericul acestui…,,colţ de univers”.

C.I.U:Unii din marii scriitori ne spun că, după finalizarea

unui text, a unei cărţi, au”o tristeţe iremediabilă”, dar sunt, totodată, şi fericiţi ca după consumarea unei partide de amor.Tu…?

C.C :În privinţa asta am şi eu unele păreri proprii, nu ştiu dacă chiar originale. Fericirea omului ţine de neînchipuit de multe ,,resorturi”. Fericit ori trist poţi fi şi înaintea şi după ,,consumarea unei partide de amor”, funcţie ba de una ba de alta…Nu, după punerea la punct a unei cărţi, nu poţi fi decât fericit, desigur ,,o anumită fericire”.

C.I.U:Ai fi dorit să schimbi ceva în viaţa ta şi, datorită împrejurărilor sau datorită ţie, n-ai putut? Sau, la orice vârstă, ai fi ales tot calea scrisului?

C.C:De regulă privirea-n urmă, dragă prietene, doare ! Timp, acum, pentru ,,schimbări” …nu ştiu ce să zic, ce-a fost să fie a fost! Poate că vroiam ca unele pagini din viaţa mea să arate astfel…,,poate mâine”, vorba lui Bacovia ! ,,Calea scrisului” e tot o cale a vieţii; de ,,calea morţii” vom vorbi poate altădată, sau, mai bine, niciodată ! Na, că am devenit trist de…fericit !

C.I.U:Răuvoitorii (sau soarta însăşi) afirmă că literaţii, în general vorbind, sunt predestinaţi ratării…Nu chiar toţi, desigur…Din cauze obiective, subiective…Datorita comodităţii, înfrângerilor de moment, a amânării hotărârilor decisive, a refuzului de a încerca depăşirea condiţiei…Aşa o fi?

C.C:Câtă vreme nu ratezi condiţia de om, problema celorlalte forme de ,,ratare”nu se pune. Când, fiind OM, şi niciunele din cele OMENEŞTI nu ţi-au fost străine, înseamnă că n-ai făcut umbră pământului degeaba! Primii candidaţi la ratare sunt ,,răuvoitorii”; te rog să le comunici neîntârziat această…maximă a unui împăcat cu soarta lui !

C.I.U:O scriitoare de excepţie declara că suferinţa este benefică, o apropiere mai mare de sine, ba chiar o direcţionare spre esenţe…In literatură, bineînţeles. Eu, ca să fiu sincer, mă sperii de boală şi de urmările ei…Tu?

C.C:Să nu complicăm lucrurile! ,,Suferinţa” o fi ea ,,benefică” pentru unii, o genera ea, altfel spus, oarecari rezultate literare rare, treaba lor! Mie-mi surâde alt gen de ,,esenţe”! Hai, să nu ne pierdem simţul umorului, ce mama dracului!

C.I.U:Din experienţa mea şi din cele citite ştiam că durerea, frica de moarte, insuccesul, bătrâneţea îndreaptă, mai ales pe cel necredincios, spre Dumnezeu. Şi atunci te întreb daca există diferenţă între acest nou credincios şi cel ce crede de când se ştie, fără îndemn şi fără constrângere?

C.C:,,Credinciosul” care sunt e liber-cugetător, şi într-aceasta nu am trebuinţă ca între mine şi Marele Arhitect al Universului să intervină vreun ,,duhovnic”. Eu ,,nu cred” de când mă ştiu, eu, dacă vrei, cred că de când am început să ,,ştiu”, am o credinţă a mea şi gata ! ,,Ştiinţa” aceasta e totul, cu toate că ,,neştiinţa” lumii e infinită !

C.I.U:Datorită educaţiei mele religioase, am crezut şi cred că un înger m-a păzit permanent…Sigur, dacă aş glumi, l-aş acuza pe acest protector al meu că într-o pauză, când nu m-a supravegheat, am apucat-o spre literatură…De la acea pauză mi se trag toate ponoasele…Si totuşi, literatura ne dă şi mari bucurii, satisfacţii…Ce zici?

C.C: Cum adică, prietene Culiţă, ţie literatura ce-ai scris-o ţi-a furnizat ,,ponoase” ?! Înseamnă că ,,înger-îngeraşul meu” nu ţi-a fost tocmai bine păzitor ! Eu zic să-i lăsăm pe îngeri cu ale lor, şi noi să ne vedem de păcatele noastre… Eeeei, când e vorba de câte un ,,înger de fată” ori ,,de doamnă” (drac de fată ori de doamnă par a fi acelaşi lucru !) se schimbă calimera, restul e literatură…

C.I.U:Zvonistica de tip românesc te inhibă sau te întăreşte şi te face să trăieşti mai intens clipa?

C.C:,,Zvonistica”, de orice culoare, nici nu mă inhibă, nici nu mă întăreşte, dragul meu, mă intrigă ; ,,zvonacii” mă degustă. Fapt e că ,,spectacolul mondial” m-a cam deziluzionat în ultimele câteva mii de ani !

C.I.U:Disidenţa română…S-au scris tomuri întregi despre ea…În literatură, cel puţin, eu cred că a fost doar un disident: Paul Goma.…

C.C:Posibil, n-am o prea substanţială ,,expertiză” în domeniu. Personal am fost şi sunt sedus nu de ,,dezidenţi”, dar de ,,rezidenţi”…

C.I.U:Gellu Naum scria că”Poezia este ştiinţă a acţiunii… Poezia adânceşte rănile făcute de raţiune, nu le vindecă…” Cu ce eşti şi cu ce nu eşti de acord din cele de mai sus?

C.C:N-am fost un ,,fan” – Gellu Naum, aşa că nu m-am dat niciodată în vânt după speculaţiile sale.

C.I.U:Ai scris despre „Cartea şoaptelor” a lui Varujan Vosganian alături de mari nume ca: N. Breban, N. Manolescu, Alex Ştefănescu, Dan C. Mihăilescu etc. Ce te-a impresionat? Valoarea cărţii sau personalitatea autorului?

C.C:În adevăr ,,Cartea şoaptelor” e o lucrare tulburătoare. Nu ,,valoarea”, nici ,,personalitatea” autorului m-au impresionat, dar adevărurile însângerate, dramele puse pe tapet, viaţa, istoria cu tot cortegiul lor de cazne şi amaruri.

C.I.U:Curajul în literatură? Independenţa în viaţă? Pot convieţui cele două elemente într-un singur om, scriitorul?

C.C:,,Curajul în literatură” ar conta în cutezanţa de a rosti adevărul despre tine şi despre ceilalţi, apoi de a-ţi fi puţin ruşine de câte cruzimi a fost în stare specia umană să comită cu zâmbetul pe buze şi cu cele mai nobile bune intenţii ! Fireşte, să comunici tot ce ai în gând şi pe suflet, nu oricum, dar cu talent, cu artă. ,,Independenţă în viaţă” nu există. Am senzaţia că nici creatorul văzutelor şi nevăzutelor nu este independent în absolut.

C.I.U:S-a ironizat mereu românul prin expresiile „arunci o piatră în sus, cade pe un poet” şi „tot românul s-a născut poet”…Combatem sau suntem de acord?

C.C:Îţi arde de glume, domnule! Tărăşenia cu ,,piatra” trebuie pusă într-alt chip, ea, piatra, nu se aruncă în sus să cadă pe un poet, dar ea, piatra, uneori, s-a aruncat de către unii şi alţii ,,în poet”, ,,în artist”, să se verifice dacă din arborele creaţiei cad oarece fructe care să ţină de foame… Om fi noi românii mai simţitori decât alte seminţii, dar de născut ne naştem destul de păcătoşi; poeţii se creează, nu se nasc.

C.I.U:Fără a spune că eşti bătrân, când te vei gândi la memorialistică? Tot e la modă acum…Iar tu, apropiindu-te de 70 de ani, chiar ai avea ce spune…

C.C:M-am gâlcevit o viaţă întreagă ( în sinea mea…) cu lumea asta şi oamenii ei; o seamă de ,,memorii” le-am comunicat printre rândurile cărţilor mele de proză, dar şi de poezie; nu ştiu ce-aş mai avea de adăugat esenţial! Da, poate că aş mai avea de spus câte ceva, dar nu ştiu dacă merită, sfârşitul lumii e, cică, aproape…Nu de şaptezeci de ani mă apropii, dar de o sută douăzeci de ani, da, timp ar mai fi pentru ce cu gândul nu gândeşti; şi din nou Bacovia, ,,poate mâine şi mai mâine”…

[Ion Lazăr da Coza]

Iată la ce se referă proverbul: "Cine nu are bătrâni să-şi cumpere!"...

Cu preţuire,

da Coza

[Vasilisia Lazăr]

M-am gâlcevit o viaţă întreagă ( în sinea mea…) cu lumea asta şi oamenii ei; o seamă de ,,memorii” le-am comunicat printre rândurile cărţilor mele de proză, dar şi de poezie; nu ştiu ce-aş mai avea de adăugat esenţial! Da, poate că aş mai avea de spus câte ceva, dar nu ştiu dacă merită, sfârşitul lumii e, cică, aproape…Nu de şaptezeci de ani mă apropii, dar de o sută douăzeci de ani, da, timp ar mai fi pentru ce cu gândul nu gândeşti; şi din nou Bacovia, ,,poate mâine şi mai mâine”…

Impresionant! 

Felicitări amândurora!